IONEL TUDORACHE - "A fost soarta mea să rămân aici şi să fiu cunoscut şi iubit la mine în ţară"

O ţigară fumată îndelung, încă o cafea ("da' să fie lungă, că mă apucă bâţâiala"), pan­tofi negri, strălucitori, costum, cravată, ges­turi simple şi elegante, ca ale tuturor marilor lăutari de oraş pe care i-am cunoscut. Plus, din când în când, un zâmbet cald, sincer. "Bate-un vânt rece din baltă, la Chilia-n port,/ Ooof, să vezi stufu' cum se-nalţă, să-l mai tai, nu pot,// Caraliu' strigă tare: dăi, hoţule, dăi,/ C-a venit zece vagoane, dăi, hoţule, dăi/De dimineaţă pân' la prânz, ah, ce dureros, /O sută de roabe-am dus, ah ce dureros". De patruzeci de ani, Ionel Tudorache face furori cu cântecul de ocnă "La Chilia-n port", iar interpretările sale, pline de farmec, ale unor melodii vechi l-au făcut faimos şi îndrăgit nu doar în Buzău, ci peste tot pe unde cântă prin ţară, cârciumi, nunţi, festivaluri.

"Eram o vâlvă de copil, mă dărâma acordeonu'"

La cinci ani, a pus ochii pe vioara tatălui şi, cum era el plecat de acasă, o lua şi scârţâia la ea, pe o coardă, cum îl ducea mintea. Se obişnuia ca fiul să în­veţe un alt instru­ment, pentru a cânta mai apoi în fa­milie, aşa că tatăl n-a vrut să-i arate se­cretele viorii. Însă a fost atent la "talentele" sin­gurului său fiu. "Băieţii cu care cânta tata veneau acasă la noi, după câte o nun­tă, făceau un şpriţ şi cântau, aşa, pentru ei, ca o repetiţie. Cântau ce le plăcea lor, şi beau un pahar, că la nuntă te duci să munceşti, nu să bei, bei acasă, pe banu' tău, ce, să te vadă toţi? Şi eu mă uitam la ei şi-mi plăcea acordeonu', avea tata un acordeonist bun. După aia, luam eu o sită, ştiţi, d-aia subţire, cu două toarte, băgam mâinile printre ele, şi ziceam că-i acor­deon, mă suiam pe masă şi mă-ndoiam, mă suceam, ce mai era de mine! A văzut tata că-mi place, şi la şapte ani mi-a luat acor­deon. Am învăţat foarte repede, că dacă ai daru' acesta, miru' acesta, să cânţi, şi ai ureche muzicală, te duce. Practic, m-a în­vă­ţat un unchi de-al meu, din partea ma­mei, un tangou, un simplu tangou, «Marea de smarald». Era aşa: «N-am să uit ni­cio­dată-n viaţă, marea de sma­rald». Un tangou, o melodie aşa. După asta le mai în­semnam eu pe clape, cum vine «Măi tramvai», un vals, cutare, după aia am început singur."

- Cum era cartierul în care aţi copilărit, era o stra­dă, două, cu lăutari?

