VLAD IVANOV - "Am primit succesul cu mintea limpede"

- S-a ivit pe neasteptate, ca un meteorit, imprimand o dara de aur pe firmamentul filmului romanesc. Bland si sentimental, ca orice moldovean de vita adevarata, cand e vorba de actorie, stie sa se tina in sa. Dovada: roluri de exceptie, premii, un traseu, cu adevarat, stelar -

Mandria de a fi moldovean

- Spatiul spiritual al Moldovei, in special al celei de nord, a dat un numar impresionant de nume ilustre in istoria culturii din Romania, de la Eminescu la Sadoveanu, de la Xenopol la Iorga, de la Ciprian Porumbescu la George Enescu, ca sa pomenim doar cativa din marii corifei ai literaturii, istoriei si muzicii romanesti. Sunteti nascut in Botosani. Aceasta introducere cam somptuoasa are un talc: oare un actor de obarsie moldoveneasca, ca dvs., a simtit in anii formarii sale aceasta enorma zestre spirituala? A mai ramas vreo dara de aur de pe urma acestor ilustri inaintasi?

- Ceea ce am simtit totdeauna si simt si astazi necontenit e o mare mandrie de fi moldovean. Mandria ca ma trag dintr-o zona pe unde au pasit Iorga, Eminescu, Luchian, Enescu si atatia alti fruntasi ai culturii nationale. Nume cu greutate, nu doar in spatiul romanesc, ci si dincolo de granitele tarii. Si am mai simtit ceva: atmosfera aceea de o profunda poezie, care scalda plaiurile Moldovei. In anii cand eram elev la Scoala Populara de Arta, mergeam deseori la Ipotesti, la lacul lui Eminescu, caci acolo se organizau spectacole de muzica si poezie, si tin minte ca parca si aerul era mai special in acel peisaj.

- Si dvs. sunteti un actor special, un minunat actor de teatru si cinema, al carui talent e aureolat de o lumina interioara, o blajinatate care va demasca originea. Credeti ca datorati Moldovei ceva din ceea ce sunteti?

- Sufletul moldav face parte din fiinta mea, ca si sufletul slav, pentru ca eu provin dintr-o familie cu radacini rusesti. Acesta este fondul meu sufletesc, spatiul eteric de unde imi extrag seva fiintei si, uneori, chiar si inspiratia artistica. Din spiritul moldav, cred eu ca-mi vin blandetea, o anume forma de intelepciune si o forma de profunzime. Moldovenii nu sunt atat de extrovertiti si de iuti ca regatenii, nici atat de molcomi precum ardelenii, noi suntem, mai curand, introspectivi, sapam in sufletele noastre, ne intereseaza ce e de gasit acolo. In plus, Moldova inseamna pentru mine si niste oameni esentiali in existenta mea, niste oameni care m-au invatat ABC-ul meseriei, care m-au invatat ce inseamna sa fii om si ce inseamna valoarea autentica.

- Oras ilustru, candva plin de forfota culturala, dupa 1989, Botosaniul a intrat, cumva, in uitare si in penumbra. Putine alte orase din tara au o marca romantica asa de pregnanta, atata abur istoric inca nerisipit. Nu pot fi salvate aceste valori?

