De câte ori aud despre vreun divorţ tomnatic, de vedetă sau om politic, îmi amintesc de o reclamă duioasă şi inteligentă, făcută unui minunat medicament pentru ameliorarea memoriei. În reclamă, un octogenar spilcuit, proaspăt ras şi cu o romantică floare prinsă la butonieră, plânge şi explică de zor unei poliţiste că abia s-a căsătorit, că iubeşte şi e iubit, că în viaţa lui nu a trăit o fericire mai mare ca aceasta. Drept dovadă, scoate nişte fotografii şi, revăzând chipul de păpuşă al miresei (o tânără focoasă, abia trecută de 20 de ani), octogenarul nostru plânge şi mai tare, şi mai disperat. Întrebat de către poliţistă de ce plânge dacă se pretinde atât de fericit şi împlinit, bătrânul îi răspunde printre lacrimi că arde de nerăbdare să ajungă la ea, dar... a uitat adresa. A uitat unde locuiesc el şi proaspăta lui mireasă.
În marea ei înţelepciune, viaţa e tolerantă şi plină de înţelegere cu toţi - proşti sau deştepţi, tineri sau bătrâni. Dacă ne-am uita mai atent în jurul nostru, am vedea că viaţa ştie să fie, atunci când trebuie, şi calină, şi plină de duioşii. Îmi amintesc de păţania unui prieten ai cărui bunici au decis să se despartă, taman la 83 de ani, pe motiv de neînţelegeri şi grave nepotriviri de caracter. Întrebat fiind, ca de la bărbat la bărbat, în ce constau mai precis aceste "nepotriviri", bătrânul s-a întunecat la faţă, a dat să spună şi s-a codit cu destulă jenă, după care şi-a luat inima în dinţi şi i-a mărturisit nepotului: "Băiete, nici nu ştiu cum să-ţi zic. Nu mai pot trăi nici o secundă cu bună-ta. Femeia asta vrea să mă omoare... Pune prea multă sare în ciorbă".
Oricât de grea ar părea uneori, viaţa nu e lipsită de umor, nici când rudele unui cerşetor descoperă la moartea lui că acesta dormea, de fapt, pe o saltea plină cu dolari, nici că un beţiv amnezic e lovit de o maşină, pentru ca a doua zi omul nu numai să se trezească viu şi nevătămat, dar, peste toate, să-şi mai şi recapete memoria pierdută, spre bucuria prietenilor de pahar şi disperarea rudelor apropiate. Viaţa e de multe ori cu zâmbetul pe buze. Doar oamenii sunt încruntaţi şi severi. Doar ei se grăbesc să judece şi să dea sentinţe, fără să ofere nici o explicaţie. De ce este greşit (necuviincios, laş, fără inimă) să te desparţi de un om pe care l-ai iubit cândva? De ce e bine să trăieşti pe mai departe în minciună, în ură şi suspiciune cu acel om? Din toate actele civile şi fondatoare vieţii unui om (naştere, şcoală, căsătorie, moarte), divorţul e singurul care simte nevoia să se explice, să caute un motiv şi să-l invoce formal: nepotrivire de caracter, părăsire de domiciliu, atitudine violentă, dezinteres în treburile casei şi creşterea minorului. Dacă actul de naştere nu spune nimic în afară de nume, sex şi localitate, divorţul are chef de vorbă. Simţindu-se vinovat, pălăvrăgeşte, bate câmpii, vrea să se justifice. Când dragostea cade asupra ta asemenea unui fulger venit din seninul cerului, nimeni nu te întreabă de ce ţi-ai pierdut capul şi umbli ca năucul pe străzi. La divorţ, lucrurile se schimbă radical. Toată lumea devine brusc curioasă şi pune întrebări. Toţi prietenii şi vecinii cer amănunte şi explicaţii. Cer să afle motivele despărţirii atât de insistent, încât cei în cauză se văd nevoiţi să inventeze tot felul de întâmplări, să amestece adevărul cu minciuna şi să improvizeze rapid o poveste cât mai melodramatică, plină de regrete şi puncte de suspensie (nu-ţi mai spun câte am îndurat şi cât am plâns, fără să mă vadă nimeni).
Cu dragoste şi înţelegere, despre ură
Nici un moment al vieţii nu incită la atâta vorbărie, certuri, urlete, acuze şi explicaţii.
