Umoristii sunt populari fiindca rasul creeaza o buna stare de spirit si ne elibereaza de spaime, tensiuni si prejudecati. Cu conditia sa avem simtul umorului, o calitate innascuta, dar si cultivabila prin educatie. Sigur ca rasul poate fi de multe feluri, dupa atitudinile din care ia nastere: de la umorul bonom si comprehensiv la ironia subtila si de la bascalie la sarcasm trivial. Exista un ras inteligent si unul prostesc, un ras superior-dispretuitor si unul simpatetic, un ras ofensiv si unul autoironic - spune-mi ce te face sa razi ca sa-ti spun cine esti. Oricum, rasul e o terapie miraculoasa pentru toate relele. De aceea va recomand azi o carte amuzanta de tot. Autorul ei, Alan Bennett (s-au mai tradus volume ale lui in colectia "Rasul lumii" de la Humanitas, coordonata de un scriitor si jurnalist vestit pentru hazul lui, Radu Paraschivescu), care are 77 de ani, e cel mai indragit umorist britanic in viata. Asta si pentru ca s-a facut cunoscut nu doar prin piesele de teatru si cartile scrise, ci si ca actor, om de radio si televiziune, cineast - toate variatele lui manifestari ilustrand specificul umor englezesc. De data aceasta, fantezia sa comica o are in centru pe insasi Majestatea Sa Elisabeta a II-a, un act de curaj, de vreme ce Regina Marii Britanii e un personaj de autoritate simbolica speciala pentru supusii ei. Ceea ce reuseste Bennet in cartea lui vesela e sa te faca sa razi fara urma de lezmajestate, ba chiar cu mare simpatie pentru personajul principal al comediei, Regina, coplesita de obligatiile protocolare ale rangului si a carei viata asezata sub semnul datoriei nu-i ingaduie placeri "particulare". Umoristul isi imagineaza ca, intr-o zi, pe cand isi plimba cainii prin gradina palatului Buckingham, Majestatea Sa descopera autobuzul unei biblioteci ambulante si, pentru a scuza latraturile furioase, face cunostinta cu soferul-bibliotecar si unicul lui abonat, un baiat de la bucataria palatului, pe nume Norman. Din pura politete le cere sa-i recomande un volum si, intrebata cu deferenta despre preferinte in materie de lectura, nu prea stie ce sa raspunda. Caci: "Nu acordase prea multa atentie cititului. Citea, bineinteles, ca toata lumea, dar lasa in slujba altora placerea cartilor. Cititul era un hobby, iar caracteristica slujbei ei era tocmai aceea de a nu avea hobby-uri. (...). Slujba sa presupunea sa arate un interes, nu sa fie personal interesata de ceva. Si, in plus, sa citesti nu insemna sa faci ceva. Ea era un om de actiune". Asa ca ia o carte la intamplare, a unei scriitoare cunoscute dupa nume, fiindca ii acordase odata un titlu de noblete. Cum bibliobuzul venea saptamanal in aceeasi zi, Regina se duce sa inapoieze romanul cam anost si ia altul, care o captiveaza si ii deschide gustul pentru citit. De aici urmeaza o reactie in lant, spre mirarea printului consort si iritarea secretarului personal, sir Kevin, care crede ca Regina trebuie sa se concentreze doar pe anumite lucruri. Singurul care ii impartaseste pasiunea pentru citit e Norman, promovat de la spalatul vaselor la functia de paj personal si tovaras de discutii literare. El ii orienteaza treptat lecturile spre mari scriitori, de la Thomas Hardy la Proust si Virginia Woolf. Tot mai acaparata de placerea de a strabate lumi romanesti, Majestatea Sa incepe sa-si neglijeze indatoririle, spre disperarea personalului Casei Regale si a Parlamentului. Epuizand bibliotecile din palat, incepe sa-si procure carti, prin intermediul lui Norman, si de la London Library, cea mai mare biblioteca de imprumut din lume. Cum o carte atrage alta, Regina citeste in automobile si avioane, vorbeste despre autori si opere la dineuri diplomatice si inaugurari festive, desi i se sugereaza ca asta transmite un mesaj gresit, o tendinta exclusivista, nedemocratica. Sfasiata intre datorie si placere, cititoarea incepe sa deprinda subtilitati de stil, foloseste in discursuri metafore si cauta compania scriitorilor. Pentru ca, in cele din urma, sa doreasca sa devina ea insasi scriitoare. Am citit undeva ca Elisabeta a II-a a fost incantata de cartea lui Bennett despre ea si a declarat ca s-a amuzat copios.
