Azi vă recomand un memorial de familie, scris de o franţuzoaică în parte româncă pe linie maternă, cu o francheţe şi o lipsă de sentimentalism nespecifice genului, deci cu atât mai incitant, contrariindu-ne ideile primite de-a gata. Autoarea care şi-a conceput cartea anume pentru români este fiica Ioanei Brătianu şi nepoata istoricului Gheorghe Brătianu, ucis în închisoarea de la Sighet în 1953. Pictoriţă de profesie, născută şi crescută la Paris, ea n-a cunoscut ţara mamei şi a bunicii sale Elena, născută Sturdza, decât din povestirile lor şi ale exilaţilor români cu care ele se frecventau. Marie-Hélène a venit pentru prima oară în România în 1991, fiindcă mama ei, Ioana (Ileana) Brătianu, care trăise neîntrerupt în Franţa din 1946, se întorsese în ţară imediat după evenimentele din 1989. Ioana voia să joace un rol politic, să reînnoade peste timp tradiţia liberală a familiei care dăduse trei prim-miniştri. Avea 60 de ani, era bolnavă de cancer, dar se dorea cu naivitate în noua conducere a ţării: "Dacă o ascultai, poporul român o aştepta cu nerăbdare şi toţi politicienii de la putere îi ştiau de frică. Eu râdeam când încăleca pe calul speranţelor ei, dar trebuia să recunosc că, în faţa acestei enorme pofte de viaţă, boala dădea înapoi". Începuse şi demersuri pentru recuperarea bunurilor familiei confiscate de comunişti şi câştigase în justiţie nişte imobile, imediat vândute, iar banii - cheltuiţi fără măsură. În cei 19 ani petrecuţi de mama ei în ţară, Marie-Hélène a venit destul de rar, apoi, după moartea Ioanei Brătianu, survenită la 80 de ani, în aprilie 2009, a fost nevoită să revină mai des ca să continue procesele aflate pe rol. Megalomană şi risipitoare, mama îi lăsase un cont blocat de datorii, o jumătate de palat părăginit la Paşcani şi câteva procese în curs pentru proprietăţi aflate în litigiu. În timpul voiajurilor prin România pentru administrarea moştenirii, urmaşa Brătienilor priveşte ţara cu ochii occidentalului şi adesea are parte de experienţe frustrante cu instituţii şi oameni. Deşi le relatează în secvenţe reportericeşti, cu o curiozitate de jurnalist, se simte totuşi consternarea faţă de disfuncţionalităţile societăţii şi obiceiurile locului. România în lungă tranziţie e privită fără menajamente; lucrurile cu care noi din păcate ne-am resemnat ei i se par năucitoare. Deşi cu timpul îşi face prieteni printre intelectualii români şi îşi regăseşte rude, perspectiva asupra României recente rămâne a unui străin căruia, pe bună dreptate, nu-i prea place ce vede. Contactele ei directe cu ţara noastră sunt doar unul dintre palierele cărţii. Căci, spune autoarea, după moartea mamei, "această parte românească a fiinţei mele, pe care o ţinusem la distanţă, ca fiindu-mi străină, a revenit şi a pus stăpânire pe mine (...) Mai mult, m-a făcut să înţeleg de ce aveam datoria faţă de români să scriu aceste Memorii de familie". Memorii ce merg înapoi pe trei generaţii şi sunt documentate din arhiva păstrată în casa pariziană a Ioanei Brătianu: fotografii (reproduse în volum), manuscrise, scrisori. Din montarea lor printre secvenţele povestite la persoana I se reconstituie destinele dramatice ale bunicilor materni şi ale celor trei copii ai lor. Un roman antobiografic inedit, scris de bunica Elena, fata prinţului Grigore Sturdza şi soţia lui Gheorghe Brătianu, e inserat cu litere cursive şi completat cu o compilaţie din scrisorile bunicului. Începutul secolului 20 şi perioada interbelică în familiile aristocratice din România - cu vacanţe la moşii, voiajuri, baluri costumate, studii la pensioane cu internat din străinătate şi coduri de comportare intrate în reflex - contrastează dureros cu tragediile trăite de membrii acestor familii după instalarea comunismului: închisoare politică în regim de exterminare, sărăcie, persecuţii. Paginile în care Elena Brătianu îşi povesteşte arestarea şi detenţia din 1950 până în 1954, când e lăsată să plece la copiii ei în Franţa, sunt impresionante. Neobişnuitul memorial al d-nei Fabra Brătianu, al cărui scenariu e compus cu talent de cineast, aduce revelaţii în plan uman despre o familie ilustră.
