Sfinţii de lângă noi
Din prima clipă prinzi drag de ea. Ai vrea să o iei în braţe, să o aperi cumva de toată zarva şi agitaţia urbană din jur. Retrasă la adăpostul unui zid plin de iederă şi de trandafiri urcători, biserica Sapienţa tace şi se roagă. Abia îi auzi respiraţia. Parcă şi acum se teme, amintindu-şi de lungile zile de cumpănă de dinainte de 1990, când buldozerele aşteptau la poartă ordinul de demolare, iar credincioşii plângeau, cerând Domnului milă şi iertare, pentru lăcaşul lor modest, dar istoric, construit de fiica lui Constantin Brâncoveanu, doamna Safta, dimpreună cu marea familie a boierilor Cretzuleşti.
Sapienţa sau "Sfânta Înţelepciune" este o biserică minusculă, de buzunar; o biserică discretă, fără turle, clopotniţă sau pridvor. Dacă te afli prin zonă şi nu eşti cu adevărat atent, poţi foarte bine să treci pe lângă ea şi să n-o vezi cum stă pitită printre flori şi un rând de case vechi, cu etaj, marchiză şi geamlâc. Stă şi aşteaptă vremuri mai bune, pe locul unde Podul Izvor se întâlneşte cu dealul Uranus, celebrul deal al Bucureştiului interbelic, martirizat de comunişti pentru a face loc unui gând imens şi urât: Casa Poporului.
Beţişorul lui Dumnezeu În fiecare zi, tanti Maria îşi potriveşte hainele cu vremea de afară, îşi ia bastonul şi cartea de rugăciune, după care porneşte tocmai din Bariera Vergului, pentru ca, străbătând o jumătate de oraş, să ajungă la biserica Sapienţei. Nu ţine cont nici de distanţă, nici de cei 90 de ani ai săi. Tanti Maria vine zi de zi să ajute la curăţenia bisericii. Vine la întâlnirea cu Domnul şi cu amintirea duhovnicului ei, Constantin Sârbu, al cărui mormânt este parcă pus anume, chiar lângă poartă.
De câte ori trece prin dreptul mormântului, bătrâna se opreşte, face o mică rugăciune şi aşteaptă un semn, convinsă că fără încuviinţarea părintelui, n-ar mai putea să înainteze nici măcar un pas. Pentru ea, părintele Constantin Sârbu e o prezenţă concretă. Îl vede aievea, stând şi acum în dreptul intrării, aşa cum stătea pe vremuri în faţa altarului şi le cerea oamenilor să nu tulbure prin nimic Sfânta Liturghie, oprind pe oricine se agita să scrie acatiste sau să cumpere lumânări. Îi certa blând, cum numai el putea să-i certe ("Nu lumânarea mântuieşte... Lumânarea nu se roagă în locul tău"), în timp ce privirea lui senină şi albastră repeta fiecăruia în parte cuvintele săpate adânc deasupra uşii de la intrare: "În această biserică nu se vorbeşte... E o biserică a tăcerii şi a iubirii". Aspru şi blând totodată, i se mai spunea "Beţişorul lui Dumnezeu", omul fără concesii, fără alte gânduri ascunse. Acum, părintele îşi întâmpină credincioşii, aşa cum făcea pe vremuri, înaintea slujbelor de priveghere, din mormântul lui plin de flori.
Părintele Sârbu lângă troiţa ridicată în cinstea eroilor neamului
La 90 de ani, tanti Maria se scoală de cu noapte şi se pregăteşte de drumul ei zilnic. Nu are timp să se plângă de singurătate şi, cu atât mai puţin, să cadă bolnavă la pat. La Sapienţei, are încă multe de făcut - să grijească mormântul şi florile din jur, să ajute la pangar sau să pregătească mâncarea pentru agapa creştinească ce are loc în fiecare duminică, după obiceiul impus de părintele. Nu contează că acum câţiva ani a fost operată de cancer şi că medicii nu-i dădeau să trăiască mai mult de câteva săptămâni. În fiecare dimineaţă traversează jumătate de Bucureşti, ca să se întâlnească, în gând măcar, cu eternitatea. La Bariera Vergului, unde locuieşte, are mai multe biserici în preajmă, dar în nici una nu simte ce simte la Sapienţei. E o biserică parcă tocmită anume după sufletul ei - mică şi încăpătoare, plină de volbură şi trandafiri urcători. E biserica ce mai păstrează încă duhul părintelui şi cuvintele lui săpate cu litere de foc, direct în cărămidă: "Acest loc e tăcere... E dragoste".
