Irina si printul indian

- Ea e din Iasi. O fata modesta, dar cu mare talent muzical. El e descendent dintr-o familie nobila indiana, absolvent de studii superioare in America. Doua "elemente" greu de pus la un loc, intr-o ecuatie a iubirii. Dar cum matematica inimii desfide toate necunoscutele care ii ies in drum, moldoveanca Irina si indianul Rana Ranjit traiesc o poveste de dragoste fara sfarsit -

Premianta din "carciuma"

"Iasului, ca oras universitar ce isi pastreaza inca o aristocratie a intelectualitatii, ii datorez educatia si formarea personalitatii mele. Profesorii mei mi-au transmis cunostinte pretioase si mi-au fost, in acelasi timp, modele morale. Parintii mei, si ei oameni speciali, mama olteanca, iar tata aroman, m-au invatat, la randul lor, ce inseamna toleranta, intelegerea fata de celalalt, fata de cel care este diferit de tine. Mama scria versuri, iar tatal meu canta foarte frumos, are si acum o voce minunata si o ureche muzicala foarte buna. De la el am mostenit glasul, de la mama spiritul luptator, permanenta dorinta de a-mi demonstra valoarea. Imi aduc foarte bine aminte ca adormeam cantandu-mi singura. Nu trebuia sa-mi cante cineva un cantec de leagan, ori sa-mi citeasca povesti. Imi cantam singura, cantecele pe care le auzeam la radio sau pe discurile de ebonita pe care le puneam fara ragaz la pick-up. Pentru ca stateam mult timp singura acasa, parintii fiind la serviciu, iar sora si fratele meu, mai mari decat mine, la joaca, fiecare cu grupul lui, in care eu nu eram acceptata, eu traiam in lumea mea, visam mult si aveam o imaginatie debordanta, lucru care mi-a folosit mai tarziu in incercarile mele de creatie. Puneam in mod special un disc pe care o artista cu numele de scena Narghita canta muzica indiana, fara sa stiu ca soarta ma va duce catre lumea din cantecele ei. De altfel, prin anii '70, filmele indiene si melodiile din acele filme faceau mare voga in Romania, toata lumea le stia pe de rost si lacrima la dramele gen "O floare si doi gradinari". Am facut si balet, si gimnastica, dar destinul m-a dus spre muzica. Profesorul meu de muzica de la Palatul Copiilor le-a spus parintilor mei sa ma faca sa renunt la sport si balet, ca sa fac numai muzica, la modul serios, pentru ca am inzestrari deosebite pentru acest domeniu: voce buna, ureche muzicala, usurinta de a compune. Si, pentru asta, am plecat de la scoala de cartier unde eram, si am intrat printre primii la Liceul de Arta. Am studiat in liceu viola, violoncel si canto clasic. Am vrut sa urmez Conservatorul, la sectiunea canto clasic, dar muzica clasica iti cere un foarte mare suport financiar. Or, familia mea trecea atunci printr-o situatie dificila, asa ca a trebuit sa-mi gasesc de lucru, pentru a ma intretine. Am continuat sa ma pregatesc cu d-l profesor Romeo Cosma, pe canto clasic-jazz, in ideea de a intra in anul urmator la Conservator. Si eram, in acelasi timp, agent imobiliar, iar seara, cantam intr-un restaurant elegant din Iasi muzica pop si jazz. Nu-mi placea deloc, veneam acasa si plangeam, mi se parea degradant, pentru mine, "premianta liceului", sa ajung sa cant "in carciuma", dar sora mea m-a incurajat si mi-a spus: "Lasa, Irina, sa nu-ti fie rusine, o sa vezi, asta o sa te ajute, multi artisti s-au ridicat asa!."