Selectia "Formula AS"
Marie-Hélène Fabra Brătianu, "Memoria frunzelor moarte", traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas (tel. 021/311.23.30), colecţia "Memorii/ Jurnale", 254 pag.
Azi vă recomand un memorial de familie, scris de o franţuzoaică în parte româncă pe linie maternă, cu o francheţe şi o lipsă de sentimentalism nespecifice genului, deci cu atât mai incitant, contrariindu-ne ideile primite de-a gata. Autoarea care şi-a conceput cartea anume pentru români este fiica Ioanei Brătianu şi nepoata istoricului Gheorghe Brătianu, ucis în închisoarea de la Sighet în 1953. Pictoriţă de profesie, născută şi crescută la Paris, ea n-a cunoscut ţara mamei şi a bunicii sale Elena, născută Sturdza, decât din povestirile lor şi ale exilaţilor români cu care ele se frecventau. Marie-Hélène a venit pentru prima oară în România în 1991, fiindcă mama ei, Ioana (Ileana) Brătianu, care trăise neîntrerupt în Franţa din 1946, se întorsese în ţară imediat după evenimentele din 1989. Ioana voia să joace un rol politic, să reînnoade peste timp tradiţia liberală a familiei care dăduse trei prim-miniştri. Avea 60 de ani, era bolnavă de cancer, dar se dorea cu naivitate în noua conducere a ţării: "Dacă o ascultai, poporul român o aştepta cu nerăbdare şi toţi politicienii de la putere îi ştiau de frică. Eu râdeam când încăleca pe calul speranţelor ei, dar trebuia să recunosc că, în faţa acestei enorme pofte de viaţă, boala dădea înapoi". Începuse şi demersuri pentru recuperarea bunurilor familiei confiscate de comunişti şi câştigase în justiţie nişte imobile, imediat vândute, iar banii - cheltuiţi fără măsură. În cei 19 ani petrecuţi de mama ei în ţară, Marie-Hélène a venit destul de rar, apoi, după moartea Ioanei Brătianu, survenită la 80 de ani, în aprilie 2009, a fost nevoită să revină mai des ca să continue procesele aflate pe rol. Megalomană şi risipitoare, mama îi lăsase un cont blocat de datorii, o jumătate de palat părăginit la Paşcani şi câteva procese în curs pentru proprietăţi aflate în litigiu. În timpul voiajurilor prin România pentru administrarea moştenirii, urmaşa Brătienilor priveşte ţara cu ochii occidentalului şi adesea are parte de experienţe frustrante cu instituţii şi oameni. Deşi le relatează în secvenţe reportericeşti, cu o curiozitate de jurnalist, se simte totuşi consternarea faţă de disfuncţionalităţile societăţii şi obiceiurile locului. România în lungă tranziţie e privită fără menajamente; lucrurile cu care noi din păcate ne-am resemnat ei i se par năucitoare. Deşi cu timpul îşi face prieteni printre intelectualii români şi îşi regăseşte rude, perspectiva asupra României recente rămâne a unui străin căruia, pe bună dreptate, nu-i prea place ce vede. Contactele ei directe cu ţara noastră sunt doar unul dintre palierele cărţii. Căci, spune autoarea, după moartea mamei, "această parte românească a fiinţei mele, pe care o ţinusem la distanţă, ca fiindu-mi străină, a revenit şi a pus stăpânire pe mine (...) Mai mult, m-a făcut să înţeleg de ce aveam datoria faţă de români să scriu aceste Memorii de familie". Memorii ce merg înapoi pe trei generaţii şi sunt documentate din arhiva păstrată în casa pariziană a Ioanei Brătianu: fotografii (reproduse în volum), manuscrise, scrisori. Din montarea lor printre secvenţele povestite la persoana I se reconstituie destinele dramatice ale bunicilor materni şi ale celor trei copii ai lor. Un roman antobiografic inedit, scris de bunica Elena, fata prinţului Grigore Sturdza şi soţia lui Gheorghe Brătianu, e inserat cu litere cursive şi completat cu o compilaţie din scrisorile bunicului. Începutul secolului 20 şi perioada interbelică în familiile aristocratice din România - cu vacanţe la moşii, voiajuri, baluri costumate, studii la pensioane cu internat din străinătate şi coduri de comportare intrate în reflex - contrastează dureros cu tragediile trăite de membrii acestor familii după instalarea comunismului: închisoare politică în regim de exterminare, sărăcie, persecuţii. Paginile în care Elena Brătianu îşi povesteşte arestarea şi detenţia din 1950 până în 1954, când e lăsată să plece la copiii ei în Franţa, sunt impresionante. Neobişnuitul memorial al d-nei Fabra Brătianu, al cărui scenariu e compus cu talent de cineast, aduce revelaţii în plan uman despre o familie ilustră.