Partea urâtă a divorţului este că se consumă de faţă cu alţii, în plină stradă, teatral şi extrem de gălăgios. Partea şi mai urâtă este că această gălăgie imundă, acest război de gherilă urbană continuă şi după pronunţarea divorţului. Continuă - poate mai perfid şi mai plin de răutate - prin copii, prin prieteni, prin rude apropiate. Tot timpul m-am întrebat de ce doi oameni ajung să se urască, să-şi dorească răul unul altuia? Cum pot trece atât de uşor de la şoapte sugrumate de emoţie, la vorbe colţoase şi greu de uitat, schimbând într-o clipă atingerea catifelată cu pumnul sau dosul de palmă năucitor. Parcă toată religia şi filosofia lumii se opresc aici - la complicata alchimie a relaţiei dintre doi oameni, la distanţa minusculă ce desparte indiferenţa de dispreţ şi dragostea de ură - o ură atroce, viscerală, plină de otrăvuri brutale. De curând, am revăzut pentru câteva zile Bacăul meu natal şi, nostalgic cum sunt, nu m-am putut abţine să nu vizitez blocul copilăriei mele - un bloc ciudat şi aparte; un bloc parcă atins de pala întunecată şi rece a unui blestem; un bloc în care, imediat după ce eu am plecat ca proaspăt student la Filologia bucureşteană, locatarii au început să se despartă şi să se mute prin alte părţi. După ani şi ani de absenţă, am găsit pe avizierul de la intrare multe nume noi şi o singură familie rămasă întreagă - familia Mazilu, al cărei băiat, Viorel (pe vremuri, bun prieten), murise de leucemie. Timid şi plin de emoţie, am sunat la uşa apartamentului 28, fără să bănuiesc vreo secundă ce cumplită dezamăgire avea să mă aştepte. Mi-a deschis doamna Mazilu, care, aproape oarbă, m-a recunoscut mai mult după voce, decât după nume. M-a poftit să intru şi să iau loc, ignorând faptul că singurul scaun disponibil abia se ţinea sprijinit de peretele nezugrăvit de pe vremea comuniştilor. Am rămas în picioare, privind uluit în jur. Prea multe nu se schimbaseră între timp. Casa arăta aşa cum o lăsasem cu 30 de ani în urmă - aceeaşi mobilă coşcovită, acelaşi covor ros până la urzeală pe margini, aceleaşi figurine de porţelan ieftin aşezate pe raftul prăfuit al servantei. În casa aceea, totul era mort - pereţii, hainele, bibelourile. În casa aceea, doar doamna şi domnul Mazilu mai erau vii. Ei şi amintirile cu fiul lor, Viorel, despre care domnul Mazilu continua să-şi amintească cât era de priceput la aeromodele şi maşini - pricepere moştenită şi de nepoţi. Ar mai fi avut multe de spus despre minunaţii copii ai lui Viorel, dacă bătrâna lui soţie nu l-ar fi întrerupt, strigând cu o ură de care nu aş fi crezut vreodată că e cineva în stare: "Ce tot vorbeşti de nepoţi... Eşti un criminal! Un criminal odios... Un asasin!". Apoi s-a aşternut tăcerea - o tăcere grea, vâscoasă, sufocantă. N-am mai vrut să stau. Locul devenise cu totul irespirabil. M-am ridicat, bălmăjind câteva scuze, în timp ce domnul Mazilu insista să mă conducă şi să-mi explice conspirativ, în canatul uşii: "Nu o lua în seamă... Aşa face de când a vrut să se sinucidă cu somnifere şi eu am oprit-o. Am chemat Salvarea şi medicii au salvat-o în ultima clipă. De atunci mă consideră cel mai mare duşman al ei. Nu înţelege că din disperare am oprit-o să-şi ia viaţa. Dacă ea moare, eu ce o să fac?... Cine o să mai aibă grijă de mine?".
*
Am plecat foarte abătut din casa soţilor Mazilu. Am plecat gândind că, uneori, între extaz şi suferinţă atroce nu mai există nici o deosebire; că, uneori, ura plenară şi intensă e un alt nume dat iubirii. Esenţele tari şi pure nu întreţin viaţa. Apa pură, aerul pur, iubirea pură - tot ce este pur ucide, distruge, arde ca un acid. Nu întâmplător marile poveşti de iubire ale lumii sfârşesc prost.
Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda mor, se termină brusc, se consumă într-o ardere intensă şi devoratoare. Am putea să ne imaginăm o clipă măcar aceste fiinţe hieratice şi delicate trăind fericite la vârsta pensionării şi privind nostalgic fotografiile făcute la nuntă? Adevărata împlinire a unei iubiri nu e căsătoria, aşa cum eliberarea ei nu e divorţul. Adevărata împlinire a doi oameni care se iubesc este cuplul - miraculoasa prelungire şi continuitate unul în prezenţa celuilalt, miraculosul amestec de gânduri, mângâieri, dorinţe şi arome trupeşti, în care ştii că eşti şi tu, dar fără a fi cu adevărat niciodată.
Am văzut mulţi îndrăgostiţi la viaţa mea, dar prea puţine cupluri. Dacă stau şi mă gândesc mai bine, de două ori mi s-a întâmplat să întâlnesc aşa ceva. O dată eram la restaurantul Capşa, unde (nu mai ştiu când şi cu ce ocazie) mi-a fost dat să văd doi oameni frumoşi şi fără vârstă, care dansau într-un mod aparte şi cu totul ciudat. Dansau nedansând. Fără să facă nici cel mai mic efort, încremeniseră în mijlocul ringului şi numai dansul dansa, cu întreaga sală şi întreaga orchestră, în jurul lor, peste umerii lor apropiaţi, contopiţi aproape. A doua oară, mi-a fost dat să întâlnesc pe holul unui spital doi bătrânei. El, vizibil suferind şi tras la faţă, stătea speriat şi eroic în scaunul cu rotile. Ea, micuţă şi fragilă, abia mai reuşea să împingă povara căruţului. Se opintea din greu în mânerele cauciucate ale atelajului şi, în acelaşi timp, încerca să zâmbească, privindu-şi soţul în toate nuanţele disperării la un loc - cu suferinţă, milă, duioşie, încurajare, nădejde şi speranţă. Privea şi îi şoptea întruna: "Ai să te faci bine... O să-ţi revii... Voi fi cu tine. Nu o să te părăsesc nici o clipă". Nu a permis nimănui din spital să se atingă de căruţul bătrânului, până nu a ajuns în dreptul salonului unde trebuia internat. Acolo s-a dat deoparte şi l-a mai privit o dată pe bătrânul ei soţ, cu o privire care m-a cutremurat cu totul. Vă jur că nici cea mai înfocată fetişcană nu ar fi fost în stare să-şi privească iubitul aşa cum a făcut acea bătrână cu soţul ei. Privire de femeie cu adevărat îndrăgostită. Femeie care şi-ar fi dat viaţa pentru omul ei. Imediat, fără nici un regret, fără să clipească.
Reproduceri după picturi de HOREA CUCERZAN