CAFEAUA DE DIMINEATA

Am trait multi ani avand convingerea ca destinul nu te poate insela niciodata, mai ales daca esti un om cumpatat si la locul lui.

Ca lipsa echilibrului perfect dintre doi oameni nu poate decat sa strice relatia si ca, din contra, secretul unui cuplu reusit este tocmai mentinerea acestui echilibru. Credeam, ca o invatatura mostenita din familie, de la parintii si bunicii mei, ca nu esti realizat pe deplin, decat atunci cand parcurgi etapele, una cate una, fara sa te abati nici o clipa de la drumul stabilit. Fiindca pana de curand, vedeam viata mea impartita in etape egale, pe care le programam 24 de ore pe zi, fara incetare, de parca intreaga mea viata ar fi fost un al doilea loc de munca.
Am fost crescuta cu ideea ca a fi un om fericit inseamna sa te casatoresti la o varsta destul de frageda, pana sa inceapa lumea din jur sa creada ca ai o problema daca nu o faci, sa iti alegi un sot care sa iti asigure un trai decent, sa faci unul sau mai multi copii, pe care sa ii cresti apoi impreuna cu parintii. Sa ai un loc de munca sigur si cateva prietene de nadejde, cu care sa te intalnesti de doua ori pe saptamana, si sa iti petreci vacantele intotdeauna la mare, impreuna cu familia.
Pana acum un an, mi-am dedicat toata viata "etapelor", si pot spune ca mi-a reusit: aveam 42 de ani si eram casatorita cu sotul meu de aproape 20 de ani, aveam impreuna doi copii frumosi, salarii bune, reusiseram chiar, dupa niste ani de munca, sa ne cumparam si un apartament, intr-o zona centrala a orasului. Castigasem pariul cu mine si cu lumea si eram pe punctul de a incepe o noua etapa, jucand acelasi rol al sotiei perfecte, intr-o familie perfecta.
Dar in lumea mea atat de perfecta, cu reguli stricte si desenata atent din liste de cumparaturi si vacante planificate pe urmatorii zece ani, si-a facut incet aparitia un alt barbat, pe nume Tudor. Eram vecini de bloc si ne intalneam mereu, ba prin cartier, ba la sedintele saptamanale de asociatie. Se mutase de curand pe acelasi palier cu mine, iar eu, ca o adevarata cunoscatoare, ma simteam obligata sa-i impartasesc cele mai mici secrete, de la cea mai buna brutarie din cartier, pana la cele mai scurte trasee pana la metrou ori mici detalii despre vecini. El era mai mic decat mine cu cinci ani si, desi tocmai se casatorise de cateva luni, nu ni se parea deplasata, niciunuia dintre noi, relatia noastra de amicitie. Ba mai mult, o cunoscusem si pe sotia lui si ne petreceam, adeseori, serile in patru, impreuna cu ei doi si cu sotul meu, discutand la un pahar de vin cele mai noi stiri. Povesteam tuturor despre noii mei vecini, impacata si incantata in sinea mea ca am mai reusit sa bifez ceva din etapele de socializare ale vietii.
Ne-am facut concediul impreuna, in aceeasi formula de patru, ne-am sarbatorit fiecare, pe rand, zilele de nastere impreuna, si de abia asteptam sa ne facem noi planuri pentru urmatorul Craciun si urmatoarea vacanta. Ne sfatuiam in orice privinte, el ma intreba ce cadouri sa-i faca Ioanei, sotia lui, eu ii ceream parerea despre ce facultati ar trebui sa urmeze copiii mei. Cateodata, in zilele in care ajungeam mai devreme acasa, imi tinea companie, in timp ce pregateam cina pentru familia mea. Cafeaua de dimineata o beam, invariabil, impreuna si uneori se intampla sa ramana chiar si dupa cina, pentru a ma ajuta sa strang masa, sotul meu ajungand acasa, mai mereu, destul de tarziu, din cauza programului de la serviciu.
