Daca mi-as pune intrebarea ce anume din viata asta imi provoaca cel mai mare stres, raspunsul ar fi categoric: sa nu mai am locul meu, cuibul meu, o casa doar pentru mine. O usa pe care s-o inchid cand vreau. Camere care sa miroasa a mine. Frigiderul in care tin doar iaurt, legume si fructe si pe care nu vreau sa-l umplu cu mancare pentru barbati. Un spatiu igienic, doar pentru mine, in care sa am suficient oxigen...
LAT - un cuvant care suna, ce-i drept, a latte machiatto, dar este, de fapt, prescurtarea lui "Living apart together", adica un cuplu si doua locuinte. Personal sunt o adepta a LAT, un mod de viata cat se poate de uzual in anul 2011. Singurul inconvenient este ca sunt presata tot timpul sa dau explicatii parintilor, rudelor, cunoscutilor... Daca esti trecuta de 30 de ani, dupa o perioada mai lunga de trai de una singura, si te indragostesti de-un barbat cu care mai si locuiesti in acelasi oras, lumea este interesata de o singura intrebare:
- Si cand va mutati impreuna?
- Niciodata.
- Cum niciodata?
- Deocamdata n-am planificat nimic.
- Chiar? Si nu te deranjeaza ce zice lumea?
Fete nedumerite, pe care se zareste, uneori, o umbra de compasiune. A te muta impreuna inseamna pentru ceilalti a avea intentii serioase. Poate si "a te maturiza, in sfarsit". Am crezut-o si eu multa vreme sau m-am lasat convinsa. Desi intre ele nu exista nici o legatura. Mutatul impreuna nu ne fereste de despartire si nici nu e un semn de maturizare. Si cu toate acestea, incerc mereu sa ma justific, spunand tot felul de lucruri cretine, de pilda, ca sunt nervoasa la culme, ca statul in casa cu cineva s-ar solda cu morti si raniti, ca fiind, si eu, si el, copii unici, avem o doza importanta de egoism. Ca el este mult mai ordonat decat mine. Ca e stresant pentru amandoi sa avem permanent pe cineva in preajma. Ca habar n-am sa gatesc. Si - nu in ultimul rand - ca imi place apartamentul meu si soarele de pe terasa.
Si, in vreme ce indrug toate astea, inauntrul meu incep sa strig: "De ce trebuie oare sa mai dau socoteala, in 2011, de felul in care traiesc? Doar fiindca nu am ales drumul clasic? Casatoria? La naiba! Majoritatea celor de varsta mea traiesc separat, ceea ce nu inseamna ca nu se iubesc. Dimpotriva! Distanta pastreaza sentimentele proaspete. Si dorul, care face imbratisarile vii." Din pacate, psihologii sunt de alta parere. "Modelul traditional ramane, inca, cel mai puternic", spune autorul unui best-seller american intitulat chiar asa: "Impreuna in doua case", desi numarul adeptilor LAT a crescut cu peste 70 de procente intre 1992 si 2006". O perspectiva frumoasa, care se relativizeaza, insa, foarte repede: in Europa, de pilda, conform unor statistici recente, doar 16% din cuplurile trecute de 30 de ani opteaza definitiv pentru a trai separat. Ceilalti vad in ea doar o solutie de tranzitie. Iar dintre cuplurile de peste 40 de ani, multe se afla la a doua incercare si au invatat, deci, din propria experienta avantajul de a fi singur.
Un adept LAT incepator si - pe deasupra - convins este, asadar, o specie rara. Insa foarte abila, mi se pare mie. Autorul cartii spune ca a durat extrem de mult pana ce alte modele de viata decat cel clasic sa reuseasca, efectiv, sa se stabilizeze. "LAT a fost practicat vreme indelungata, in mod preponderent de catre artisti, intelectuali si boemi. Restul populatiei este clar dependenta de certurile legate de cine duce gunoiul, cine spala vasele sau cine lasa par in chiuveta. Si considera apropierea permanenta ca fiind cea mai buna dovada de iubire. Sigur ca nici relatiile de tipul LAT nu sunt scutite de conflicte. In studiul sau, americanul constata ca, din punct de vedere cantitativ, disputele le egaleaza pe cele din apartamentele comune, doar ca subiectele sunt altele. La unii, este vorba de lucruri marunte, la altii, de intrebari precum: "Cand ne vedem?". "Unde ne vedem?". "Oare ne vedem si vorbim destul de des?". Dar haideti sa fim cinstiti: o discutie aprinsa despre timpul petrecut impreuna ori despre programul din week-end este, oricum, mult mai putin umilitoare decat una despre cine duce gunoiul.
Si, in afara de asta, nicaieri nu ai un potential de dezvoltare personala ca intr-o relatie LAT: sentimentele reciproce se verifica regulat, datorita distantei, opiniile diferite si divergentele nu sunt expediate odata cu mersul la culcare, cand partenerii de pat se impaca in mod obligatoriu, pentru a evita somnul pe canapea. Intr-o relatie LAT, poti spune consecvent (ce minunat!) "Eu plec", fara a trebui sa speri in sinea ta ca celalalt te va opri (doar ai unde sa te duci!). Cel ce revendica spatiu pentru a-si satisface, din plin, capriciile, are suficient respect pentru capriciile celuilalt.
Psihologul american crede ca, totusi, cei care si-ar dori un stil de viata LAT, fiindca simt nevoia de spatiu si de liniste, sunt mult mai numerosi, dar nu indraznesc s-o recunoasca. Si, ca sa nu-i supere pe cei alaturi de care traiesc, sustin ca mariajul este piatra de temelie a familiei. Dar atunci, de ce sunt, doamne, atatea divorturi pe lume? De ce explodeaza piatra familiei de milioane de ori pe an?
Am asteptat si eu, multa vreme, sa asez o asemenea piatra in viata mea. Cand eram mai tanara si singura, prietenele imi spuneau, cu o regularitate demna de invidiat: "Asteapta sa gasesti omul potrivit". Si nefiind nici artista si nici boema, mi-am zis ca poate au dreptate si ca programul meu genetic se va declansa automat la un moment dat. Si-atunci, n-o sa-mi pot imagina nimic mai frumos decat "statul impreuna", copii si o casa. Dar nu s-a intamplat nimic, decat ca, acum, la 30 de ani, am gasit omul potrivit, pe care il iubesc, chiar daca locuim la distanta. Deocamdata ne e bine asa. O fericire sigura, pe care nu am nici un chef sa o pun la incercare, de dragul "modelului traditional".
ANTONIA
Acuarele de AUREL JIQUIDI