Daca mi-as pune intrebarea ce anume din viata asta imi provoaca cel mai mare stres, raspunsul ar fi categoric: sa nu mai am locul meu, cuibul meu, o casa doar pentru mine. O usa pe care s-o inchid cand vreau. Camere care sa miroasa a mine. Frigiderul in care tin doar iaurt, legume si fructe si pe care nu vreau sa-l umplu cu mancare pentru barbati. Un spatiu igienic, doar pentru mine, in care sa am suficient oxigen...
LAT - un cuvant care suna, ce-i drept, a latte machiatto, dar este, de fapt, prescurtarea lui "Living apart together", adica un cuplu si doua locuinte. Personal sunt o adepta a LAT, un mod de viata cat se poate de uzual in anul 2011. Singurul inconvenient este ca sunt presata tot timpul sa dau explicatii parintilor, rudelor, cunoscutilor... Daca esti trecuta de 30 de ani, dupa o perioada mai lunga de trai de una singura, si te indragostesti de-un barbat cu care mai si locuiesti in acelasi oras, lumea este interesata de o singura intrebare:
- Si cand va mutati impreuna?
- Niciodata.
- Cum niciodata?
- Deocamdata n-am planificat nimic.
- Chiar? Si nu te deranjeaza ce zice lumea?
Fete nedumerite, pe care se zareste, uneori, o umbra de compasiune. A te muta impreuna inseamna pentru ceilalti a avea intentii serioase. Poate si "a te maturiza, in sfarsit". Am crezut-o si eu multa vreme sau m-am lasat convinsa. Desi intre ele nu exista nici o legatura. Mutatul impreuna nu ne fereste de despartire si nici nu e un semn de maturizare. Si cu toate acestea, incerc mereu sa ma justific, spunand tot felul de lucruri cretine, de pilda, ca sunt nervoasa la culme, ca statul in casa cu cineva s-ar solda cu morti si raniti, ca fiind, si eu, si el, copii unici, avem o doza importanta de egoism. Ca el este mult mai ordonat decat mine. Ca e stresant pentru amandoi sa avem permanent pe cineva in preajma. Ca habar n-am sa gatesc. Si - nu in ultimul rand - ca imi place apartamentul meu si soarele de pe terasa.
Si, in vreme ce indrug toate astea, inauntrul meu incep sa strig: "De ce trebuie oare sa mai dau socoteala, in 2011, de felul in care traiesc? Doar fiindca nu am ales drumul clasic? Casatoria? La naiba! Majoritatea celor de varsta mea traiesc separat, ceea ce nu inseamna ca nu se iubesc. Dimpotriva! Distanta pastreaza sentimentele proaspete.
Un adept LAT incepator si - pe deasupra - convins este, asadar, o specie rara. Insa foarte abila, mi se pare mie. Autorul cartii spune ca a durat extrem de mult pana ce alte modele de viata decat cel clasic sa reuseasca, efectiv, sa se stabilizeze. "LAT a fost practicat vreme indelungata, in mod preponderent de catre artisti, intelectuali si boemi. Restul populatiei este clar dependenta de certurile legate de cine duce gunoiul, cine spala vasele sau cine lasa par in chiuveta. Si considera apropierea permanenta ca fiind cea mai buna dovada de iubire. Sigur ca nici relatiile de tipul LAT nu sunt scutite de conflicte. In studiul sau, americanul constata ca, din punct de vedere cantitativ, disputele le egaleaza pe cele din apartamentele comune, doar ca subiectele sunt altele. La unii, este vorba de lucruri marunte, la altii, de intrebari precum: "Cand ne vedem?". "Unde ne vedem?". "Oare ne vedem si vorbim destul de des?". Dar haideti sa fim cinstiti: o discutie aprinsa despre timpul petrecut impreuna ori despre programul din week-end este, oricum, mult mai putin umilitoare decat una despre cine duce gunoiul.
Si, in afara de asta, nicaieri nu ai un potential de dezvoltare personala ca intr-o relatie LAT: sentimentele reciproce se verifica regulat, datorita distantei, opiniile diferite si divergentele nu sunt expediate odata cu mersul la culcare, cand partenerii de pat se impaca in mod obligatoriu, pentru a evita somnul pe canapea.
