IOANA FLORA - "Lucrez mult mai bine, cand in jurul meu e iubire si armonie"

- A debutat in teatru la Piatra Neamt, sub privirea calauzitoare a marelui regizor Vlad Mugur, si pe marele ecran, in de-acum celebrul "Marfa si banii", regizat de Cristi Puiu, filmul far al Noului Val de actori si regizori romani. Cu "Pescuit sportiv" (2007) a castigat premiul pentru cea mai buna actrita a Festivalului de Film de la Salonic, iar "Periferic" (2009), cel mai recent film in care joaca, in regia lui Bogdan George Apetri, a calatorit si a fost premiat la festivaluri importante din lume. De vorba cu una din cele mai apreciate si solicitate tinere actrite ale momentului -

Ograda cu soare

- Destinul unui om se leaga in mod misterios de primii ani ai vietii. Tu i-ai petrecut tocmai in Iugoslavia, intr-un satuc din Banatul sarbesc. Ai avut o copilarie diferita de a noastra, a romanilor din tara...

- M-am nascut in Pancevo (Satul Nou), in Banatul sarbesc, aproape de satul bunicilor si al tatalui meu, poetul Ioan Flora. Eram singura la parinti, eram si adorata, si criticata, oricum as fi luat-o, toti ochii erau pe mine. Mi-as fi dorit mult un frate sau o sora, dar nu s-a intamplat. Scoala am facut-o in limba sarba. Acasa vorbeam in romana, iar bunicii vorbeau "banateana", o limba frumoasa si arhaica, incarcata de istorie. Atunci am urmarit primele spectacole de teatru. Tatal meu era in juriul unui concurs de teatru in limba romana - erau trupe de amatori, iubitori de teatru -, care se desfasura prin toate satele din Banatul sarbesc. Eram prea mica sa pun intrebari, dar imi amintesc cat m-a fascinat lumea colorata a scenei. Numai ca a mai trecut timpul si, pur si simplu, am uitat. Copilaria mi s-a scurs printre ore de balet, de pian, de limba engleza (mama avea multa grija sa ma disciplineze), iar cand a venit momentul alegerii profilului la liceu, am ales tocmai arhitectura. Patru ani, asadar, am fost sarguincioasa, gandindu-ma ca o sa ajung sa proiectez case. Ne mutaseram la Novi Sad, un fost oras austro-ungar, capitala Voivodinei. Intre timp, in Romania trecuse revolutia, iar eu implinisem 18 ani. Si, ca o intorsatura brusca a destinului, tatal meu a hotarat sa ne mutam in tara. Cu o luna inainte de examenul de admitere la arhitectura, am stat si m-am gandit: "Ce Dumnezeu fac eu acolo, ca de fapt mie nu-mi place meseria de arhitect si nu am nici un chef sa o fac toata viata?!". Si, gandindu-ma ce mi-ar placea de fapt sa fac, mi-am amintit de copilarie si de teatru. Asa ca m-am sucit. Mi-am anuntat brusc parintii ca nu mai dau la arhitectura. Mama a mai inteles ce a mai inteles, dar tata a fost mai transant. Intamplarea a fost insa ca am intrat din prima si asta i-a bucurat si linistit in egala masura.

- Proaspat intrata la facultate si nou venita in Romania! Te-ai adaptat usor?

- Cinci ani dupa ce am venit in Romania, inca imi traduceam romaneste ceea ce gandeam in limba sarba. Cei patru ani de studii au fost pentru mine si o scoala de limba romana. Cum am venit, am decis sa nu mai citesc deloc in sarba. Multa vreme ascultam stirile la radio si televizor, numai ca sa invat melodia limbii. Limba e mai mult decat ne imaginam, ea ne imprima si un fel de a vorbi, de a gesticula, o anumita mimica. De exemplu, eu vorbesc sarba cu doua tonuri mai jos decat vorbesc romana. Ceea ce inseamna ca, daca as juca teatru in sarba, as face-o usor diferit. Dar, dincolo de problema aceasta a limbii, anii facultatii au fost niste ani foarte frumosi, pentru ca faceam in sfarsit ceea ce imi doream.

Cand tata e poet

- Tatal tau, regretatul Ioan Flora, e un foarte cunoscut poet al generatiei '80. Cum e sa cresti alaturi de un tata scriitor?

- Cand eram mica, nu constientizam ca lucrurile in jurul meu se intampla diferit. Totul mi se parea normal: si biblioteca noastra enorma, si prezenta in casa a prietenilor scriitori ai tatalui meu. Mi se mai spunea uneori "Pai, normal ca stii, ca te-a invatat tatal tau!". N-a fost chiar asa. Tin minte ca in clasa a XII-a, l-am rugat sa-mi recomande si mie niste carti. Mi-a facut o lista de lecturi obligatorii, de la "Epopeea lui Ghilgames", "Biblie" si altele, pana in zilele noastre, si mi-a pus-o pe masa. Plus un caiet sa-mi fac fise. A trebuit sa treaca timp ca sa inteleg ca, intr-un fel, am fost privilegiata, ca am avut sansa extraordinara sa cresc misunand printre picioarele celor mari ("mari" nu doar ca varsta). Mi se parea hazliu sa-l privesc pe Geo Bogza mancand un trandafir la o serata literara, sau sa-l ascult pe Nichita Stanescu traducand o poezie recitata de mine in sarba, intr-un mod spectaculos si liber, inventand, adica, un poem cu totul nou, in romana. Asta mi-a influentat in mod cert felul in care vad lumea si pana la urma si alegerile. Am inteles ca-mi doresc sa fac o meserie creativa. Iar cum sa scriu si eu nu puteam...