Doi ochi negri

"In timp ce cantam la acel restaurant, am fost auzita de o trupa de jazz-pop ruseasca, aflata in trecere prin Iasi, care avea nevoie de o solista vocala. Rusilor le-a placut foarte mult timbrul vocii mele, si mai aveau in mana, ce noroc!, si un contract pe sase luni, intr-un mare hotel de sapte stele din Calcutta, India.Tocmai bine pentru mine, ca sa castig niste banuti si sa ma intorc acasa la timp, pentru admiterea la Conservator. Dar, cum socoteala din targ nu se potriveste cu a de-acasa, acolo l-am intalnit pe cel care avea sa fie viitorul meu sot. Singh Rana Ranjit era un tanar fermecator, cu ochii mari, negri, umbriti de gene lungi, care venea seara de seara sa ma asculte la restaurant si sa ceara, de cateva ori pe seara, aceeasi melodie: "Titanic", din filmul cu acelasi nume, pe care eu o cantam, fara modestie, la fel de bine ca Celine Dion. Azi asa, maine asa, pana la urma, a cutezat sa intre in vorba cu mine. Am aflat ca a studiat zece ani in Statele Unite, ca era unul din cei mai buni informaticieni ai generatiei sale si ai noului val de specialisti indieni care trecusera pe la Silicon Valley, ca acum lucra la Londra, ca reprezentant pentru o mare companie japoneza de componente electronice pentru computere, si ca tocmai se intorsese acasa, in vacanta, si tinuse neaparat sa treaca pe la restaurantul sau preferat, unde, minune mare, cantam eu. La inceput, nu m-am lasat abordata, pentru ca eu aveam in minte treburile lasate neterminate acasa, Conservatorul, familia de care eram foarte legata, iar un Berbec ca mine, cand isi pune ceva in cap, trebuie sa mearga pana la capat. M-am tinut eu tare doua luni, dar, ce sa ma fac cand, de la o masa din fata scenei, in fiecare seara, ma priveau pierduti doi ochi negri? Simteam ca incep sa ma topesc si eu, cand cantam, ma pierdeam si eu in ochii lui. Pana cand, intr-o seara, am trecut de faza amicitiei si a barfei la o cafea. Mainile noastre s-au atins si am inceput sa ne impletim degetele, care tremurau si vibrau, ca niste antene. Nici nu ne trebuiau cuvinte."

