GABI BALINT - "Nicăieri nu m-am simțit mai bine ca în Republica Moldova. Mâine m-aș întoarce să lucrez acolo"

Fotbalist de frunte al anilor '80, de numele lui Gabi Balint se leagă cea mai mare perfor­man­ță internațională a unei echipe româ­nești de fotbal. Câștigarea de către Steaua, în 1986, a Cupei Campionilor Europeni a fost consfințită de golul său, marcat în poarta Barcelonei, la loviturile de departa­jare. La Mon­dialul italian din 1990, a fost titular in­con­testabil în atacul României și a marcat în poarta Argen­ti­nei lui Maradona, cam­pioana mondială en-titre. Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci, iar Gabi Balint e la fel de tânăr. Își trăiește cu maximă fer­voa­re pasiunile, acceptă cu nerăbdare noi și noi provocări, cum a fost și aceea de a antrena echipa națională a Republicii Mol­dova, și speră ca lu­mea să nu se termine în 2012, pentru că vrea să o țină tot așa, ani buni de acum înainte. Un om liber, franc și dezin­hibat, cu care poți vorbi orice, de la viața burlacului după 40 de ani, până la situația din Republica Mol­dova, și de la fotbal la muzică instru­mentală.

"Moldovenii trag foarte mult spre România"

- Să începem discuția noastră cu cea mai recentă experiență profe­sională a ta: antrenor al echipei de fot­bal a Republicii Moldova. Mulți s-au mirat când ți-ai făcut publică opțiunea. "Moldova? Ce l-a apu­cat?" Cum a fost de fapt?

- Am fost primit cu foarte multă căldură în Basara­bia. M-am simțit cum nu m-am simțit în nici un alt loc. M-au tratat extraordinar de bine, cu foarte mult res­pect. Tocmai m-am întors de câteva zile din Moldova, unde m-am reîntâlnit și cu președintele federației de aco­lo și cu alți colaboratori apropiați. Am rămas prie­teni cu toți, îmi face plăcere să-i revăd. Pă­cat că nu au un nivel mai competitiv, păcat că atât de puțini oameni investesc acolo în fotbal. Pentru că eu și mâine m-aș duce să muncesc din nou în Moldova, dacă ar fi un proiect solid, de viitor, așa cum era la Tiraspol, în urmă cu 10 ani, când am antrenat acolo echipa Sheriff.

- Cum e viața românilor de acolo?

- E o țară mai săracă decât România, sunt mai multe probleme decât la noi, e, ca să folosesc o com­pa­rație, cam cum eram noi în urmă cu 10-15 ani. O țară în permanentă schimbare, e și o oarecare insta­bi­litate politică, bine că au reușit să-și numească, în sfâr­șit, un președinte, după multă vreme. Sunt optimist, însă, lucrurile se schimbă în bine și la ei. Din păcate, spre deosebire de România, care are atâtea resurse na­turale de toate felurile, mare, munte, posibilități pentru turism, ei nu au mai nimic. În Moldova nu ai decât mâ­na de lucru, care e, într-adevăr, foarte ieftină, deci poți să faci ceva industrie pornind de aici, în rest, prea mul­te nu au. În ultima vreme, am simțit asta, moldo­venii trag foarte mult spre România, chiar dacă la un mo­ment dat rămăseseră agățați de Rusia. Dacă mergi pe stradă, observi că au mai rămas foarte-foarte puțini cei ce nu vorbesc limba română. Sunt oameni simpa­tici, foarte deschiși și, ce m-a impresionat cel mai mult, sunt foarte curați.

- Cu fotbalul cum a fost?