- Nu, lăutarii erau răspândiţi în tot oraşul, nu stă­teau împreună. Eu am crescut şi locuiesc şi acum în ca­sa bătrânească din cartierul sârbesc din Buzău. Sârbesc, adică d-ăştia, zarzavagii, care se ocupă cu grădinăritul, bulgari. Acum nu se mai ocupă prea mulţi, că regimul trecut le-a dărâmat casele, grădinile, şi i-a mutat la blocuri, nici eu nu mai stăteam mult, au ajuns cu demo­lările la 60 de metri de casa noastră. Unii şi-au luat pă­mânt la marginea oraşului şi au continuat să facă gră­dinărit. Tata cânta la ei la nunţi, erau cam ca la noi tra­diţiile, cânta când făceau femeile sarmale, la un fel de brad de-al lor, duminica la joc, învăţase câteva cuvinte de-ale lor, bulgărodeli d-astea, şi le cânta să le placă. Cu copiii lor am crescut, ne înţelegeam foarte bine, ju­cam fotbal, oină, capra, nouă cărămizi. Aşezai nouă că­­rămizi una peste alta, unii aruncau cu mingea să do­boare cărămizile, ăilalţi stăteau la pândă să prindă min­gea să dea după ei. După aia, pe la şapte, opt ani, ie­şeam cu acor­de­onu' pe o piatră în fa­ţa porţii, se strân­geau toţi copiii de vârsta mea pe mi­ne, cântam şi eu ce ştiam. Cu vocea mai puţin, că aveam vocea foarte sub­ţire, ziceai că-s fată, şi nu-mi plăcea, da' ăştilalţi, gră­madă pe mine, nu mai plecau. Eram cam singurul copil din cartier care ştia să cânte la un instrument. Pe la opt, nouă ani, mergeam cu bunicu' din Mihăileşti, de unde e tata, la nunţi, la botezuri, la baluri. El cu ţambalu', eu cu acordeonu', şi acolo am vă­­zut cât de diferită e lu­mea de la ţară şi aia de la oraş, unde oa­me­nii erau mai ci­zelaţi, în­ţelegeau altfel mu­zica. Ăştia, doar cu hore, brâu, sârbe, mai ţipau la tine. Îţi mai trânteau o înju­rătură...

- Vă plăcea să mergeţi cu bunicu', să cântaţi?

- Bineînţeles că-mi plăcea, că... şi de-mi plăcea, şi de nu-mi plăcea, trebuia să mă duc. Pe bunicu' l-am prins până m-am însurat, la 23 de ani, da' cu tata am cântat până acu' trei ani, când s-a prăpădit, Dum­nezeu să-l ierte! Nu s-a lăsat niciodată. Aurel Tudorache, mare muzicant, iubit şi res­pectat peste tot, şi acum mă opreşte lumea şi îmi spune despre el. Era foarte exi­gent, încerca mama să mă apere: "Mai lasă băiatu', că prea îl bagi în greu de la în­ceput, aşa, de mic". "Aşa tre­buie, nu face acum, mai târ­ziu pentru el o să fie greu". Mie la în­ceput mi-era drag de acor­deon, stăteam numai cu el în braţe, da' du­pă aia, când am mai cres­cut, fuga pe teren, la fotbal, venea tata, îmi făcea semn cu degetu': "Ia vi­no în ca­să". Şi mă lua, şi îmi ară­ta cutare, cutare. De la opt, nouă ani, am mers cu el la baluri, la hori, cum era înainte, sâmbăta, la căminu' cul­tural. La nunţi, cântam eu ce cântam, da' după aia, trăgeam pe dreapta, nu aveam cum să cânt toată noaptea. Mă suia tata pe masă, să mă vadă lumea, că nici acum nu-s eu prea solid, da' atunci eram o vâlvă de copil, mă dă­râma acordeonu', cu toate că nici ăla nu era mare.

- Mai târziu a venit şi un moment în care să-l învăţaţi şi dvs. câte ceva pe tata?

- Ca să zic că-i arăt eu câte ceva, cam greu, că el le ştia pe toate. Dar eu am plecat de lângă el la 15 ani, m-a dat la profesorul Alexandrescu, mare profesor, socrul lui Horia Robcea, cel mai mare acordeonist al nostru, şi am învăţat notele. După aia am cântat cu mai mulţi, cu notişti, am învăţat şi eu cafeuri d-astea, pe care el nu ştia prea exact cum se cântă, şi, în problema asta, cred că a avut şi el ceva ce să prindă de la mine.