Minunile părintelui Constantin
Slujind în biserică
Cei care l-au avut cu adevărat duhovnic pe părintele se cunosc de cum intră în biserică. Îşi fac cruce mare încă de la poartă şi se reculeg câteva clipe, pentru ca apoi să străbată curtea în vârful picioarelor, nevrând să-i tulbure prin nimic odihna. La fel ca întotdeauna, părintele îi aşteaptă acolo, în uşa bisericii, ca o imagine vie a suferinţei - gârbovit şi aplecat într-o parte, incapabil să păşească normal sau să-şi lege singur şireturile de la pantofi, din pricina loviturilor cu ranga aplicate la tălpi şi pe şira spinării de către securişti. El, care săvârşise mai multe minuni (o femeie şi-a recăpătat vederea în Joia Mare, iar o alta s-a vindecat de epilepsie, doar atingându-se de odăjdiile lui), nu a făcut nimic să treacă de la el paharul suferinţei. Era încă la biserica Vergului (ridicată în 1944 de el însuşi), când pe uşa de la intrare s-a proiectat inexplicabil şi miraculos imaginea Maicii Domnului. Toată lumea s-a bucurat, crezând că se arată semn că se va sfârşi războiul şi că le va fi bine tuturor, dar părintele s-a înnegurat la faţă, ştiind că ceea ce era desenat cu lumini şi umbre pe uşa de la pridvorul bisericii reprezenta de fapt Drumul Crucii, suferinţele prin care el va trece nu peste mult: arestarea, bătăile atroce şi umilinţa, lagărul, munca silnică la Canal, deportarea în Bărăgan şi hăituirea permanentă, pentru simplul motiv că cineva scrisese o poezie împotriva lui Stalin şi, într-un vers, pomenea numele de Constantin Sârbu.
Mormântul părintelui
Văzător cu duhul, a cunoscut dinainte tot ce o să i se întâmple. Şi-a cunoscut până şi moartea. Nu întâmplător, înainte de a fi omorât, a pus pentru ultima oară ordine în treburile parohiei şi i-a repetat lui tanti Maria de mai multe ori: "Eu plec şi nu mai vin... Să ştiţi că am plătit toată lucrarea - inclusiv pardoseala. Nu vă las cu nici o datorie... Am la voi, însă, o mare rugăminte. Să nu părăsiţi niciodată biserica şi să mă îngropaţi în curtea ei, că tare am iubit-o. Pentru amintirea mea, să o iubiţi şi voi la fel". De câte ori îşi aminteşte această scenă, tanti Maria dă să plângă. Părintele ştia că o să moară, încă din 1968, când a venit la Sapienţei. Ştia că nimănui nu o să-i convină lucrarea lui misionară. Când ofiţerul de Securitate l-a chemat la el şi l-a somat să intre în spital pentru operaţie, părintele a surâs. Sosise vremea. Lucrurile erau aranjate. Din spital nu mai avea să iasă viu niciodată. Singura concesie care i s-a făcut părintelui a fost să i se acorde ultima Împărtăşanie. Pe patul de spital, cu ultimele puteri, a primit taina împreunării cu Hristos chiar de la marele duhovnic Ilarion Argatu, care, închizându-i ochii după datină, a văzut cu mare mirare aureola sfinţeniei deasupra capului părintelui. Schimbându-şi poziţia de mai multe ori, pentru a verifica să nu fie simplă iluzie optică, arhimandritul Ilarion Argatu s-a convins că Dumnezeu dăduse semn. Părintele Constantin Sârbu primise cu adevărat cununa muceniciei. Era o zi ploioasă şi rece de octombrie, 1975.
"Orice ruină ţi-aş da, tu vei face acolo o grădină"
Din orice parte ai privi-o, Biserica Sapienţei nu te impresionează prin nimic.
Biserica Sapienţei, pitită între flori
E ca părintele Constantin Sârbu - mică, plăpândă şi povârnită uşor pe-o parte. Biserică modestă şi fierbinte. Biserică îndelung rugătoare. Pe părintele paroh, Marin Cojoc, îl găseşti mai tot timpul la altar. Aşa îşi începe el ziua, intrând devreme în biserică, să dea bineţe sfinţilor şi lui Hristos, să se închine la răcluţa cu sfintele moaşte aduse de la Vatopedu şi apoi să pomenească în rândul ctitorilor numele lui Constantin Sârbu, dimpreună cu Constantin Voicescu - alt martir şi mare luptător al bisericii Sapienţa. Aşa simte părintele Marin că e bine. Rostind numele celor de dinainte şi al celor care au mai fost, se instituie o continuitate, un lanţ de trăiri şi un suiş ca treptele unei scări nevăzute, fără de care nu putem ieşi nicicum din egoism şi din sine, pentru a ne înălţa apoi spre cer.
Părintele Marin stă în scaunul lui de spovadă şi parcă nu se mai satură de tihna bisericii, abia primenită şi refăcută din temelii, dimpreună cu pictura lui Tăttărescu şi a inegalabilei Olga Greceanu. Stă cu faţa spre icoane şi cu privirea întoarsă duios spre trecut, fericit să-l cunoască pe părintele Sârbu, măcar din cărţile şi mărturiile altora, din epopeicul "memoriu-spovedanie" adresat de el patriarhului Justinian sau din amintirile enoriaşilor, adunate cu mult drag, într-un frumos album, de măicuţa Xenia Mămăligă, fiică a bisericii, azi călugăriţă la mânăstirea Diaconeşti.