- Ai incercat?

- Scriam bine pentru scoala, si daca tata a vazut ca am usurinta asta, m-a tot incurajat, si intr-o zi, m-a pus sa scriu si altceva. Dupa ce i-am dat foaia si a citit, a zis: "Lasa, mai bine nu!" (rade) Nu era ala drumul meu, mi l-am gasit in actorie. Am ramas insa cu placerea extraordinara a lecturii.

- Nu te-a apasat faptul ca ii purtai numele?

- Mult timp am avut complexul fata de generatia tatalui meu, ca nu citesc cat ar trebui, ca sunt o diletanta, ca nu am facut destul. Dar asta, fara sa am lacune. Nu stiu daca datorita restrictiilor sistemului sau intamplarii, dar generatia lor a fiintat cu adevarat in cultura. Discutiile lor erau adevarate scantei de spirit, umorul lor era ultra-rafinat, isi antrenau parca mintea vorbind si razand.
In adolescenta, am facut ca toata lumea, am vrut sa ma afirm prin propriile puteri, nu voiam sa ma leg de numele lui. Asa se face ca, in facultate, dupa ce a lansat un volum, mi-a zis: "Uite, voi sunteti actori, nu vreti sa cititi din poeziile mele?". Colegii mei au citit, eu am refuzat. Mult mai tarziu, cand tata nu a mai fost, cand i-am putut citi cartile cu adevarat, fara sa ma impinga nimeni de la spate, l-am descoperit altfel, mult mai in profunzime. Si simt cumva ca m-am impacat, si cu el, si cu poezia lui, de care am fugit o vreme, din teama ascunsa ca nu o inteleg. Dar mi s-a facut in viata asta un cadou foarte frumos: exact cu o zi inainte ca tata sa moara (in 2005), am fost toti invitati la o petrecere a poetei si actritei Ioana Craciunescu, tinuta intr-un bar al ei. Acolo, stand de vorba cu tata, i-am facut o marturisire. I-am zis: "Stii, tata, mie nu-mi place poezia. In afara de a ta". Si el mi-a raspuns "Inseamna ca ai repere!". Avea mult umor! Mai tarziu, dupa ce n-a mai fost, mi-am dat seama ca sunt un caz norocos. Tata a plecat, dar n-a plecat de tot, a lasat in urma lui poeziile, prin care pot sa-l redescopar in fiecare zi, mult mai intim, chiar si acum, cand nu mai e.Asa s-a nascut unul din proiectele mele de teatru, la care tin foarte mult: un spectacol de jazz si poezie pe versurile tatalui meu (pe muzica baietilor de la "Bourbon Jazz Unit", care sunt si niste oameni de o calitate umana rara), din ultimul lui volum de poezii, "Dejun sub iarba". L-am jucat deja, ca sa testam publicul, la Mogosoaia, intr-un fel de premiera, si s-a legat foarte bine, are toate sansele sa fie splendid. Imi doresc sa se joace intr-un spatiu bucurestean, din toamna. Suntem deja in discutii pentru asta.

- Ai regasit ceva din copilul care ai fost in actrita care ai devenit mai tarziu?

- Mi s-a spus adesea ca aduc un aer diferit rolurilor mele, sunt convinsa ca anii petrecuti in Serbia si-au spus cuvantul. Generatia mea, in Serbia, avea alte filme culte cu care se scolea, decat cei din Romania. Erau in plina forta filmele despre rock'n'roll, tineri... Cenzura in anii '80 acolo nu era atat de dura: se nasteau curente, avangarda era puternica, tinerii aveau drept la replica. Dar, ca sa revin, eu in copilarie eram foarte timida. Si, fiind asa introvertita, nu ma bagam sa vorbesc, preferam sa fiu observator, nu participant la discutii. Lucrul asta mi-a ramas si acum si ma ajuta in meserie. Observ si ascult. Spunea chiar Meryl Streep: "Sa asculti ce-ti vorbesc altii, in toate situatiile posibile".

Luca si Sasa

- Am intalnit pana acum doua categorii de actori: cei care ard atat de intens pe scena, ca sunt incapabili sa mai aiba si o viata de familie in timpul ce le ramane. Si ceilalti, care, fara tihna si linistea unui camin, nu au forta si energie sa faca nimic. In care dintre ele te regasesti?