- Cu intrebarea asta chiar ai pus degetul pe rana, fiindca una dintre tristetile iremediabile care ma invaluie este cea legata de starea actuala a orasului meu natal.Ma doare atipirea lui, fiindca imi aduc aminte ca in perioada adolescentei si a primilor mei ani de tinerete era un oras care scapara de viata, in care era o fantastica efervescenta sociala si culturala. Aveam acolo o filarmonica exceptionala, aveam teatrul municipal... Botosaniul din vremea mea era un oras idilic, care respira inca un anume parfum de epoca. Avea niste cladiri splendide, adevarate bijuterii arhitecturale, avea cartierele evreiesti, "pictate" in culoarea lor absolut savuroasa, si cu o lume atat de speciala, cum numai prin carti mai gasesti, avea strazi cu un aer patriarhal, adumbrite vara de copaci batrani si stufosi... Oamenii, fie ei moldoveni, evrei ori lipoveni, traiau in perfecta armonie. Se regaseau la plimbare "pe strasse", strada principala a orasului, imbracati cu mult sic, nu ratau nici un concert, nici o premiera teatrala si nici un vernisaj de expozitie. Din pacate, dupa 1989, platforma industriala s-a dus pe apa sambetei, si Botosaniul a murit sufocat de saracie. Disperarile materiale au ucis cochetaria, fie ea vestimentara ori culturala. Tinerii au plecat aproape in totalitate si-au mai ramas pensionarii, bietii de ei, care doar supravietuiesc. Azi, casele acelea superbe sunt darapanate, strazile sunt prafuite, veselia si fervoarea s-au risipit in vant. Lipsa banilor ii face pe oameni sa ramana in case, chiar si atunci cand se mai gaseste cate-un spectacol itinerant care sa poposeasca in Botosani. Ce-i drept, calitatea lor este atat de mizera, incat mai bine sa nu le vezi: niste suse. Singura tresarire de viata culturala o reprezinta vizitele anuale ale regizorului Andrei Serban, care merge la Centrul National de Studii "Mihai Eminescu" de la Ipotesti, cu o trupa de 30-40 de tineri studenti sau absolventi de Teatru si face niste work-shop-uri extrem de interesante. Dar asta e exceptia de la regula. Viata plina de palpitatii culturale a Botosaniului nu mai exista...

- Proveniti dintr-o familie de rusi-lipoveni si moldoveni. Ce plamada sufleteasca ati mostenit de la ei?

- Impletirea asta dintre sufletele rus si moldav cred ca, in primul rand, a nascut in mine tocmai pasiunea pentru teatru, cred ca mi-a dat aceasta gena artistica. Nu stiu cum as fi fost fara aceasta dimensiune sufleteasca. Mai ales ca, dincolo de aplecarea spre arta, eu simt ca datorez acestei ancestralitati familiale si o suma de trasaturi spirituale: o anume afectiune, tandrete, o profunzime ce vine din interesul pentru miscarile sufletesti, un soi de voiosie melancolica. Si rusii, si moldovenii, au acest fel particular de a vedea si de a trata viata, cu un optimism temperat, sa spunem. Uite, sa luam exemplul petrecerilor. Si la rusi, si la moldoveni, petrecerile nu sunt niste dezmaturi descreierate. Petrecerile inseamna bucuria intalnirii cu alti oameni, bucuria impartasirii cu alti oameni a tot ceea ce ai in suflet, dar si in desaga. Si rusii, si moldovenii se hranesc, mai mult decat cu mancare si vin, cu aceasta "atingere" umana. Eu si acum, daca sunt singur acasa, prefer sa ies la un restaurant si sa mananc acolo, ca sa simt si sa vad oameni in jurul meu. Bucuria mea cea mai mare e ca atunci cand am o sticla de vin bun sau ceva deosebit de-ale gurii, sa-mi impart vinul sau bucatele cu cineva drag, cu care sa stau de vorba ore in sir. Bucuria mea cea mai mare este sa privesc in celalalt, si cred ca ea mi-a fost transmisa de familia mea.

Cu caruta, peste Prut

- Spuneti-i povestea...

- Bunicii din partea tatalui locuiau in satul Fantana Alba, de langa Cernauti. Cand Bucovina de Nord si Basarabia au fost pierdute in favoarea rusilor, bunica si bunicul l-au luat pe tata, care era micut, si, intr-o noapte, au trecut Prutul cu caruta - de era cat pe-aci sa-i ia apa - si s-au refugiat la Botosani, unde au si ramas definitiv. Apoi tata a crescut mare si a cunoscut-o pe mama, care se trage tot dintr-o familie de rusi-lipoveni, insa ai ei erau aici de mai-nainte.

- Ceva antecedente artistice au existat in familie?