- E greu să ai rezultate cu Republica Moldova, mai ales dacă joci împotriva Olandei, Suediei sau Un­ga­­riei. Am încercat să lu­crez însă la mentalitatea jucăto­ri­lor, mai ales că eram și primul antrenor din afara Mol­dovei care pregătea echipa națională. Ei au o men­talitate mai fra­gilă, au mai multă tea­mă, au mereu nevoie de un conducător care să le dea curaj, sunt incapabili une­ori să ia decizii bune de unii singuri. Eu asta am încercat să schimb. Le-am spus că dacă ne apărăm sau dacă atacăm, tot bătaie luăm, la o adică, îm­potriva Olandei, dar măcar să arătăm mai mult cu­raj, să jucăm frumos. Așa că am încercat să jucăm în atac, am avut chiar șansa unei sur­prize pe finalul unui meci, nu ne-am făcut deloc de râs, am pierdut cu 0-1 ambele partide. Oamenii au rămas cu o impresie bună și, efectiv, au re­gretat că am de­cis să plec.

"Sunt decepționat de caracterul oamenilor care conduc fotbalul la noi"

- Dar fotbalul românesc? E doar o impresie sau nu te prea arunci cu capul înainte când vine vorba să antrenezi acasă?

- Nu e o impresie. Așa e! Am avut oferte de la noi și după ce am încheiat contractul cu echipa națională a Moldovei, dar am refuzat. Sunt decepționat de carac­terul oamenilor care conduc fotbalul în România. E nevoie de ei, de oameni care să investească în fotbal, dar cu cei mai mulți nu te poți, efectiv, înțelege, nu dau dovadă de seriozitate, nu au răbdare, nu îți oferă în­credere. Vine unul care habar nu are de fotbal și îți spune ce jucător să folosești și cum să faci antrena­men­tele sau cum să pui echipa în teren. Apoi, să-ți mai și vorbească urât și să te dea afară, să te bălăcărească pe la televiziuni... Atunci prefer să prind un contract în afara țării, dacă e să prind. Niciodată nu am alergat după bani, pentru că atunci aș fi antrenat și prin vreo țară mai îndepărtată. Dar eu am fost și rămân un om de-al casei, prefer să fiu mai aproape de familie decât să fug după bani.

"Nu mi-a fost ușor să mă rup de Ardeal"

- Nu te ferești niciodată, nici în particular, nici în public, să vorbești despre familia ta, despre locul co­pilăriei, petrecută în zona Năsăudului, la Sân­georz. Ai luat cu tine ceva de acasă când ai plecat din Ardeal?

- Da, am luat. Am luat cu mine modestia alor mei, care erau simpli muncitori, oameni modești, dar nu săraci, felul lor de a fi, mediul acela familial sănătos, pasiunea pe care au pus-o în creșterea mea, toate astea m-au marcat. Apoi, dincolo de amprenta ardeleană, a mai contat ceva foarte mult pentru mine: faptul că am crescut la munte, într-o stațiune cu aer curat, faptul că am crescut bând de voie apa aceea minerală binecu­vântată, pentru care alții stăteau zile întregi la trata­ment. Nu mi-a fost ușor să mă rup de oamenii aceia frumoși și simpli din Sângeorz-Băi. Mi-am dat seama ce diferență mare era când am ajuns la București...

- Ai rămas cu nostalgia Sângeorzului. Știu că mergi foarte des acasă.

- Da, merg cât pot de des la părinții mei și stau câ­teva zile. Merg de patru-cinci ori pe an, uneori și mai des. De când cu pasiunea pentru mo­tociclism, îndată sunt la ei, mai descopăr un traseu prin zonă... Sunt trasee superbe pe acolo! Plus că am atâția prie­teni, toți cei cu care am copi­lărit, pe care încerc să îi adun la un loc, de câte ori ajung pe acasă. Primii mei colegi de joacă și fotbal.

"De-abia ce învățasem să umblu, și deja șutam mingea prin fața blocului"

- Ai moștenit pasiunea fotbalului de la tatăl tău, care te-a legat de ba­lonul rotund și prin botez. Tatăl tău a ținut să te numești "Pele", Gavrilă Pele Balint, după numele marelui fotbalist brazilian care era în vogă în anii '60. Ce-a cântărit mai tare în cariera pe care ai avut-o, dorința ta­tălui tău, sau dragostea ta pentru fotbal?