Selectia "Formula AS"
Alan Bennett, "Alteta Sa cititoare", traducere si note de Smaranda Campeanu, Editura Leda - Grupul editorial Corint (tel. 021/319.88.22), 158 pag.
Umoristii sunt populari fiindca rasul creeaza o buna stare de spirit si ne elibereaza de spaime, tensiuni si prejudecati. Cu conditia sa avem simtul umorului, o calitate innascuta, dar si cultivabila prin educatie. Sigur ca rasul poate fi de multe feluri, dupa atitudinile din care ia nastere: de la umorul bonom si comprehensiv la ironia subtila si de la bascalie la sarcasm trivial. Exista un ras inteligent si unul prostesc, un ras superior-dispretuitor si unul simpatetic, un ras ofensiv si unul autoironic - spune-mi ce te face sa razi ca sa-ti spun cine esti. Oricum, rasul e o terapie miraculoasa pentru toate relele. De aceea va recomand azi o carte amuzanta de tot. Autorul ei, Alan Bennett (s-au mai tradus volume ale lui in colectia "Rasul lumii" de la Humanitas, coordonata de un scriitor si jurnalist vestit pentru hazul lui, Radu Paraschivescu), care are 77 de ani, e cel mai indragit umorist britanic in viata. Asta si pentru ca s-a facut cunoscut nu doar prin piesele de teatru si cartile scrise, ci si ca actor, om de radio si televiziune, cineast - toate variatele lui manifestari ilustrand specificul umor englezesc. De data aceasta, fantezia sa comica o are in centru pe insasi Majestatea Sa Elisabeta a II-a, un act de curaj, de vreme ce Regina Marii Britanii e un personaj de autoritate simbolica speciala pentru supusii ei. Ceea ce reuseste Bennet in cartea lui vesela e sa te faca sa razi fara urma de lezmajestate, ba chiar cu mare simpatie pentru personajul principal al comediei, Regina, coplesita de obligatiile protocolare ale rangului si a carei viata asezata sub semnul datoriei nu-i ingaduie placeri "particulare". Umoristul isi imagineaza ca, intr-o zi, pe cand isi plimba cainii prin gradina palatului Buckingham, Majestatea Sa descopera autobuzul unei biblioteci ambulante si, pentru a scuza latraturile furioase, face cunostinta cu soferul-bibliotecar si unicul lui abonat, un baiat de la bucataria palatului, pe nume Norman. Din pura politete le cere sa-i recomande un volum si, intrebata cu deferenta despre preferinte in materie de lectura, nu prea stie ce sa raspunda. Caci: "Nu acordase prea multa atentie cititului. Citea, bineinteles, ca toata lumea, dar lasa in slujba altora placerea cartilor. Cititul era un hobby, iar caracteristica slujbei ei era tocmai aceea de a nu avea hobby-uri. (...). Slujba sa presupunea sa arate un interes, nu sa fie personal interesata de ceva. Si, in plus, sa citesti nu insemna sa faci ceva. Ea era un om de actiune". Asa ca ia o carte la intamplare, a unei scriitoare cunoscute dupa nume, fiindca ii acordase odata un titlu de noblete. Cum bibliobuzul venea saptamanal in aceeasi zi, Regina se duce sa inapoieze romanul cam anost si ia altul, care o captiveaza si ii deschide gustul pentru citit. De aici urmeaza o reactie in lant, spre mirarea printului consort si iritarea secretarului personal, sir Kevin, care crede ca Regina trebuie sa se concentreze doar pe anumite lucruri. Singurul care ii impartaseste pasiunea pentru citit e Norman, promovat de la spalatul vaselor la functia de paj personal si tovaras de discutii literare. El ii orienteaza treptat lecturile spre mari scriitori, de la Thomas Hardy la Proust si Virginia Woolf. Tot mai acaparata de placerea de a strabate lumi romanesti, Majestatea Sa incepe sa-si neglijeze indatoririle, spre disperarea personalului Casei Regale si a Parlamentului. Epuizand bibliotecile din palat, incepe sa-si procure carti, prin intermediul lui Norman, si de la London Library, cea mai mare biblioteca de imprumut din lume. Cum o carte atrage alta, Regina citeste in automobile si avioane, vorbeste despre autori si opere la dineuri diplomatice si inaugurari festive, desi i se sugereaza ca asta transmite un mesaj gresit, o tendinta exclusivista, nedemocratica. Sfasiata intre datorie si placere, cititoarea incepe sa deprinda subtilitati de stil, foloseste in discursuri metafore si cauta compania scriitorilor. Pentru ca, in cele din urma, sa doreasca sa devina ea insasi scriitoare. Am citit undeva ca Elisabeta a II-a a fost incantata de cartea lui Bennett despre ea si a declarat ca s-a amuzat copios.