- Stiu, din auzite, ca mamei i-a placut sa cante, dar atat. Si, oricum, nici ea nu a mers pe drumul asta, fiindca, la vremea aceea, sa fii artist era egal cu a fi... usor neserios, ca sa ma exprim elegant. Artistul era un pierde-vara pe care nu puteai sa pui pret. In general, nimeni nu avea curajul sa-si faca familia de rusine imbratisand o astfel de profesie.

- Si dvs. cum de ati iesit "din rand"?

- Din fericire, mentalitatile s-au mai schimbat, iar ai mei sunt mandri de mine, artistul. (rade) Ideea e ca eu mi-am dorit foarte mult sa ma fac actor. Totul a inceput in copilarie: eram genul de pusti sugubat, tot timpul aveam tolba plina de glume, ceea ce ma facea foarte indragit si printre prietenii mei de joaca, dar si acasa, in familie, si, in egala masura, imi umfla si mie "panzele". Cu timpul, felul asta al meu de a ma purta cu cei din jur a inceput sa ma puna pe ganduri si mi-am zis ca as putea sa transform joaca in ceva serios. Asa m-am inscris la cercul de teatru de la liceu. Apoi am citit in ziarul local ca Scoala Populara de Arta invita candidati la cursurile de actorie. Si m-am dus si acolo. Aveam vreo 16 ani. Tin minte c-am recitat poezia "Lacul", de Mihai Eminescu, si domnul profesor Theodor Bradescu s-a uitat la mine foarte atent. Din clipa aceea, m-a luat sub aripa dumnealui si m-a iubit neconditionat.Domnul Bradescu si sotia dumnealui, doamna Silvia Bradescu, sunt oamenii carora le datorez enorm, pe care ii iubesc si azi, pe care ii respect si in fata carora simt nevoia sa fac o reverenta, plina de gratitudine. Dansii m-au invatat nu doar ce inseamna pasiunea pentru actorie si ce inseamna sa faci meseria asta cu profesionalism si cu seriozitate, ci si cum sa ma port astfel incat sa pot sa merg pe strada cu fruntea sus, sa nu-mi fie rusine ca sunt Vlad Ivanov, sa n-am strangeri de inima. M-au invatat ca si daca gresesc, trebuie sa-mi recunosc greseala, sa-mi cer iertare si sa fac tot posibilul sa o corijez... Dupa aceea, l-am cunoscut pe Dan Puric, omul caruia ii datorez venirea in Bucuresti si imboldul de a mai urca o treapta pe aceasta scara artistica. Dan era actor-stagiar pe vremea aceea si a creat o trupa de pantomima, cu mine si alti citiva colegi din Botosani. Cu aceasta trupa am plecat la Bucuresti, dar si cu gandul de a da aici la facultate.

Un pasaport de elita: Dan Puric

- Stramutarea din Moldova a fost dificila? Ati reusit sa va adaptati Bucurestiului sau, mai curand, v-ati croit drumul pe deasupra lui?