Azi vă recomand un memorial de familie, scris de o franţuzoaică în parte româncă pe linie maternă, cu o francheţe şi o lipsă de sentimentalism nespecifice genului, deci cu atât mai incitant, contrariindu-ne ideile primite de-a gata. Autoarea care şi-a conceput cartea anume pentru români este fiica Ioanei Brătianu şi nepoata istoricului Gheorghe Brătianu, ucis în închisoarea de la Sighet în 1953. Pictoriţă de profesie, născută şi crescută la Paris, ea n-a cunoscut ţara mamei şi a bunicii sale Elena, născută Sturdza, decât din povestirile lor şi ale exilaţilor români cu care ele se frecventau. Marie-Hélène a venit pentru prima oară în România în 1991, fiindcă mama ei, Ioana (Ileana) Brătianu, care trăise neîntrerupt în Franţa din 1946, se întorsese în ţară imediat după evenimentele din 1989. Ioana voia să joace un rol politic, să reînnoade peste timp tradiţia liberală a familiei care dăduse trei prim-miniştri. Avea 60 de ani, era bolnavă de cancer, dar se dorea cu naivitate în noua conducere a ţării: "Dacă o ascultai, poporul român o aştepta cu nerăbdare şi toţi politicienii de la putere îi ştiau de frică. Eu râdeam când încăleca pe calul speranţelor ei, dar trebuia să recunosc că, în faţa acestei enorme pofte de viaţă, boala dădea înapoi". Începuse şi demersuri pentru recuperarea bunurilor familiei confiscate de comunişti şi câştigase în justiţie nişte imobile, imediat vândute, iar banii - cheltuiţi fără măsură. În cei 19 ani petrecuţi de mama ei în ţară, Marie-Hélène a venit destul de rar, apoi, după moartea Ioanei Brătianu, survenită la 80 de ani, în aprilie 2009, a fost nevoită să revină mai des ca să continue procesele aflate pe rol. Megalomană şi risipitoare, mama îi lăsase un cont blocat de datorii, o jumătate de palat părăginit la Paşcani şi câteva procese în curs pentru proprietăţi aflate în litigiu. În timpul voiajurilor prin România pentru administrarea moştenirii, urmaşa Brătienilor priveşte ţara cu ochii occidentalului şi adesea are parte de experienţe frustrante cu instituţii şi oameni. Deşi le relatează în secvenţe reportericeşti, cu o curiozitate de jurnalist, se simte totuşi consternarea faţă de disfuncţionalităţile societăţii şi obiceiurile locului. România în lungă tranziţie e privită fără menajamente; lucrurile cu care noi din păcate ne-am resemnat ei i se par năucitoare. Deşi cu timpul îşi face prieteni printre intelectualii români şi îşi regăseşte rude, perspectiva asupra României recente rămâne a unui străin căruia, pe bună dreptate, nu-i prea place ce vede. Contactele ei directe cu ţara noastră sunt doar unul dintre palierele cărţii. Căci, spune autoarea, după moartea mamei, "această parte românească a fiinţei mele, pe care o ţinusem la distanţă, ca fiindu-mi străină, a revenit şi a pus stăpânire pe mine (...) Mai mult, m-a făcut să înţeleg de ce aveam datoria faţă de români să scriu aceste Memorii de familie". Memorii ce merg înapoi pe trei generaţii şi sunt documentate din arhiva păstrată în casa pariziană a Ioanei Brătianu: fotografii (reproduse în volum), manuscrise, scrisori. Din montarea lor printre secvenţele povestite la persoana I se reconstituie destinele dramatice ale bunicilor materni şi ale celor trei copii ai lor. Un roman antobiografic inedit, scris de bunica Elena, fata prinţului Grigore Sturdza şi soţia lui Gheorghe Brătianu, e inserat cu litere cursive şi completat cu o compilaţie din scrisorile bunicului. Începutul secolului 20 şi perioada interbelică în familiile aristocratice din România - cu vacanţe la moşii, voiajuri, baluri costumate, studii la pensioane cu internat din străinătate şi coduri de comportare intrate în reflex - contrastează dureros cu tragediile trăite de membrii acestor familii după instalarea comunismului: închisoare politică în regim de exterminare, sărăcie, persecuţii. Paginile în care Elena Brătianu îşi povesteşte arestarea şi detenţia din 1950 până în 1954, când e lăsată să plece la copiii ei în Franţa, sunt impresionante. Neobişnuitul memorial al d-nei Fabra Brătianu, al cărui scenariu e compus cu talent de cineast, aduce revelaţii în plan uman despre o familie ilustră.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