Printesa dintr-o alta viata

"Rana m-a cerut imediat de sotie, dar eu nu credeam intr-o relatie cu cineva atat de diferit (de altfel, mama ma dadacise bine cand plecasem de-acasa), asa ca m-am scuturat ca de un vis frumos si mi-am spus ca trebuie sa ma intorc la cruda realitate.La terminarea contractului, am plecat hotarata acasa, in Romania, spunandu-i ca daca ma vrea cu adevarat, va trebui sa vina dupa mine si sa ma ceara de la parinti. Asa s-a si intamplat: dupa o luna de conversatii zilnice la telefon, in care zilele treceau ca anii, de dor ce ne era unul de altul, a venit la mine acasa, in apartamentul nostru modest din Iasi, din palatele familiei sale din Calcutta, si m-a cerut de nevasta. Cand am anuntat-o ca o sa vina "logodnicul meu", mama mi-a zis, intai: "Unul de-al nostru nu puteai sa-ti gasesti?", dar cand l-a cunoscut mai bine, si-a dat seama ca suntem facuti unul pentru celalalt. Cand a vazut dragostea, atentia si spiritul protector cu care ma inconjura, a spus ca, da, mai bine el, decat un roman neaos, caruia sa-i treaca repede dragostea, apoi sa-ti intoarca spatele si sa te trateze, in cel mai bun caz, ca pe o servitoare. Atu-ul lui Rana in fata mamei a fost ca a venit si m-a cerut de la ea, altfel, daca m-as fi maritat cu el de capul meu, acolo, departe de ai mei, nu m-ar fi iertat niciodata. Si apoi, a vazut ca e un baiat manierat, serios, crescut in cultul familiei. Se framanta ca plec printre straini si c-o sa-mi fie greu singura, dar i-am spus ca daca e Rana cu mine, nu sunt singura nici la capatul pamantului. A stiut ca plec pentru ani lungi, m-am mai intors doar cand ea s-a stins, dupa patru ani, ca s-o conduc pe ultimul drum. Draga mea mama!... Ea ne tinea toata familia unita, nu exista sarbatoare sa nu ne adune pe toti in jurul mesei, cu mancarurile ei nemapomenite, gatite cu atata dragoste. Acum m-am intors, dupa alti patru ani de la moartea ei, si am mers cu Rana, cu tatal meu si cu fratii mei la biserica, in noaptea de Inviere. Am luat lumina si am dus din ea si mamei mele, la mormant, cimitirul fiind chiar langa biserica, si asa am fost cu totii impreuna, in aceasta mare sarbatoare a crestinatatii.
Reluand povestea, dupa ce m-a cerut de nevasta, am plecat cu Rana inapoi, in India, la Calcutta, iar acolo familia lui m-a primit cu mare, mare caldura. Am avut, la inceput, oarecari emotii. Intelegeam ca au mari asteptari de la mine si voiam din tot sufletul sa nu-i dezamagesc, sa le arat ca fiul lor n-a gresit alegandu-ma pe mine si ca e "pe maini bune". Mama lui a mers sa ceara binecuvantarea brahmanului (dat fiind ca nu eram din aceeasi casta cu el, nu eram din aceeasi etnie, ceea ce ar fi insemnat ca nu m-as fi dedicat barbatului si familiei mele ca o indianca autentica, crescuta in acest spirit) si sa-i ceara sa faca niste slujbe pentru "compatibilizarea" noastra. De asemenea, i-a cerut unui astrolog sa ne faca astrogramele, ca sa vada daca planetele sunt favorabile datei alese - lucru obisnuit la ei, inainte de a se incheia o casatorie. Acesta i-a spus ca intalnirea noastra e unica, ca am fost predestinati sa ne gasim si sa ne unim destinele, pentru ca eu intr-o viata anterioara am fost o printesa indiana si m-am intors aici, ca sa-mi aflu "jumatatea". La inceput am ras cand am aflat parerea astrologului, dar dupa aceea, zi dupa zi, amanuntele vietii noastre impreuna imi aratau ca totul venea aproape de la sine, ca si cum ne-am fi cunoscut de o mie de ani. Iar el chiar face parte din casta nobililor-razboinici "shaktryia", aflata imediat dupa prima casta a societatii indiene, cea a brahmanilor."

Binecuvantarea Maicii Tereza

"Sotul meu, Rana, este camaradul si prietenul meu cel mai bun, sprijinul meu sufletesc si cel care imi ofera tot ceea ce-mi doresc, ca sa am o viata implinita. Imi spune mereu ca pentru el sunt cea mai frumoasa femeie din lume si e fericit ca impartasim aceeasi pasiune: muzica. Mi-a cumparat cele mai bune instrumente muzicale, ca sa nu uit ce am invatat (vioara, viola, pian), mi-a instalat acasa un mini studio de inregistrari pentru compozitiile mele.Continuu sa iau lectii de canto, ca sa-mi mentin performantele vocale, am invatat limba bengali, pentru a putea vorbi si in limba lui si a familiei lui, si iau acum lectii si de limba hindi, care se vorbeste in nordul Indiei. Mi-a dat bani pentru a-mi putea inregistra intr-un studio profesionist compozitiile pentru viitorul meu album, pentru a angaja instrumentisti profesionisti de la filarmonica din Calcutta, care sa-mi realizeze partea instrumentala a pieselor. M-am implicat foarte serios in tot ceea ce am facut acolo in plan muzical, incat am lasat o impresie foarte buna in relatiile cu producatorii, cu orchestratorii, cu muzicienii indieni, motiv pentru care am fost solicitata sa compun muzica pentru cateva din serialele indiene, aflate acum la moda acolo. Sunt fascinata de literatura indiana, de muzica lor traditionala, de multitudinea de credinte religioase, de filozofia lor de viata. Orice lucru nou pe care il aflu il impartasesc cu Rana, si el ma ajuta, de multe ori, sa-mi edific o parere, sa-mi clarific o impresie. Primul ascultator al compozitiilor mele este el, si chiar daca nu canta (are o voce foarte frumoasa, la fel ca si mama lui, soacra mea, care canta minunat muzica traditionala indiana si cantece religioase), are o vasta cultura muzicala si-mi da sfaturi pertinente. Trebuie sa mai spun ca, daca eu ascultam Narghita in copilarie, Rana al meu facea si el pasi spre mine, in sensul ca a studiat, din clasele primare, pana la liceu, la Scoala Catolica din Calcutta. De aceea, este un foarte bun cunoscator al filosofiei europene si al teologiei crestine, buchisind Biblia in patru limbi si fiind in masura sa comenteze si sa-mi explice chiar si mie anumite pasaje pe care le gasesc mai incifrate din Cartea Sfanta. Pe cand era elev la catolici, s-a intalnit cu Maica Tereza si ea l-a binecuvantat. A fost foarte marcat de aceasta intalnire si e convins ca binecuvantarea ei l-a urmat toata viata si i-a deschis drumurile."