Ne-am jucat asa, de-a cei mai buni vecini, pana intr-o dimineata, cand a aparut la usa mea, la programul de cafea, cu un buchet de flori. Nu erau orice flori, era un buchet de zambile, florile mele preferate, dar am glumit amandoi pe seama indraznelii lui si pe moment nu am luat in serios gestul, crezand ca este doar o dovada de gentilete a unui vecin care ii daruieste vecinei lui, de 1 martie, un simplu martisor. Fara sa-mi dau seama, in doar sase luni, casa mea era plina de fotografii inramate din concediile petrecute cu vecinii mei, purtam bijuteriile primite in dar de la ei, incepusem sa gatesc retetele lor de mancare preferate si sa iau orice decizie numai dupa ce ma sfatuiam cu el.
Am realizat tarziu, poate mult prea tarziu, ce se intampla. Aveam 42 de ani, un sot iubitor, doi copii, si eram indragostita cu tot trupul si cu tot sufletul de vecinul meu, un om mai tanar decat mine, casatorit si el. In momentul in care am realizat, a fost cel mai cumplit sentiment si cel mai frumos sentiment, in acelasi timp. Ma simteam prinsa intr-un vartej din care nu stiam cum sa mai ies, ajunsesem sa fac totul mecanic, in acelasi echilibru ca si pana atunci, in timp ce in mintea mea se dadea o lupta sfasietoare, pe viata si pe moarte. Ma gandeam doar la copiii mei, care ar fi trebuit sa creasca intr-o familie normala, avand amandoi parintii alaturi, ma gandeam la sotul meu, un om extraordinar, cu care imi petrecusem aproape jumatate din viata, si apoi imi venea in minte El, cel pe care incepeam sa il iubesc pe zi ce trecea, din ce in ce mai mult.
Am incercat, incepand cu acel moment, fara succes, sa il evit, contramandam pe ultima suta de metri intalnirile, dand vina pe dureri de cap sau pe simpla lipsa de chef. Mi se parea de neimaginat ca viata mea, atat de calculata si linistita pana in acel moment, sa ia asa o turnura, care risca sa distruga tot. Ceea ce simteam nu aparea in nici un desfasurator al etapelor pe care eram invatata sa le urmez. Uitasem, sau poate nu stiusem niciodata, ca te poti reindragosti la 42 de ani, dupa 20 de ani de casnicie, petrecuti langa acelasi om. Am incercat zi de zi sa omor iubirea pe care i-o purtam, transformandu-ma intr-un om lipsit de caracter si fara maniere. Il evitam cu orice pret, nu-i raspundeam la telefon si la mesaje, uneori nu-i deschideam nici usa, crezand ca vor trece toate de la sine, iar eu voi ajunge sa-mi reiau viata mea linistita si echilibrata de pana atunci. Dar sfarseam mereu adormind cu lacrimi in ochi, cu gandul doar la el, cuprinsa de cel mai mare dor. Imi era dor sa vorbesc cu el, sa ii privesc zambetul, sa ii simt parfumul proaspat de dimineata, sa ii ascult rasul si sa ne petrecem serile impreuna. Imi imaginam cum fugim amandoi in lume, lipsiti de griji si fara obligatii, cum incepem o viata noua impreuna, departe de prezent si de trecut. Incepusem sa ma simt vinovata fata de sotul meu, numai la gandul ca o foarte mare parte din zi mi-o petreceam cu gandul la celalalt barbat din viata mea.
Am rezistat cu stoicism zile in sir, prefacandu-ma, mintindu-ma pe mine si mintindu-i si pe oamenii din jurul meu, pana cand am cedat. Ma asteptase intr-o seara la intrarea in bloc, stiind foarte bine ca e singura modalitate sa vorbeasca cu mine si, fara sa stea pe ganduri, mi-a spus ca nu are rost sa il evit atat de brutal, de vreme ce simte si el acelasi lucru. M-a intrebat, in acea seara de vara, daca vreau sa plec cu el in lume. Erau cuvintele pe care nu as fi vrut sa le aud niciodata, pentru ca stiam ca nu reprezinta decat inceputul unui cutremur. Am vrut sa ma intorc si sa plec, fara a-i spune o vorba, sa dispar din viata lui, sa ma ascund departe, sa ma anesteziez. As fi vrut, atunci, sa dau timpul inapoi, in urma cu sase luni, sa ma intorc in cercul meu de lume, unde traiam din inertie. Nu am reusit decat sa ma prabusesc in bratele lui, lasandu-ma dusa de val, cu un sentiment pe care nu cred ca il voi mai trai vreodata.