- Cred ca tine mult de alegerile fiecaruia. Eu una am pretuit mult valorile familiei, poate si pentru ca am vazut in jurul meu exemple fericite. Bunicii mei au avut o poveste foarte frumoasa de dragoste, bunica a fugit de la baiatul caruia ii fusese promisa, ca sa se casatoreasca apoi cu bunicul meu. Tata venise in Romania, la facultate, la Litere, a intalnit-o pe mama si s-au intors impreuna in Serbia. Eu lucrez mult mai bine cand stiu ca in jurul meu e iubire si armonie. Multi ani, inainte sa am copii, simteam ca alerg fara nici o directie, ca ma consum si ma zbucium. Nu-mi gaseam locul, mi se parea ca e mereu in alta parte. Dupa ce s-au nascut copiii mei (am doi gemeni, Luca si Sasa), am simtit, dintr-o data, ca sunt acasa, ca in inima mea si-au facut loc multa liniste si foarte multa bucurie. Directia mea e mult mai clara si ma pot concentra mai bine la munca pe care o fac. In plus, am simtit in preajma lor ca-mi revin tot mai multe amintiri din copilarie si am inteles, inca o data, ca asta e varsta la care se naste totul.

Doi intr-o barca

- Cum te-ai descurcat in primii doi ani de maternitate? Greu de crezut ca mai poti arde cu aceeasi intensitate pe scena, cu doi copii care plang in patut.

- Pai, am lucrat mult mai putin in acei doi ani. Dar, in primul rand, pentru ca nu-mi statea mintea la asta. Tot ce-mi doream era sa fiu clipa de clipa alaturi de ei. Asa ca m-am ocupat aproape exclusiv eu de ei, iar sotul meu a muncit cat pentru doi. Nu a fost usor, e multa responsabilitate la mijloc, dar sunt anii cei mai importanti, cand le imprimi lucrurile esentiale. Daca i-ai pierdut, totul e compromis mai tarziu. Cand aveau ei un an si jumatate, am filmat, totusi, filmul "Periferic", si am mai jucat in niste seriale de televiziune. Acum e insa mult, mult mai usor. Greul a trecut. Ei au deja 3 ani si 8 luni si ne distram grozav. Toti prietenii nostri actori au copii, cand ne intalnim, ii luam si pe ei, si ne bucuram impreuna. Tot ce conteaza e sa gasesti omul langa care sa te simti impacata si linistita, si atunci orice greutate devine foarte usor de depasit.

- Povesteste-ne despre sotul tau. E coleg de breasla cu tine?

- Da, sotul meu e actor de meserie, a jucat in filme de la 13 ani. Mai tarziu a facut Actorie si apoi a urmat Regie de Teatru. Acum e regizor si vrea sa faca filme. Il cheama Mihai Bratila, si l-ati putut vedea in "Moartea domnului Lazarescu", unde a facut un rol de doctor foarte afurisit. Era foarte bun! Am jucat amandoi in 2002, cand inca nu eram impreuna, am fost parteneri in filmul "Tancul", in regia lui Andrei Enache. Eu jucam un personaj cam tamp, o fata mondena si superficiala, iar in pauza, vorbeam, fireste, tot despre suvite, unghii false si alte nimicuri. Nu stiu cum de i-am dat impresia ca asa as fi si in realitate. (rade) De intalnit cu adevarat ne-am intalnit insa cand filmam, cu Adrian Titieni, "Pescuit sportiv", in regia lui Adrian Sitaru, in 2006. El era profesor impreuna cu Mihai, la facultate. Atunci ne-am dat seama ca ne stiam de fapt de 12 ani, ba chiar ne-am amintit ca facusem un revelion impreuna, acasa la mine, cu multa lume. A fost ca si cum Cineva de deasupra s-a tot jucat cu noi si tot spunea: "Mai lasa-i un pic, mai au cate ceva de rezolvat fiecare in parte!". Apoi totul s-a legat foarte repede si ne-am casatorit.

- Te regasesti in generatia de actori ai Noului Val al filmului romanesc?

- Da, foarte tare. Am debutat impreuna cu Dragos Bucur, Alexandru Papadopol si Cristi Puiu, in film, cu acel, devenit deja punct de reper, "Marfa si Banii".Da, chiar n-am plecat singura la drum. Acum, in filmul romanesc lucrurile merg din ce in ce mai bine, iar noile generatii de actori au tot mai multe oportunitati, care noua ne-au lipsit. Le e un pic mai usor, ceea ce e mai bine pentru ei si mai bine pentru noi toti.

- Unde poti fi vazuta in prezent? Pleci in vacanta sau te pregatesti de lucru?

- Se-ntampla, in sfarsit, ceea ce-mi doresc de vreo doi ani. Sa am agenda plina. Astept cu nerabdare sa vad filmul "170mp", in regia lui Andrei Kohn, care acum este in postproductie. In toamna, voi avea premiera unei piese la Teatrul Odeon, o comedie neagra, foarte bine scrisa. Ma fascineaza personajul de acolo, desprins parca din filmele lui Tim Burton. Pana atunci, voi repeta si filma un film de lung metraj. Este un pariu greu, dar pe care mi-l asum. Spun asta pentru ca e un film care nu abunda in intamplari, ci povesteste o situatie de viata si relatia a doi oameni. Si care e la granita dintre plans si ras. Asa, cam ca in viata!