De câte ori aud despre vreun divorț tomnatic, de vedetă sau om politic, îmi amintesc de o reclamă duioasă și inteligentă, făcută unui minunat medicament pentru ameliorarea memoriei. În reclamă, un octogenar spilcuit, proaspăt ras și cu o romantică floare prinsă la butonieră, plânge și explică de zor unei polițiste că abia s-a căsătorit, că iubește și e iubit, că în viața lui nu a trăit o fericire mai mare ca aceasta. Drept dovadă, scoate niște fotografii și, revăzând chipul de păpușă al miresei (o tânără focoasă, abia trecută de 20 de ani), octogenarul nostru plânge și mai tare, și mai disperat. Întrebat de către polițistă de ce plânge dacă se pretinde atât de fericit și împlinit, bătrânul îi răspunde printre lacrimi că arde de nerăbdare să ajungă la ea, dar... a uitat adresa. A uitat unde locuiesc el și proaspăta lui mireasă.
În marea ei înțelepciune, viața e tolerantă și plină de înțelegere cu toți - proști sau deștepți, tineri sau bătrâni. Dacă ne-am uita mai atent în jurul nostru, am vedea că viața știe să fie, atunci când trebuie, și calină, și plină de duioșii. Îmi amintesc de pățania unui prieten ai cărui bunici au decis să se despartă, taman la 83 de ani, pe motiv de neînțelegeri și grave nepotriviri de caracter. Întrebat fiind, ca de la bărbat la bărbat, în ce constau mai precis aceste "nepotriviri", bătrânul s-a întunecat la față, a dat să spună și s-a codit cu destulă jenă, după care și-a luat inima în dinți și i-a mărturisit nepotului: "Băiete, nici nu știu cum să-ți zic. Nu mai pot trăi nici o secundă cu bună-ta. Femeia asta vrea să mă omoare... Pune prea multă sare în ciorbă".
Oricât de grea ar părea uneori, viața nu e lipsită de umor, nici când rudele unui cerșetor descoperă la moartea lui că acesta dormea, de fapt, pe o saltea plină cu dolari, nici că un bețiv amnezic e lovit de o mașină, pentru ca a doua zi omul nu numai să se trezească viu și nevătămat, dar, peste toate, să-și mai și recapete memoria pierdută, spre bucuria prietenilor de pahar și disperarea rudelor apropiate. Viața e de multe ori cu zâmbetul pe buze. Doar oamenii sunt încruntați și severi. Doar ei se grăbesc să judece și să dea sentințe, fără să ofere nici o explicație. De ce este greșit (necuviincios, laș, fără inimă) să te desparți de un om pe care l-ai iubit cândva? De ce e bine să trăiești pe mai departe în minciună, în ură și suspiciune cu acel om? Din toate actele civile și fondatoare vieții unui om (naștere, școală, căsătorie, moarte), divorțul e singurul care simte nevoia să se explice, să caute un motiv și să-l invoce formal: nepotrivire de caracter, părăsire de domiciliu, atitudine violentă, dezinteres în treburile casei și creșterea minorului. Dacă actul de naștere nu spune nimic în afară de nume, sex și localitate, divorțul are chef de vorbă. Simțindu-se vinovat, pălăvrăgește, bate câmpii, vrea să se justifice. Când dragostea cade asupra ta asemenea unui fulger venit din seninul cerului, nimeni nu te întreabă de ce ți-ai pierdut capul și umbli ca năucul pe străzi. La divorț, lucrurile se schimbă radical. Toată lumea devine brusc curioasă și pune întrebări. Toți prietenii și vecinii cer amănunte și explicații. Cer să afle motivele despărțirii atât de insistent, încât cei în cauză se văd nevoiți să inventeze tot felul de întâmplări, să amestece adevărul cu minciuna și să improvizeze rapid o poveste cât mai melodramatică, plină de regrete și puncte de suspensie (nu-ți mai spun câte am îndurat și cât am plâns, fără să mă vadă nimeni).