Psihologul american crede ca, totusi, cei care si-ar dori un stil de viata LAT, fiindca simt nevoia de spatiu si de liniste, sunt mult mai numerosi, dar nu indraznesc s-o recunoasca. Si, ca sa nu-i supere pe cei alaturi de care traiesc, sustin ca mariajul este piatra de temelie a familiei. Dar atunci, de ce sunt, doamne, atatea divorturi pe lume? De ce explodeaza piatra familiei de milioane de ori pe an?
Am asteptat si eu, multa vreme, sa asez o asemenea piatra in viata mea. Cand eram mai tanara si singura, prietenele imi spuneau, cu o regularitate demna de invidiat: "Asteapta sa gasesti omul potrivit". Si nefiind nici artista si nici boema, mi-am zis ca poate au dreptate si ca programul meu genetic se va declansa automat la un moment dat. Si-atunci, n-o sa-mi pot imagina nimic mai frumos decat "statul impreuna", copii si o casa. Dar nu s-a intamplat nimic, decat ca, acum, la 30 de ani, am gasit omul potrivit, pe care il iubesc, chiar daca locuim la distanta. Deocamdata ne e bine asa. O fericire sigura, pe care nu am nici un chef sa o pun la incercare, de dragul "modelului traditional".
ANTONIA
Acuarele de AUREL JIQUIDI
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
24.09.2011, 01:22G Irina
Ati uitat complet de ei...
25.09.2011, 21:08Clau Strut
Nu sunt impotriva necesitatii de spatiu si timp pentru tine insuti - poate cel mai important lucru in viata unui om pentru a-si putea mentine viata in echilibrul necesar. Sunt impotriva lipsei de respect, lipsa de respect fata de ceea ce doreste persoana de langa noi, sunt impotriva lipsei de afectiune fata de ceea ce este cu adevarat persoana de langa noi. In mod natural tanjim catre perfectiune, o cautam insa peste tot, numai acolo unde trebuie nu. Proiectam ideea si pe omul de langa noi, sablon caruia el nici odata nu i se va putea mula. Sunt la fel impotriva ignorantei cu care ne avantam in milioanele de mariaje care nu duc nici macar pana la colt. In anul 2011 se intreaba lumea de ce nu te muti cu prietenul tau, in loc sa se intrebe de ce nu te mariti cu el. Poate acest fapt ar trebui sa iti puna semne de intrebare... dar poate idea ca trebuie sa te mariti este chiar mai rea decat idea ca te muti cu cineva pe care, daca ai norocul, si totusi alege terasa cu soare, trebuie peste cativa ani doar sa il dai afara.
Motivele pentru care suntem astazi intr-o relatie sunt asa de diferite fata de motivele generatilor anterioare si cu mult mai diferite fata de cele pe care Domnul ni le-a pus in noi prin ceea ce suntem. Intr-adevar, Domnul se scrie cu majuscula. Se scrie asa pentru ca suntem creatia Lui si pentru ca ar trebui sa fim recunoscatori pentru cele mai de seama cadouri din acest univers. Avem puterea de a alege daca facem sau nu ceea ce ne-ar indeplini cu adevarat, sau ne multumim cu putinul "sigur" pe care il traim zilnic in vietile noastre marunte pe acest pamant. Aceasta indeplinire este greu accesibila omului din 2011 atata timp cat i se spune ca trebuie sa fie fericit si sa-si traiasca viata in modul in care stie ca se va implini. Parsivitatea vine insa in sublimul model prezentat drept "de succes" in jur, care este implementat incepand cu copiii, adica generatiile ce vor veni. Daca noi nu mai suntem capabili sa prezentam un mod de viata care arata jertfa pentru fericire si implinire, iar comoditatea simpla se impune in fata divinului din inima noastra - in cautarea perfectiunii - ne vom bloca in noroiul propriei noastre libertati.
Nu judec pe nimeni, as fi ipocrit daca as face-o, imi dau insa seama de limitarea pe care o acceptam si cu care ne multumim. Traim intr-o lume in care problemele sunt create artificial pentru a ne umple timpul, timp pe care mai demult il foloseam pentru a ne umple sufletul.
Ar trebui sa cautam implinirea sufleteasca, sa tanjim catre Harul Duhului Sfant si sa vedem cat de mici devin in momentul respectiv toate dorintele orgoliului si toate avantarile mandriei, usurandu-ne viata cu cel de langa noi si mai ales cu noi insine.
Un mare pacatos!