La Braşov, pe cai mari

- La 16 ani am plecat de acasă, am lăsat acor­deonu' şi am plecat să fac o meserie. Mi-a zis tata stai, mă, aicea, dar eu am zis că las acordeonu', nu mai voiam să cânt. Nu mai voiam să fiu comandat, mă ener­va­sem. Ştiţi cum e la nunţi, că acum s-a mai cizelat lu­mea, are altă înţelegere, şi atunci erau oameni buni, da' şi d-ăştia care strigă: «Băi, fă-o p-aia», «taci din gură» şi d-astea. Şi am zis gata, mă duc la şcoală. Cu şcoala a mers me­reu foarte bine, de mic mi-a plăcut cartea. Am dat examen la Petrol şi chimie, la şcoala profesională, la Brazi. Se intra greu atunci, am intrat cu 8.25. Eu, care nu mai fusesem plecat de acasă, când am văzut cum e viaţa la cămin, când am văzut ciorba de varză, în viaţa mea nu mai mâncasem aşa ceva, am zis că eu nu stau şi nu stau. Am plecat acasă după trei zile. Al doilea an am dat la Elec­troprecizia la Săcele şi m-am făcut strun­gar. În '70, în primul an când m-au văzut ăia cum cânt, am ajuns pe cai mari, în RFG, cu ansamblul stu­denţesc. Făceau ei un concurs, şi cei mai buni, vârfurile, intrau în an­samblu. Am plecat cu tre­nu', stă­team toţi în două com­partimente de tren, eram tineri, ce ne păsa. Acolo, concerte în săli, în tot landul Bavariei; după concert, ne luau românii de acolo la ei acasă, mai cân­tam, mai scoteam şi noi un bacşiş. Ne-am întors exact în ziua în care făceam 17 ani. Am plecat cinci băieţi, patru au rămas acolo.

- Şi dumneavoastră?

- Aş fi rămas şi eu, dar m-am gândit la ai mei, la ce probleme ar avea dacă rămân. Şi, oricum, fiind sin­gurul băiat din familie, am fost întotdeauna aşa, mai mămos. Trei patroni au stat după mine, până m-am urcat în tren. În ultima seară, de adio, au venit cu mine la hotel, le-am zis: "Staţi să duc acordeonu' în cameră, să nu dea de bănuit, şi viu acum". Da' de unde, m-am dus în cameră şi m-am culcat, dimineaţa, la trei-patru, când am plecat, ăştia erau acolo, mă aşteptau. Mi-au bătut obrazu'. La tren, unu dintre băieţii cu care eram s-a urcat pe o parte, a coborât pe cealaltă, securiştii să sară după el. Ce să mai sări, că plecase trenu'. Acela ne fă­cea cu mâna. Nu m-am mai văzut nicio­dată cu ei, da' am auzit că le merge bine, unu e masor, alţii doi la filarmonică. Acum, regrete ai câteodată, dar asta a fost soar­ta mea, să rămân aici şi să fiu cu­nos­cut şi iubit la mine în ţară, chiar dacă nu vreau să fiu mediatizat prea tare, că nu-mi place. Culmea e că, în 2000, am cântat trei ani la un patron neamţ, în acelaşi oraş, la Passau.

Mireasa în papuci

- Cum îşi găseşte un lăutar, mereu pe drumuri, jumătatea, şi cum reuşeşte să o păstreze alături?

- Am găsit-o la fel cum făcuse tata cu mulţi ani în urmă, la o nuntă. Am venit acasă de la Braşov să cânt la o nuntă, ea era domnişoară de onoare, mi-a plăcut de ea, ei de mine, şi în trei zile ne-am luat. E mai mică decât mine cu şase ani, tot de acolo din cartier, da' de pe altă stradă. M-am găsit cu ea a doua zi, după ce-am cântat la nunta aia, a treia zi i-am zis: "Mergi cu mine?". "Unde să merg?". A­tunci am hotărât: "Mergi cu mine, rămâi cu mine". "Păi nu sunt pregătită, cutare, n-am aia, n-am aia". "Aşa cum eşti". Am luat-o aşa, în papuci, fără bagaj, fără nimic, şi am plecat.

- Aşa v-aţi suit în tren?