Cu dragoste și înțelegere, despre ură
Nici un moment al vieții nu incită la atâta vorbărie, certuri, urlete, acuze și explicații. Partea urâtă a divorțului este că se consumă de față cu alții, în plină stradă, teatral și extrem de gălăgios. Partea și mai urâtă este că această gălăgie imundă, acest război de gherilă urbană continuă și după pronunțarea divorțului. Continuă - poate mai perfid și mai plin de răutate - prin copii, prin prieteni, prin rude apropiate. Tot timpul m-am întrebat de ce doi oameni ajung să se urască, să-și dorească răul unul altuia? Cum pot trece atât de ușor de la șoapte sugrumate de emoție, la vorbe colțoase și greu de uitat, schimbând într-o clipă atingerea catifelată cu pumnul sau dosul de palmă năucitor. Parcă toată religia și filosofia lumii se opresc aici - la complicata alchimie a relației dintre doi oameni, la distanța minusculă ce desparte indiferența de dispreț și dragostea de ură - o ură atroce, viscerală, plină de otrăvuri brutale. De curând, am revăzut pentru câteva zile Bacăul meu natal și, nostalgic cum sunt, nu m-am putut abține să nu vizitez blocul copilăriei mele - un bloc ciudat și aparte; un bloc parcă atins de pala întunecată și rece a unui blestem; un bloc în care, imediat după ce eu am plecat ca proaspăt student la Filologia bucureșteană, locatarii au început să se despartă și să se mute prin alte părți. După ani și ani de absență, am găsit pe avizierul de la intrare multe nume noi și o singură familie rămasă întreagă - familia Mazilu, al cărei băiat, Viorel (pe vremuri, bun prieten), murise de leucemie. Timid și plin de emoție, am sunat la ușa apartamentului 28, fără să bănuiesc vreo secundă ce cumplită dezamăgire avea să mă aștepte. Mi-a deschis doamna Mazilu, care, aproape oarbă, m-a recunoscut mai mult după voce, decât după nume. M-a poftit să intru și să iau loc, ignorând faptul că singurul scaun disponibil abia se ținea sprijinit de peretele nezugrăvit de pe vremea comuniștilor. Am rămas în picioare, privind uluit în jur. Prea multe nu se schimbaseră între timp. Casa arăta așa cum o lăsasem cu 30 de ani în urmă - aceeași mobilă coșcovită, același covor ros până la urzeală pe margini, aceleași figurine de porțelan ieftin așezate pe raftul prăfuit al servantei. În casa aceea, totul era mort - pereții, hainele, bibelourile. În casa aceea, doar doamna și domnul Mazilu mai erau vii. Ei și amintirile cu fiul lor, Viorel, despre care domnul Mazilu continua să-și amintească cât era de priceput la aeromodele și mașini - pricepere moștenită și de nepoți. Ar mai fi avut multe de spus despre minunații copii ai lui Viorel, dacă bătrâna lui soție nu l-ar fi întrerupt, strigând cu o ură de care nu aș fi crezut vreodată că e cineva în stare: "Ce tot vorbești de nepoți... Ești un criminal! Un criminal odios... Un asasin!". Apoi s-a așternut tăcerea - o tăcere grea, vâscoasă, sufocantă. N-am mai vrut să stau. Locul devenise cu totul irespirabil. M-am ridicat, bălmăjind câteva scuze, în timp ce domnul Mazilu insista să mă conducă și să-mi explice conspirativ, în canatul ușii: "Nu o lua în seamă... Așa face de când a vrut să se sinucidă cu somnifere și eu am oprit-o. Am chemat Salvarea și medicii au salvat-o în ultima clipă. De atunci mă consideră cel mai mare dușman al ei. Nu înțelege că din disperare am oprit-o să-și ia viața. Dacă ea moare, eu ce o să fac?... Cine o să mai aibă grijă de mine?".
*
Am plecat foarte abătut din casa soților Mazilu. Am plecat gândind că, uneori, între extaz și suferință atroce nu mai există nici o deosebire; că, uneori, ura plenară și intensă e un alt nume dat iubirii. Esențele tari și pure nu întrețin viața. Apa pură, aerul pur, iubirea pură - tot ce este pur ucide, distruge, arde ca un acid. Nu întâmplător marile povești de iubire ale lumii sfârșesc prost. Romeo și Julieta, Tristan și Isolda mor, se termină brusc, se consumă într-o ardere intensă și devoratoare. Am putea să ne imaginăm o clipă măcar aceste ființe hieratice și delicate trăind fericite la vârsta pensionării și privind nostalgic fotografiile făcute la nuntă? Adevărata împlinire a unei iubiri nu e căsătoria, așa cum eliberarea ei nu e divorțul. Adevărata împlinire a doi oameni care se iubesc este cuplul - miraculoasa prelungire și continuitate unul în prezența celuilalt, miraculosul amestec de gânduri, mângâieri, dorințe și arome trupești, în care știi că ești și tu, dar fără a fi cu adevărat niciodată.
Am văzut mulți îndrăgostiți la viața mea, dar prea puține cupluri. Dacă stau și mă gândesc mai bine, de două ori mi s-a întâmplat să întâlnesc așa ceva. O dată eram la restaurantul Capșa, unde (nu mai știu când și cu ce ocazie) mi-a fost dat să văd doi oameni frumoși și fără vârstă, care dansau într-un mod aparte și cu totul ciudat. Dansau nedansând. Fără să facă nici cel mai mic efort, încremeniseră în mijlocul ringului și numai dansul dansa, cu întreaga sală și întreaga orchestră, în jurul lor, peste umerii lor apropiați, contopiți aproape. A doua oară, mi-a fost dat să întâlnesc pe holul unui spital doi bătrânei. El, vizibil suferind și tras la față, stătea speriat și eroic în scaunul cu rotile. Ea, micuță și fragilă, abia mai reușea să împingă povara căruțului. Se opintea din greu în mânerele cauciucate ale atelajului și, în același timp, încerca să zâmbească, privindu-și soțul în toate nuanțele disperării la un loc - cu suferință, milă, duioșie, încurajare, nădejde și speranță. Privea și îi șoptea întruna: "Ai să te faci bine... O să-ți revii... Voi fi cu tine. Nu o să te părăsesc nici o clipă". Nu a permis nimănui din spital să se atingă de căruțul bătrânului, până nu a ajuns în dreptul salonului unde trebuia internat. Acolo s-a dat deoparte și l-a mai privit o dată pe bătrânul ei soț, cu o privire care m-a cutremurat cu totul. Vă jur că nici cea mai înfocată fetișcană nu ar fi fost în stare să-și privească iubitul așa cum a făcut acea bătrână cu soțul ei. Privire de femeie cu adevărat îndrăgostită. Femeie care și-ar fi dat viața pentru omul ei. Imediat, fără nici un regret, fără să clipească.
Reproduceri după picturi de HOREA CUCERZAN