Romania, cod verde!

"Vrei sa traiesti bine? N-ai decat sa muncesti!"

Exista multe feluri de a te indeparta si instraina de fata reala a lucrurilor. Primul si cel care pare cel mai nevinovat este exagerarea, oricat de marunta ar fi ea, care nu este decat o prima treapta spre minciuna. Spre minciuna aceea care pare ca nu face nici un rau, ca nu urmareste cine stie ce avantaje, ca nu falsifica de dragul unui castig material. Minciuna aceea pe care o primesti cu o usoara ingaduinta si aproape intelegere, caci nu face decat sa creasca, sa umfle nitel realitatea, s-o coloreze mai pe gustul si intelegerea comuna. Dar minciuna ramane minciuna, oricat ai nuanta-o si oricat de bine te-ar scoate in evidenta in fata unui public virtual, si ea te indeparteaza de adevar.
Mai mult decat altadata, in acest februarie in care iarna a venit cu adevarat, ma tot intreb cui foloseste oare minciuna repetata pana la naucire si transformata in stire de senzatie, numita in vorbe mari: "catastrofa", "infern alb", "teroare"?
Sigur ca a nins, poate mai mult in unele parti decat altadata, sigur ca a fost viscol, dar nu a fost primul viscol din tara asta, sigur ca oamenii au fost izolati o vreme, parasiti si uitati uneori de autoritati, dar nu este pentru prima oara ca se intampla asa (ca sa nu mai vorbim de satele si catunele izolate dintotdeauna, in care oamenii sunt rupti de lume cateva luni pe an, cat tine iarna), sigur ca au inghetat fantanile, dar nu este anormal sa se intample acest lucru acum, in acest anotimp. Iarna de aceea este iarna, ca sa vina cu toate aceste fenomene si intamplari. Normal ar fi (si este pentru multi dintre cei cu care am stat de vorba) sa ne asteptam la toate acestea, sa ne pregatim oarecum inainte ca ele sa se intample, sa ne luam minime masuri de rezistenta si aparare, sa nu ne uitam apropiatii si vecinii langa care traim si care ar putea avea nevoie de noi, sa impartim cu ei greul izolarii, asa cum impartim si bucuria.
Numai de la Bucuresti, absolut orice fenomen care este normal si natural in perindarea anotimpurilor pare exceptional si nemaivazut. In goana lor dupa senzational, reporterii cocotati cu greu pe gramezile de omat, cautate inadins cat mai uriase, si-au dovedit neprofesionalismul, in vorbe prea mari pentru cata simtire au, suspinand fals, de grija oamenilor din casele inzapezite.
Am calatorit in aceste zile prin tara. Si acolo unde am fost era iarna, si acolo fusese declarat cod colorat de ninsori si viscol, si chiar a nins, si chiar a fost viscol. Numai ca norocul meu a fost ca am intalnit oameni normali si am vazut eu cu ochii mei ce se intampla, n-am asteptat sa fiu informata de televiziunile dornice de senzational ieftin.
Am vazut oameni obisnuiti, unii trecuti de saptezeci, optzeci de ani, care dupa prima zapada si-au facut singuri carari si poteci, carand zapada cu sania in camp, care au asteptat viscolul cu matura si lopata puse la indemana, langa usa de la intrare, care si-au oprit cateva sticle de apa, pentru orice eventualitate, care si-au asigurat, din vreme, cu hrana, animalele, care au mutat cusca cainelui mai la adapost. Oameni care au pregatit din vara un sac de cartofi in pivnita si un butoi de varza, o plasa de mere si-o straita de morcovi pentru zile mai grele. Am intalnit oameni care au invatat sa traiasca in armonie cu vremea, cu anotimpurile, oameni pentru care natura nu este niciodata "teroare", "catastrofa", ori "infern". Oameni care nu asteapta sa vina cineva si sa le curete zapada de la usa, oameni care, cu toata greutatea pe care o aduce iarna, se bucura de ea, caci ea inseamna belsug si binecuvantare pentru camp. Nana Ileana din Silivasul de Sus, de pilda, are aproape optzeci de ani, dar cu tot viscolul si cu toata zapada trecuta peste garduri, in doua saptamani va scoate prima recolta de spanac din sera ei. Iti poate vinde si acum oua proaspete de la gaini, slanina si carnati de casa, zacusca si dulceata care mai poarta aromele de vara. Are camara plina si pivnita la fel. Si-n curtea ei a nins, si la ei a fost viscol, iar barbatul ei, trecut de optzeci de ani, are si solutia pentru a invinge absolut orice obstacol, oricat de mare ar fi el: "Vrei sa traiesti bine? N-ai decat sa muncesti! Cat traiesti. Nu astepta mila de la altul!".
Exista multe feluri de a te indeparta si instraina de fata reala a lucrurilor. Numai de la Bucuresti, iarna aceasta pare o "apocalipsa", dar de-abia daca ajungi intre oameni obisnuiti inveti sa te porti normal si sa-ti intelegi mai bine menirea si rostul pe pamant.
OTILIA TEPOSU