- Aproape că nu există fotografie din copilărie în care să nu joc fotbal. Tata m-a învățat să lovesc mingea încă de la 1 an și jumătate. De-abia ce învățasem să um­­blu, și deja șutam mingea prin fața blocului. E meritul tatei că mi-a insuflat această pasiune de mic. Era fotbalist, juca în liga a patra, și își dorise foarte mult un băiat care să-i calce pe urme, și apoi, spera el, să-l depășească într-ale fotbalului. Iar visul i s-a împli­nit, căci fotbalul m-a prins atât de tare, încât n-a fost niciodată nevoie să tragă de mine ca să merg la antre­namente sau să mă țin de acest sport. Pasiunea pentru fotbal a fost atât de mare, încât nici acum nu îmi e clar, după zeci de ani, dacă am fost, de fapt, un copil talen­tat, sau doar unul foarte muncitor. Pur și simplu, pa­siunea a făcut ca totul să pară o joacă, chiar și atunci când am devenit un jucător consacrat.

- Pentru mulți tineri, visele pe care părinții și le pun în ei se transformă, uneori, în teroare. N-ai avut nici un moment când să te simți depășit de așteptarea tatălui tău?

- Eu am avut norocul ca tatăl meu să nu fie un jucă­tor mai bun decât mine, așa că nu am trăit imagi­nea unui tată celebru și nu am simțit nici o presiune. Tata atât a avut grijă: să-mi insufle microbul fotbalului, apoi, cum ziceam, nu a mai trebuit să tragă de mine, trebuia să mă rog eu de el să mă lase să joc, mai ales pe vremea când mi-a fost antrenor la juniori. Am amin­tiri extraordinare de atunci, pentru că echipa aceea de juniori din Sângeorz-Băi am făcut-o noi doi, împreună. Tata s-a oferit să fie antrenor, iar eu am strâns gașca, mi-am adus la echipă toți colegii de la școală! A fost o experiență minunată, au fost primii mei pași în fotbalul adevărat.

- Când ai simțit că pasiunea se transformă în des­tin, că plăcerea jocului devine o chestiune serioasă?

- Mi-e destul de clar acel moment, pentru că l-am simțit și l-am trăit ca atare: momentul în care am trecut de la juniori la echipa mare, în Divizia C. Când forma­ția noastră din Sângeorz-Băi a promovat în C, pe cei mai buni juniori ne-au promovat la seniori. Țin minte ce mândru eram când am primit primul rând de echipa­ment de la echipa mare și primul meu trening! Trans­ferul la Gloria Bistrița mi s-a părut lucrul cel mai ex­tra­ordinar care mi se putea întâmpla atunci, la 14 ani. Nu mai vorbesc de faptul că ajunsesem să fac parte din echipa națională de juniori. Am jucat două campionate europene de juniori, eram căpitan de echipă... Simțeam că visul meu prindea aripi!

- Cum a fost șocul venirii la București?

- Aveam 15 ani, sincer, nu prea îmi ardea mie de București, îmi era greu să plec de acasă. Și mama era pe mintea mea, se tot plângea că să nu plec, că sunt prea tânăr... Tot tata a fost cel care m-a sfătuit că, dacă vreau să fac o carieră în fotbalul de mare performanță, nu am încotro, trebuie să vin la București, că în Capi­tală erau și marile echipe, și oamenii cei mai impor­tanți, care ar putea să-mi influențeze cariera. Șocul a fost destul de mare, noroc că avea tata un vechi prieten de armată în București, chiar în Ghencea, care m-a aju­tat foarte mult, m-a găzduit o vreme la el și m-a dus peste tot, mi-a arătat orașul, mi-a arătat toate muzeele, mi-a explicat cum să circul cu tramvaiele. Încet-încet, m-am acomodat... A venit apoi sfârșitul perioadei de juniorat, am avut mai multe oferte, se interesaseră de mine toate echipele mari. Steaua a fost mai rapidă. Nea Costică Toma, fostul mare portar, îmi fusese antrenor la Luceafărul și el m-a propus în Ghencea. L-au che­mat pe tata de acasă și asta a fost, am semnat!