- Poate si una, si alta. Nu stiu sigur. Dan m-a ajutat sa patrund in lumea artistica de aici si asa am izbutit sa-mi construiesc parcursul actoricesc. Dar, pe de alta parte, atunci, in faza de inceput, aveam nevoie sa gasesc o solutie paralela, care sa ma ajute sa ma intretin. Asa au mai intervenit in viata mea doi oameni minunati, care-mi sunt si acum prieteni, o romanca si un spaniol, sot si sotie, care s-au milostivit de mine si m-au angajat la Consignatia lor din Gara de Nord. De la 10 seara la 7 dimineata eram la Consignatie, pe urma ma duceam acasa si dormeam pana la 12, dupa care mergeam la facultate, la clasa lui Dem Radulescu, unde eram audient, si dupa aceea plecam la pantomima si la fel de fel de cursuri de dans, pe care mi le plateam singur, si-apoi iar intram in tura la Consignatie.Anul acela a fost absolut hotarator pentru mine, nu doar ca viitor actor, ci si ca om. Pentru ca m-a invatat sa fiu mai riguros si m-a invatat ce inseamna sa lupti pentru un vis. Ca eu picasem in Bucuresti ca musca-n lapte. Veneam din Botosaniul meu linistit si eminescian si-aici am dat peste un oras populat cu oameni pragmatici, axati numai pe castigul material. Socul acestei descoperiri m-a zdruncinat groaznic. Mai ales ca eu eram si extrem de timid. Tin minte ca la o petrecere de Revelion la care ma luase Dan, am intalnit-o pentru prima data pe Maia Morgenstern, dupa care eram cazut in adoratie. La petrecerea asta, asa cum se face in Bucuresti, mancarea era servita in regim de bufet suedez. Ei bine, desi imi era cam foame, de timiditate, eu nu m-am ridicat ore in sir de pe scaunul pe care ma asezasem la sosire. La un moment dat, Maia a venit sa-si ia ceva de mancare, s-a uitat la mine si m-a intrebat: "Tu ai mancat ceva?". La care eu am ingaimat un da, din care insa pricepeai clar ca, de fapt, era nu. Si-atunci Maia a exclamat: "Mai, copile, tu n-ai mancat nimic. Lasa ca-ti pun eu ceva". S-a dus si mi-a umplut o farfurie cu de toate si-asa am reusit sa mananc si eu ceva in seara aia.

- Timiditatea asta s-a dizolvat peste timp?

- Mi-am invins timiditatea aia daunatoare si-am ramas cu acea timiditate buna, aia de bun simt.

Celebritate, dar fara exces

- Cum se impaca ea cu celebritatea? Dupa rolul din filmul "4, 3, 2" ati devenit cap de afis, un actor pe care se bat regizorii. Cum de stati in afara barfelor si a taclalelor din televiziune si presa?

- Ma feresc cat pot de excese, de stridente... Ma feresc de cluburile exclusiviste, cu aer snob, pline de vedete care nu au nici un fel de acoperire in realitate. Nu-mi face nici o placere sa ies in astfel de locuri, desi n-am nimic cu vedetele de carton. Daca ele cred ca asa e bine sa traiasca, e problema lor, numai ca eu, unul, nu le impartasesc perspectivele asupra vietii. Si-apoi, am grija cu notorietatea asta pe care am dobandit-o incepand cu "4 luni, 3 saptamani si 2 zile", filmul lui Cristian Mungiu. De-atunci, lumea a prins sa se uite la mine cu alti ochi, a inceput sa manifeste fata de mine un soi de interes comercial. Ceea ce mi-a sporit prudenta in ceea ce priveste viata mea publica. Asa ca refuz invitatiile la emisiuni de televiziune si interviurile pe care le simt ca dorind sa exploreze un potential can-can, iar nu subiectele reprezentative pentru mine, care au legatura cu felul meu de-a fi.

Valiza cu carti

- Ati pomenit de "respectul valorii". Care sunt valorile vietii dvs.?