"Tatal Nostru" in doua limbi

"Asa cum se vede din Occident, femeile par ca nu au foarte multe drepturi in societatea indiana, ca nu au o pozitie privilegiata in familie, sunt supuse, umile, mereu la dispozitia sotului, sa-l slujeasca, sa-l cinsteasca.Cam asa si este in realitate, dar eu am o situatie privilegiata. Pentru ca sotul meu, si datorita deschiderii pe care a capatat-o traind si studiind in America si in Vestul Europei, e o minte luminata si imi intelege aspiratiile si nevoia de libertate - in limitele firescului, desigur. Nu mi-a impus niciodata nimic, nici el, nici familia lui, nu sunt obligata sa port sari-ul lor traditional, desi acolo e atat de cald, incat nu poti purta blugi, ci numai haine din bumbacul acela fin si racoros. De asemenea, nu mi-au impus nici sa trec la religia hindu, dar particip de placere la sarbatorile lor, spunand si eu, atunci cand ei se roaga, rugaciunile noastre, crestin-ortodoxe, invatate de acasa. Ei nu mananca pana nu-si fac rugaciunea, spun si eu un "Tatal nostru", la fel si seara, inainte de culcare. In preajma Craciunului nostru, ei au o sarbatoare mare, numita Bevale, la care se mananca niste dulciuri anume pregatite, in mod ritual, se aprind lumanari la ferestre, in fata casei, la temple, oamenii canta in cor niste cantece religioase foarte frumoase, si merg pe strada cu lumanari in maini. Aprind si eu lumanari, in rand cu ei, pentru sufletele celor adormiti, pentru sanatatea celor din familie, imi pun un disc cu colinde romanesti si simt ca si rugacinile mele, impletite cu ale lor, zboara catre Dumnezeu, unicul. Nu ma simt nici o clipa straina, sotul meu are grija de asta, sa-mi dea "randul", sa-mi afirm si eu, in mod firesc, "identitatea" spirituala, sa nu-mi limiteze spatiul vital.Disponibilitatea aceasta a lui ma ajuta si sa trec peste micile controverse dintre noi doi fara sa ma aprind, asa cum as fi tentata, ca un Berbec dominant, fata de un Peste calm si linistit, cum e Rana. Familia sotului meu m-a placut imediat pentru ca au vazut ca am fost, la randul meu, invatata sa respect pe cei in varsta, sa am cultul familiei, sa intretin spiritul acesteia, ca focul din vatra, sa respect traditia fiecaruia. Rana conduce acum o afacere a familiei la Calcutta, de altfel, familia i-a impus, la casatoria noastra, sa se intoarca acasa din Europa. Au finantat construirea celui mai mare spital din Calcutta si l-au inzestrat cu cea mai moderna aparatura de investigatie si diagnostic. L-au dat in folosinta de curand, in urma cu doua luni, chiar in ziua cand sotul meu a implinit 40 de ani, si l-au pus pe el general manager. Au facut asta nu numai pentru ca au incredere in capacitatile lui, dar si din ceea ce am putea numi superstitie, pentru ca parintii lui considera ca Rana a fost un copil care le-a adus noroc. Pentru ca in ziua cand el s-a nascut, ei si-au inceput prima lor afacere, care s-a dezvoltat foarte bine si le-a adus multa prosperitate. Acolo, familia inseamna nu numai mama, tatal si copiii, ci si unchii, matusile, nepotii, bunicii, care sunt solidari si se aduna cu totii, la sarbatorile mari. La fel ca la noi, de fapt, familia largita, in intelesul ei traditional, cu ierarhiile de rigoare. Asadar, educatia de acasa m-a ajutat foarte mult in noua mea lume, in noua mea patrie si in noua mea familie. Nu suntem asa de diferiti, pana la urma, sa stiti. Avem in comun respectul pentru cei varstnici, cultul familiei, esenta religiei care ramane, si pentru unii, si pentru ceilalti, iubirea si compasiunea pentru toate fiintele lasate de Dumnezeu pe pamant."