___________________________________

O alta realitate

Cel mai greu lucru de imaginat este normalitatea. Sa inchizi televizorul, internetul, ziarele, toate acele voci care vin spre tine de nicaieri, care te cotropesc, te subjuga, te silesc sa accepti adevarul si realitatea lor, realitatea aceea care gandeste pentru tine, care iti arata cine esti, ce faci, incotro te indrepti, realitatea aceea vesnic pervertita, care nu vibreaza decat la senzational si dezastru, realitatea aceea care iti spune raspicat ca iarna este un iad, un cosmar, un cataclism universal de culoare alba, realitatea aceea care iti provoaca spaima pentru ca apoi sa se hraneasca cu voluptate din ea, realitatea aceea care te inlocuieste treptat, ca sa devina unicul adevar posibil. Poate ca asta e cea mai subtila forma de captivitate cu putinta. Sa devii dependent de alte voci. Sa uiti ca normalitatea, lucrul acela fragil care se naste doar atunci cand iti deschizi sufletul si privesti cu propriii tai ochi, nu are ce sa caute intr-o lume gata ambalata, care iti e livrata zi de zi, pe zeci de tonuri si variatii, din care ai de ales - spectaculos, tragic, patetic, ludic, isteric, destept, pedant - toate cu modul de intrebuintare la vedere, gata sa iti spuna o poveste, sa te lamureasca, sa te tina aproape. Singurul ingredient care lipseste de aici de multa, prea multa vreme, este tocmai normalitatea.Ti se va spune ca e plicticoasa, ca nu intereseaza pe nimeni, ti se vor arata puncte de rating, obtinute prin miracole si dezastre, salvatori si ucigasi, vei fi sfatuit sa ramai vigilent, vei afla ca pericolul te pandeste la orice pas, se vor gasi destui care sa infiereze normalitatea in public, s-o arate cu degetul, s-o denunte ca pe o lasitate, ca pe o fuga josnica si iresponsabila din fata istoriei cumplite pe care o traim, vei afla ca fiecare zi a fost mai rea ca cea de dinainte si mai blanda decat cea care va urma, ca niciodata nu ti-a fost mai rau, dar ca ele, vocile, vor ramane alaturi de tine, important e sa nu pleci nicaieri. Ori, uneori, ca sa te cureti, ca sa ramai tu, ca sa nu te pierzi cu totul in devalmasia asta de glasuri care pretind ca stiu totul pentru tine, exact asta trebuie sa faci. Sa pleci. Sa pleci pur si simplu spre o realitate care nu intereseaza pe niciunul dintre fauritorii de realitati. O realitate, alta, cea a unei normalitati pierdute, in care drumurile pot fi curatate de zapada, in care afara ninge pur si simplu, iar asta poate fi ceva dumnezeiesc de frumos, in care poti privi, vorbi, asculta oameni, fara sa stii de la inceput ce trebuie auzit, spus, vazut. O realitate simpla, la fel ca fumul care se inalta de pe hornuri, simpla ca ninsoarea, simpla ca zambetul plin de lumina al unei batrane din Bosorod, simpla ca binecuvantarea ei, simpla ca o copca in raul de gheata la care vin caii sa se adape, simpla ca toti oamenii aceia care au imblanzit gerul pentru ca nu le-a pasat de el, simpla ca toate femeile si barbatii care se strang laolalta intr-o biserica din munti, intr-o zi de sambata, Sambata Mortilor, simpla ca toti cei care nu s-au uitat unii pe altii si si-au vazut mai departe de viata lor aspra si veche, nestingheriti de zapada uriasa, simpla ca o plimbare tihnita printr-o vale cu stanci, cand, dupa ce ai vorbit si ai ascultat, iti vine, din senin, pur si mai ales simplu, sa plangi.
S-ar putea ca, pana la urma, normalitatea sa fim noi. Dar asta e lucrul cel mai greu de imaginat.
MATEI FLORIAN