Am trait o noapte nebuna, cuprinsa de cele mai fierbinti sarutari si de cele mai calde mangaieri. Am respirat amandoi in acelasi ritm, de parca eram o singura fiinta, i-am auzit soaptele si am facut dragoste ca doi tineri indragostiti. Ma simteam tanara, ma simteam frumoasa, dorita, ma simteam vie, dupa atatia ani de perfectiune falsa. Se juca cu mainile mele, imi saruta buzele, ma sorbea din priviri, transformand fiecare atingere in cel mai frumos extaz. Imediat dupa acest episod, desi ma straduiam din toate puterile sa pastrez lipite bucatile din viata mea, simteam cum ma deschid in fiecare zi mai mult, ca o floare care primeste un strop de apa, dupa multi ani de seceta cumplita. Nu am reusit decat pentru o foarte scurta perioada sa detin controlul, pana cand cioburile s-au prabusit, iar etapele din viata mea s-au evaporat, ca si cand in ultimii 20 de ani din viata mea nu as fi realizat nimic, nu as fi fost nici mama, nici prietena, nici sotie, nici nora. Au urmat cateva luni de calvar, in care eram singura fiinta din lume care intelegea ce se intampla.
Nu am avut nici un motiv real sa divortez, insa am facut-o la scurt timp dupa acest episod. Nu ma mai simteam in stare sa joc un rol in care nu ma mai regaseam, fiindca nu mai puteam sa vad viata din acelasi punct de vedere. Prietenele ma renegau pentru decizia mea de a-mi parasi sotul, familia imi tinea prelegeri indelungi despre rolul si responsabilitatile mele ca mama si sotie, despre juraminte si despre "nebunia" pe care tocmai eram pe cale sa o fac, iar sotul meu punea totul pe seama stresului de la serviciu. Mi se punea aceeasi intrebare: "Ce vei face tu, la 42 de ani, cum vei trai, cum iti vei reface viata? Nu vezi ca esti terminata?" Eram acuzata din toate partile, judecata, analizata, pusa la zid ca cel mai mare infractor. Ma acuzau de pierderea judecatii, de diverse tulburari mentale, de episoade psihotice si delirante, incercand sa ma convinga ca fac greseala vietii mele.
Nu mi-e rusine de ce am facut, desi pretul pe care l-am platit pentru a ma regasi poate fi considerat, de unii, prea mare. Nu am spus niciodata, nimanui, de aventura mea cu Tudor, care s-a mutat la scurt timp din cartier si pe care nu l-am mai vazut niciodata de atunci. M-am mutat de acasa, am ramas in relatii decente cu sotul meu, iar copiii ne viziteaza pe rand, impartind echitabil timpul pe care sa il petreaca cu fiecare din parinti. Am luat viata de la capat, tinand piept tuturor fricilor care m-au napadit inca din prima noapte petrecuta in noua mea casa, convinsa fiind ca exista viata si dupa divort.
M-am regasit ca om, ca femeie, am inceput sa retraiesc, pe cont propriu, stari de bucurie, mi-am schimbat viata radical, ma ocup mult mai mult de mine, iar de cateva luni sunt studenta la medicina, visul meu din tinerete, fiindca am realizat ca, planificand mereu pentru altii din jurul meu, am uitat de idealurile si planurile mele.
Am ajuns sa cred ca fericirea nu se rezuma la a face totul ca la carte, intr-o armonie perfecta, ca pentru a fi realizat in viata nu ai nevoie de o scena pe care sa joci acelasi rol zi de zi, terminand in fiecare seara, inainte sa te bagi in pat, cu o plecaciune in fata publicului. Cred, acum, ca fericirea inseamna mai mult de atat, inseamna sa traiesti, sa fii viu, sa fii impacat cu tine si cu deciziile pe care le iei in viata, sa reusesti sa te bucuri de primavara, de soare si de Dumnezeu. Si mai cred ca fericirea nu are etape si nu are sfarsit.

MARIA ANTOANETA