Umoristii sunt populari fiindca rasul creeaza o buna stare de spirit si ne elibereaza de spaime, tensiuni si prejudecati. Cu conditia sa avem simtul umorului, o calitate innascuta, dar si cultivabila prin educatie. Sigur ca rasul poate fi de multe feluri, dupa atitudinile din care ia nastere: de la umorul bonom si comprehensiv la ironia subtila si de la bascalie la sarcasm trivial. Exista un ras inteligent si unul prostesc, un ras superior-dispretuitor si unul simpatetic, un ras ofensiv si unul autoironic - spune-mi ce te face sa razi ca sa-ti spun cine esti. Oricum, rasul e o terapie miraculoasa pentru toate relele. De aceea va recomand azi o carte amuzanta de tot. Autorul ei, Alan Bennett (s-au mai tradus volume ale lui in colectia "Rasul lumii" de la Humanitas, coordonata de un scriitor si jurnalist vestit pentru hazul lui, Radu Paraschivescu), care are 77 de ani, e cel mai indragit umorist britanic in viata. Asta si pentru ca s-a facut cunoscut nu doar prin piesele de teatru si cartile scrise, ci si ca actor, om de radio si televiziune, cineast - toate variatele lui manifestari ilustrand specificul umor englezesc. De data aceasta, fantezia sa comica o are in centru pe insasi Majestatea Sa Elisabeta a II-a, un act de curaj, de vreme ce Regina Marii Britanii e un personaj de autoritate simbolica speciala pentru supusii ei. Ceea ce reuseste Bennet in cartea lui vesela e sa te faca sa razi fara urma de lezmajestate, ba chiar cu mare simpatie pentru personajul principal al comediei, Regina, coplesita de obligatiile protocolare ale rangului si a carei viata asezata sub semnul datoriei nu-i ingaduie placeri "particulare". Umoristul isi imagineaza ca, intr-o zi, pe cand isi plimba cainii prin gradina palatului Buckingham, Majestatea Sa descopera autobuzul unei biblioteci ambulante si, pentru a scuza latraturile furioase, face cunostinta cu soferul-bibliotecar si unicul lui abonat, un baiat de la bucataria palatului, pe nume Norman. Din pura politete le cere sa-i recomande un volum si, intrebata cu deferenta despre preferinte in materie de lectura, nu prea stie ce sa raspunda. Caci: "Nu acordase prea multa atentie cititului. Citea, bineinteles, ca toata lumea, dar lasa in slujba altora placerea cartilor. Cititul era un hobby, iar caracteristica slujbei ei era tocmai aceea de a nu avea hobby-uri. (...). Slujba sa presupunea sa arate un interes, nu sa fie personal interesata de ceva. Si, in plus, sa citesti nu insemna sa faci ceva. Ea era un om de actiune". Asa ca ia o carte la intamplare, a unei scriitoare cunoscute dupa nume, fiindca ii acordase odata un titlu de noblete. Cum bibliobuzul venea saptamanal in aceeasi zi, Regina se duce sa inapoieze romanul cam anost si ia altul, care o captiveaza si ii deschide gustul pentru citit. De aici urmeaza o reactie in lant, spre mirarea printului consort si iritarea secretarului personal, sir Kevin, care crede ca Regina trebuie sa se concentreze doar pe anumite lucruri. Singurul care ii impartaseste pasiunea pentru citit e Norman, promovat de la spalatul vaselor la functia de paj personal si tovaras de discutii literare. El ii orienteaza treptat lecturile spre mari scriitori, de la Thomas Hardy la Proust si Virginia Woolf. Tot mai acaparata de placerea de a strabate lumi romanesti, Majestatea Sa incepe sa-si neglijeze indatoririle, spre disperarea personalului Casei Regale si a Parlamentului. Epuizand bibliotecile din palat, incepe sa-si procure carti, prin intermediul lui Norman, si de la London Library, cea mai mare biblioteca de imprumut din lume. Cum o carte atrage alta, Regina citeste in automobile si avioane, vorbeste despre autori si opere la dineuri diplomatice si inaugurari festive, desi i se sugereaza ca asta transmite un mesaj gresit, o tendinta exclusivista, nedemocratica. Sfasiata intre datorie si placere, cititoarea incepe sa deprinda subtilitati de stil, foloseste in discursuri metafore si cauta compania scriitorilor. Pentru ca, in cele din urma, sa doreasca sa devina ea insasi scriitoare. Am citit undeva ca Elisabeta a II-a a fost incantata de cartea lui Bennett despre ea si a declarat ca s-a amuzat copios.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