Interiorul bisericii
Chiar dacă nu l-a cunoscut personal, fiind prea tânăr în acea perioadă, părintele Marin a strâns destule imagini şi întâmplări minunate cu bătrânul preot Constantin Sârbu. Convins de sfinţenia părintelui, îl pomeneşte mereu la ectenie, dimpreună cu toţi ctitorii - domnitori, boieri şi ispravnici miluitori ai bisericii. Se cutremură când îi pronunţă numele şi simte că părintele îl încuviinţează, privindu-l de undeva, din preajmă. Îl simte în liniştea şi concentrarea epiclezei. Îl simte în cântările psalmodiate uşor, cu întreită emoţie şi transfigurare, aşa cum au fost lăsate chiar de el. Nici o abatere nu e cu putinţă. Părintele Marin Cojoc îşi aminteşte cu un surâs iertător şi o anume strângere de inimă cum enoriaşii bisericii (doamna Lucia Popşor, domnul Chirilă, tanti Maria) l-au înconjurat din chiar prima lui zi de paroh şi l-au corectat spunând: "La noi, cântările acestea se fac aşa, pentru că aşa le-a lăsat părintele Sârbu". S-a supărat puţin, dar i-a şi plăcut curajul mirenilor, gândind că un om ca preotul Constantin Sârbu nu a trăit degeaba; că patriarhul Justinian a avut mare dreptate atunci când i-a spus părintelui, în chip de dojană prefăcută: "Nu-mi cere cea mai mică şi mai săracă biserică din Bucureşti... Crezi că nu ştiu de ce eşti în stare? Orice ruină ţi-aş da, tu vei face grădină din ea".
Oricâte lucruri s-ar spune despre el, Constantin Sârbu rămâne neştiut încă. Un sfânt şi un martir care nu s-a dezis de Hristos nici când tălpile i-au fost arse cu fierul înroşit. Un mare suflet ce a tânjit toată viaţa după dragoste şi mângâiere. Un om chinuit, cu o biografie grea şi uneori nemiloasă, dar plin de iubire pentru aproapele. Un om al răbdării şi al jertfei de sine, în stare să-şi dezbrace haina în toiul iernii pentru a înveli cu ea un alt deţinut; în stare să-l culce pe Calciu Dumitreasa în patul lui de deportat, şi el să doarmă afară, sub cerul liber.
Biserica Vergului, ctitoria părintelui Sârbu, din care a fost alungat
Deşi nu l-a cunoscut, părintele Marin Cojoc se închină la amintirea preotului Constantin Sârbu (exemplu de neopatristică română), descoperind cu uimire că toată viaţa lui a fost o suferinţă şi o rană deschisă - că a rămas orfan de la câţiva ani, că şi-a crescut din greu copiii orfani (draga lui soţie a murit răpusă de cancer), că a fost alungat chiar de la biserica pe care a construit-o cu mâinile lui (biserica Vergului) şi a ajuns apoi la cea mai săracă biserică din Bucureşti, Sapienţei. Părintele paroh Marin ar putea vorbi mult despre marele Constantin Sârbu şi despre lucrările lui de la Sapienţa, dar se opreşte pentru a se pregăti de slujba privegherii. Primii credincioşi trebuie să sosească. Sunt oameni veniţi de departe, din alte zone ale Capitalei. Ca tanti Maria, traversează jumătate de oraş pentru a se întâlni cu liniştea, cu eternitatea. Cam aşa era şi pe vremea părintelui Sârbu, mereu reclamat şi împroşcat cu vorbe grele, de chiar oamenii care locuiau în casele din spatele bisericii. Întâmplare sau nu, din toţi cei care au încercat să-l umilească şi să-l alunge pe părintele, nici unul nu mai trăieşte în cartier - ori au murit, ori s-au mutat în altă parte.
"Stupul" de la Sapienţei s-a refăcut, cu oameni din toate colţurile Bucureştiului - oameni pe care îi leagă dragostea părintelui Sârbu şi porunca lăsată de el, cu limbă de moarte, ca nimeni să nu plece în altă parte. Biserică a tăcerii (nu-ţi atrage atenţia prin nimic), Sapienţa sau "Sfânta Înţelepciune" continuă să rămână o biserică minusculă, de buzunar; o biserică discretă şi plăpândă, care stă la o margine de stradă, ascunsă printre flori şi un rând de case vechi. Stă, se roagă îndelung şi aşteaptă vremuri mai bune, pe locul unde cândva întorcea tramvaiul 20 şi făcea legătura dintre Podul Izvor şi dealul Uranus. Stă asemenea părintelui Constantin Sârbu, care, în puţinele lui momente de linişte, ieşea la poartă şi privea în depărtarea străzii, aşteptându-l plin de răbdare şi speranţă pe Hristos.
Foto Petre Cojocariu (4)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