- Ce tren, am dus-o la maşini de ocazie, că dacă mergeam la tren, ne prindea părinţii. Ai ei. Nu ştia nimeni nimic. Părinţilor mei le-am zis că am o nuntă la Braşov şi mă duc să caut muzicanţi. Am luat nişte bani de la tata şi-am plecat. După câteva ore, avea alai la poartă, familia ei. Că le-am luat fata, că-i mică, că are 16 ani, c-o fi, c-o-nvârti, noi eram deja la Ploieşti şi de acolo am mers cu trenul la Braşov. Ea era un pic spe­riată, săraca, unde m-o duce acesta, ce face cu mine? Aveam nuntă la Cerbu Carpatin, am luat-o şi pe ea, a stat la masă cu prieteni de-ai mei câteva ore, că nu se cădea să stea toată noaptea. Mergeam cu ea prin oraş şi toate fetele care mă cunoşteau şi le plăcea de mine sărea pe mine, eu: "Fetelor, vă prezint pe soţia mea!". După trei zile, au sunat ai mei după mine. "Ce faci?". Ne-am întors la Buzău, am mers la părinţii ei, socră-meu, Dumnezeu să-l ierte, nu era acasă când o luasem, era din ăştia, construc­tori, zugravi. Când să vină şi el acasă, a aflat din gară. "Pe cine a lu­at?". "Păi pe cutărică, băiatu' lui Tu­do­rache". "E băiat bun, bine că nu-i cu altul". Şi am făcut nunta. Joi, că sâm­bătă am avut de cântat eu la o nuntă.

- Cum e o nuntă de muzicanţi?

- Cântă muzicanţii pe rând, se opreş­te unu', începe altu'. La nunta mea au cântat mulţi, unu' mai trăieşte din ei. Au fost Neluţă Iordache, Cornel Bosoi, Titi Coadă, George Udilă, era şi George tâ­năr. Muzicanţi, prieteni cu tata din toată ţara, că tata era foarte respectat. Eu ce să mai cânt, că nu era loc nici să arunci un ac. Au venit 350 de familii, şi invitaţi şi neinvitaţi. 350 de familii! Într-un sa­lon de restaurant, nu ne-a ajuns nici ve­sela, nici mesele, m-am dus la alt salon şi am luat de la ăia. Eu, practic, nici la masă n-am avut loc, nu am stat şi eu ca ginerică la masă, am stat cu mi­reasa pe o ladă cu sifoane. Şi uite că suntem împreună de 37 de ani, o zi n-am fost des­păr­­ţiţi.Vreau să zic să fim certaţi, supăraţi, se mai cear­tă omu', pleacă la mă-sa o săptămână, la tac-su'. Bi­neînţeles că mai sunt şi nea­junsuri şi astea, dar treci peste ele dacă există înţe­legere, dacă nu eşti bruiat şi nu ţi se cere imposibilu'. Că au fost şi zile în care nu aveam ce să le dau la copii să mănânce, aici se vede în­ţelegerea între oameni, lasă că o rezolvăm, mai laşi de la tine, mai lasă de la ea. A ţinut foarte mult de mine, m-a iubit şi m-a respectat. E greu să fii soţie de mu­zicant, da' a avut de la cine să înveţe, de la mama, de la mamaia, i-au arătat ce trebuie să facă, şi ea e o fire care vrea să facă lucrurile bine. Da' şi aşa m-am chinuit cu ea, săraca, cu plecările mele, ba pe la Predeal, ba la Si­naia, ba în Franţa, ba pe la cârciumi, pe la restau­ran­te. Numai la cherhanaua din Mamaia ce-am cântat no­uă ani, da' acolo ne-am mutat la hotel, cu ea, cu copii cu tot.

"Era o plăcere să cânţi cu Romica"

- Cum aţi cunoscut-o pe Romica Puceanu?

- Nu, n-am cunoscut-o eu, a adus-o şeful de câr­ciu­mă de la Cherhana şi am cântat doi ani acolo. Era or­chestra mea, cântam şi eu cu vocea, dar mai aveam şi câte o solistă. La Mamaia, mergeam la început de mai, cu familia, copiii acolo au crescut verile, şi ne întor­ceam pe 30 septembrie, sau la în­ceput de octombrie. Eu mer­geam ca la serviciu, că nu eram eu de plajă şi de as­tea. Mă cunoştea lumea, mă pre­fera, vă daţi seama, în no­uă ani s-au tot schimbat şefii de cârciumă, doar eu ce ră­mâ­­neam.La Cherhana ve­neau străinii, constănţenii, oa­menii politici, se ştia că aco­lo e mu­zica lăutărească cea mai bună de pe litoral. Când a venit Romica, era în pe­rioada ei de glo­rie. Melo­dii­le erau bine­cu­noscute, toa­tă lumea le fre­dona, plus că muzicanţii buni nu au nevoie să stea prea mult la repetiţii, nu tre­buie multă bătaie de cap. Atâta doar că a­veam un contract cu ARIA, ei tre­buiau să autorizeze re­per­toriu', n-aveai voie să cânţi d-astea cu băutură, cu d-astea. De exemplu, n-aveai voie să cânţi "C-aşa beau oamenii buni", "Bălălău", "La Crâş­ma din Ferentari", ce se cânta înainte.