- Pare să existe în momentul de față o criză de modele umane și profesionale în fotbalul românesc. Tu ai avut șansa să lucrezi cu oameni unul și unul - Iordănescu, Ienei, Lucescu, Hagi, cărora le-ai fost și elev, și coleg pe banca de antrenori. Care au fost re­­perele tale umane în această lume a fotbalului?

- Mă consider un mare norocos, pentru faptul că am dat mereu peste oameni de mare calitate în cariera mea. Iordănescu m-a luat pe lângă el la 18 ani. Avea autoritate în echipă, iar lucrul ăsta m-a ajutat foarte mult, m-a ferit de multe. Toate sfaturile pe care mi le-a dat m-au ajutat foarte mult. Pe urmă, Mircea Lucescu m-a promovat la echipa națională. Foarte multe am învățat și de la el, îmi plăcea efectiv să îl ascult vorbind despre fotbal și despre viață. Apoi a venit Emerich Ienei la Steaua, am ajuns să-l cunosc pe Ion Alexan­dres­cu, care a fost cel mai mare conducător de club din istoria fotbalului românesc. Eram bun prieten cu fiul lui și am avut astfel ocazia să stau destul de mult în preaj­­ma lui. Ne-am atașat foarte tare și am rămas cu multe învățăminte și de la el.

"E minunat pe motocicletă, simți spiritul libertății"

- Ai o poftă de viață extraordinară, ai cochetat la un moment dat cu muzica, acum ești pasionat de motociclete. La începutul anului, de ziua ta, declarai că speri ca lumea să nu sfârșească în 2012, pentru că vrei să mai trăiești frumos, ani buni înainte... De unde vin pofta de viață, vitalitatea și optimismul de care nu te desparți?

- Muzica o am în sânge de mic, la fel ca și fotbalul, e tot o moștenire de la tatăl meu. Pe lângă fotbal, tata activa într-o formație ca saxofonist. În fiecare sâmbătă, la prânz era meciul de fotbal, iar seara era muzică și dans. Iar eu, bineînțeles, eram cu el și la meciuri, și la distracție. Am o ureche muzicală bine formată, iar la un moment dat, compuneam melodii, așa, mai mult fluierând. Prin anii '90, când eram în Spania ca jucător, am descoperit niște calculatoare care mă ajutau să trans­criu melodiile pe care le aveam în minte. Mi-am făcut, practic, un mic studio, am învățat foarte mult de unul singur, în timpul liber, și așa am început să com­pun muzică instrumentală, am scos chiar un album pe vremea aceea. Și acum mă mai trezesc dimineața cu câte o melodie nouă în cap, dar dacă nu te dedici total muzicii, nu poți ține pasul, uiți melodiile cu timpul... Cât privește motociclismul, patima pentru el m-a prins acum 9-10 ani. Tot timpul mi-am dorit să mă dau cu bicicleta, cu scuterul, cu motocicleta. Bineînțeles, ca fot­balist, nu aveam voie să fac așa ceva, era total ex­clus, dar apoi, când am agățat ghetele în cui, mi-am luat o Yamaha, pe care am învățat să conduc. Pe urmă am trecut la Harley-Davidson, care e mai mult decât o motocicletă, e un stil de viață. Suntem o gașcă fru­moa­să de prieteni care ieșim mereu pe trasee, mă bucur că ni s-a alăturat și fostul internațional Bogdan Stelea, care e și el pasionat foc, iar când avem timp, ieșim câte 20-30 de prieteni pe motoare. E minunat pe motoci­cle­tă, simți spiritul acela al libertății, simți aerul pe față, te mai lovește o musculiță, vezi peisaje incredi­bile... La noi nu e vorba de viteză, mergem încet, e vorba că simți apartenența la o comunitate de oameni pasionați, e vorba de costu­mele extraordinare ale celor de la Harley, de toate ac­ce­soriile, e o pasiune în toată re­gula, care te prinde și te ține viu, trebuie să fii tot tim­pul la curent cu ce se în­tâmplă în lumea aceasta.

- ... Plus că ai ocazia să descoperi țara. Aveți tra­see favorite pe care mergeți?