- Respectul, in sine, e una din valorile principale. Respectul fata de oamenii care ti-au dat candva o mana de ajutor, respectul fata de familia care ti-e alaturi la bine, dar si la rau, respectul fata de munca... Apoi, credinta. Pe care nu o percep insa la modul habotnic, ca daca nu te duci la biserica in fiecare zi, asta nu inseamna ca nu esti credincios. Eu cred ca poti sa te duci sa te spovedesti unui preot sau poti sa te duci si sa imbratisezi un copac in padure si-acolo sa-ti descarci sufletul, fiindca Dumnezeu e peste tot. El e in tot si toate. Ar mai fi apoi notiunea de libertate, inteleasa dupa urmatoarea definitie: iubesc libertatea, atata vreme cat ea nu-i necajeste pe cei din jur. O alta valoare a vietii mele e familia. Familia in care eu consider ca, de pilda, pentru cei necasatoriti, poate sa intre si prietena sau prietenul. Familia inseamna pentru mine acei oameni care-ti sunt aproape, nu doar prin legatura de sange, ci si prin legatura de inima si prin cea spirituala.De acesti oameni, eu am mare grija. In sensul ca atunci cand vii acasa - nu neaparat ca actor, profesia e irelevanta - trebuie sa fii atent, cat si cum te descarci fata de sotie, prietena, mama, tata etc. Fiindca risti ca, la un moment dat, sa-i sufoci cu acest balast al tau, ceea ce e injust. Sigur ca e frumos cand vii acasa si toata lumea te intelege si te rasfata, dar mereu ma gandesc ca nu trebuie sa iau lucrurile astea de-a gata, ca ele nu mi se cuvin si ca trebuie sa pastrez masura si sa raspund cu aceeasi moneda, adica si eu, la randul meu, trebuie sa-i inteleg si sa-i rasfat pe ei. Si, nu in ultimul rand, tot la capitolul valori, eu as trece si cartile, lectura. Am o relatie foarte intensa cu lectura. Imi place sa citesc carti de hartie, nu carti din astea electronice, si cea mai mare bucurie este sa merg la munte, la casa unor prieteni, cu o valiza de carti, si acolo sa ma cufund in tihna, in lumile cuprinse intre cele doua coperte. Sunt genul de cititor care se transpune in poveste, care daca povestea are un sfarsit incert, isi creeaza singur alte cateva finaluri... (rade) Sunt o persoana care se emotioneaza si chiar plange citind o carte, vazand un film, asistand la un spectacol sau audiind un concert. Nu cred in persoanele blazate si intr-atat de seci pe dinauntru incat, daca le arati un copac inmugurit sau o floare, nu au nici o reactie.

Cu Dumnezeu inainte

- De aproape un an si jumatate, nu mai faceti parte din colectivul Teatrului National. Care e semnificatia acestui divort?

- Eu nu-l consider un divort. Pentru mine a fost o plecare justificata si un pas normal in cariera mea. Mi-am dat seama ca sistemul bugetar in care functionam ca actor ma constrangea, imi ridica bariere, si-atunci am decis sa devin liber-profesionist, astfel incat sa pot alege, cu deplina libertate, ce, cum si cand doresc sa fac in meserie. Nu-mi pare rau ca am luat aceasta decizie, pentru ca ulterior validitatea ei mi-a fost confirmata: am putut sa accept proiecte si invitatii care au insemnat foarte mult pentru mine, ca actor si ca om.

- Pareti un om "bine in pielea lui".

- Corect. Eu traiesc cu credinta ca totul ni se intampla atunci cand trebuie sa se intample. Uitati, chiar si debutul meu adevarat in film - cu "4 luni, 3 saptamani si 2 zile" - care a survenit atunci cand aveam deja 38 de ani, cred ca a venit exact la momentul oportun. Fiindca rolul acela, ca si cele care au urmat, cereau o anume maturitate, pe care nu ai cum s-o falsifici. Plus ca si succesul l-am primit cu mintea limpede, nu m-a ametit, asa cum poate ca s-ar fi intamplat daca notorietatea m-ar fi "lovit" la 20 de ani. Asadar, da, sunt multumit, ma simt confortabil in pielea mea.

- Am ajuns la rascrucea verii si zilele incep sa fie mai mici. Cine-i harnic se gandeste, de pe acum, la toamna. Ati bagat deja boabe-n sac?

- Am primit, din partea regizorului Alexandru Tocilescu, o oferta de rol principal la Teatrul Bulandra, intr-o piesa extraordinara, din zona absurdului japonez, scrisa de Kobo Abe. Din toamna, o sa incepem repetitiile la scena. Intre timp, o sa plec sa filmez in Letonia, in noul film al lui Serghei Loznitsa, cel care a facut "My Joy", cu care a fost la Festivalul de Film de la Cannes, in 2010. Am mai primit o oferta pentru un rol foarte bun, intr-o coproductie ungaro-franco-marocano-germana, un prim lungmetraj artistic al lui Balint Kenyeres. Deocamdata, impresarul meu e inca in discutii cu regizorul. Si apoi... cu Dumnezeu inainte.