- Şi atunci, ce mai ră­mânea?

- "Foaie verde". E, una tre­ceam noi pe re­per­­to­riu şi alta cântam aco­lo. Era multă impro­vi­zaţie, luam comenzi, zicea unu: "Cântă şi mie aia, sau ailaltă". Şi câş­tigam bani buni, juma de Dacie pe seară, toată orches­tra. Era o plăcere să cânţi cu Romica. O femeie extraor­dinar de glumeaţă, vorbeai de toate cu ea, nu să fie cu nasul pe sus, vedetă. Mai se lua ea de noi, ne mai trăgea câte o în­jurătură, dar nu de muzică, de altele. Aveam pe unu' cu noi, d-acilea din Bucureşti, Nicu Manole, Dum­­nezeu să-l ierte, îi zicea "vezi, Romico, că ţi-a ră­mas acolo-şa, la sutien, o sută de lei". La care ea în­cepea să-l braftu­reas­că, să-l măscărească de nu-l spălau şapte ape: "Ai văzut-o şi p-asta, da? Că stai numai cu gându' acolo". Şi dă-i cu băşcălia. Păcat de ea.

"Tot muzica veche are farmec, pentru că vine de undeva"

- Mai ştiţi pe cineva de calibrul ei, vine cineva din urmă, ce se va întâmpla cu muzica lăutărească?

- Sunt şi la ora actuală cântăreţe foarte bune, dar nu în registrul ăla, nu cu inflexiunile ei. E multă muzică modernă, dar parcă tot muzica veche are farmec, pentru că vine de undeva. Eu pe toate CD-urile mele, care sunt cele mai scumpe CD-uri şi au succes (azi le bagă, mâine, gata, nu mai sunt), am şi cântece compuse de mine, şi cântece vechi. Practic, la orice cântec pe care-l cânt, mai am ceva de adăugat, două-trei strofe. Cum e şi "La Chilia-n port". L-am auzit de la nişte lăutari bătrâni, dar două-trei strofe doar. După aia, m-am dus acolo la ei, la puşcărie, am vorbit cu băieţii, am văzut ce-i apasă, am luat versuri, că ei cântă singuri ce-i doare, le-am băgat la cap, şi le-am pus să se potrivească pe cântec. La fel şi cu "Că­pi­tane de judeţ". Aşa erau bala­dele înainte, lungi. Păi când începea taică-meu o ba­la­dă, te apuca dimineaţa. A­cesta-i ros­tul ei, să o cânţi de la capăt pâ­nă la sfârşit, să placă la lume, nu să o tai la jumătate. Cât tră­ieşti înveţi, auzi cântece vechi, le cânţi şi le dai şi tu mai de­parte.De aia zic că e re­gre­ta­bil, îmi pare rău că nu mai sunt muzicanţi care să ducă muzica asta mai departe. Ori că le este foarte greu, ori că nu o înţeleg, aşa, în totalitatea ei, ori că nu vor să-şi bată capul cu ea. Ce­va mai uşor, mai co­mercial dacă se poate. Eu am trei copii. Fata a făcut Con­serva­torul în Bucureşti şi acum e profesoară de pian la Li­ceul "Dinu Li­patti", unu' dintre băieţi a cântat la pian şi a re­nun­ţat, s-a făcut ospătar. Bi­ne, mă tată, faci ce-ţi pla­ce, că nu poţi să cânţi aşa, dacă nu vrei. Celălalt bă­iat e cu mine în orchestră, la chi­tară, la bas. A fost o pe­rioadă mai proastă prin anii 2000, când erau la mo­­dă alte genuri, dar acum deja muzica lău­tă­rească începe să ia binişor amploare. Ce mă bucură cel mai mult e că are din ce în ce mai mult impact la tineret, tinerii au în­ceput să o guste şi să o înţeleagă foarte bine.