- Categoric! Anul ăsta pregătesc un traseu fantas­tic. Am și zis că dacă nu prind un con­tract bun, ca să pregă­tesc o echipă de fotbal, o să pregătesc un traseu prin Ro­mânia. Pentru mine, asta înseamnă cea mai fru­moasă va­can­ță, nu să zbori 20 de ore cu avionul, ca să stai la soare pe o plajă de fițe, cine știe pe un­de. Mai bine mă urc pe Harley și o iau spre Mol­dova, să fac turul mânăstirilor, să stau pe la pensiuni, pe la oameni pe acasă, să trec de acolo la mine, în Tran­silvania, să merg înspre nord, apoi să trec pe la Timișoara, să cu­nosc România adevărată. Vreau să fac și Transfăgă­ră­șanul, pe care nu l-am văzut încă... Visez să fac un tur al României. E fru­mos că ai acolo, pe motor, o gen­tuță în care îți încap cinci tricouri și două-trei perechi de blugi și nici nu te interesează altceva, chiar nu ai ne­voie de ni­mic mai mult!

"După relațiile de până acum, nu prea mai cred în căsătorie"

- Ai doi copii, două fete. Cum e relația cu ele? Te-a schim­bat pa­ternitatea?

- E, înainte de orice, o res­ponsabilitate pe care tre­buie să ți-o asumi. Așa cum și eu am fost crescut de ai mei, așa trebuie să mă asigur și eu ca fiicelor mele să nu le lipsească nimic. Pe vremea alor mei erau alte condiții, acum e diferit. Nu a fost ca rela­țiile cu ma­mele lor să mear­­gă mai departe, dar ori­cum, eu îmi asum responsabilitatea pentru amândouă. Cu De­nisa, care e primul copil, e mai altfel, e mai mare, o văd mult mai des, pe­trecem mai mult timp împreună, pe cea mică o văd mai rar acum, abia aștept să mai creas­că, să mă pot juca cu ea, să o iau cu mine... Te simți îm­plinit când ai un copil. Ce-i drept, după experiențele de până acum, eu nu mai cred într-un anu­me gen de relații, nu prea mai cred în că­sătorie, dar faptul că am trecut prin toate, că am doi copii sănă­toși și frumoși mă face să mă simt îm­plinit. Ce îmi pot dori mai mult? În rest, am viața mea, pot să fac ce vreau, ce simt. As­ta nu înseamnă că sunt egoist sau că nu mi-ar fi plăcut să rămân căsătorit, dar așa a fost să fie! Abia după 40 de ani, mai ales dacă ești singur, des­coperi cu ade­vărat viața. Începi să vezi mai prost, să ai nevoie de oche­lari, genunchiul începe și el să scârțâie și îți dai seama că, vrei, nu vrei, nu poți să te opui îmbătrâ­nirii. Și atunci înveți să trăiești lucrurile cu mai mare intensitate, înveți să nu mai pierzi vremea aiu­rea, încerci să faci un eveniment din fiecare zi.

- Ne bucurăm de câte ori te vedem la televizor. Ală­turi de Ilie Dumitrescu, un alt mare fotbalist ro­mân, ai adus un aer de nor­ma­litate pe micul ecran, în dis­cu­țiile despre sportul românesc.

- Încercăm, dar e foarte greu, pentru că la noi se preferă foarte mult cancanul. Din fotbal s-a făcut can­can, din muzică s-a făcut can­can, din toate s-a făcut can­can. Sunt cel puțin zece emisiuni TV în România de cancan, de gâlceavă, de prostie până la urmă. Am stat într-o zi și le-am numărat! Trebuie să discernem între bârfă și critică. Critica e bună, e necesară, ajută, dar una e să o faci cu bună cre­dință, și alta e să deni­grezi un om. Sunt momente în care, efectiv, mă simt sufocat de tot ce e prin presă, prin politică, prin fotba­lul româ­nesc, și atunci prefer să mă urc pe motor și să plec pe un traseu nou și să uit de tot. Mă duc cât văd cu ochii și atunci mă simt, din nou, liber!