Definitia fericirii

"Calcutta, orasul in care traiesc, e un oras istoric, cu o varsta matusalemica, e plin de mister, zgomotos si colorat, cu cartiere foarte bogate, opulente, si mahalale suprapopulate, in care oamenii traiesc la limita de jos a saraciei, ca mai peste tot in India. Imi place sa-l descopar, strada dupa strada, impreuna cu sotul meu (singura nu m-as aventura, mai ales in zonele marginase), si mai am inca multe de aflat. Stau la marginea orasului, intr-o zona rezidentiala, mai linistita decat centrul orasului. Imi incep fiecare zi cu vocalizele obisnuite, apoi cu studiu la pian si vioara (la care am invatat singura, stiind bine viola). Imi place sa merg la un mall din apropiere, sa beau o cafea incredibil de buna la o terasa aflata chiar in strada, unde oamenii stau de vorba, ori isi verifica mail-urile pe laptop. Imi place sa privesc spectacolul strazii, plin de viata, de culoare, de sunete. Ma inspira sa compun, la fel ca o carte buna pe care o citesc, sau o melodie care-mi trezeste anume sentimente. Calcutta e un oras in care traiesc multi artisti si multi filosofi, iar sotul meu a gasit ca se aseamana cu Iasul, orasul meu natal, pentru ca i s-a parut ca si acolo sunt multi filosofi, artisti, oameni faimosi. Si chiar asa e! Si mai gaseste asemanari intre tarile noastre si prin faptul ca tinerii talentati pleaca in alte tari ca sa gaseasca de lucru si sa-si construiasca mai usor o cariera.Vorbesc despre Romania, tara mea, prietenilor nostri, si sunt surprinsa sa aflu ca stiau ceva despre noi: "Ceausescu", "Nadia", "Hagi". Sunt mandra ca sunt romanca si le cant, sotul meu ma roaga mereu, melodii din repertoriul nostru traditional. De altfel, mandria mea de romanca m-a adus inapoi, dupa dorul pentru cei de-acasa. Pentru a incerca sa definitivez aici albumul meu cu influente de muzica indiana si jazz, gandind ca Romaniei ii datorez formarea mea muzicala si bagajul meu cultural. Sper ca muzica mea sa placa si sa gasesc o casa de discuri interesata de materialul meu, sa filmez un videoclip si sa lansez albumul in cursul anului acesta. Pentru ca sunt un Berbec incapatanat, asa cum v-am spus, si pentru ca-mi place sa duc pana la capat lucrurile incepute, vreau sa dau admitere la Conservatorul din Iasi si sa studiez la distanta, urmand sa vin in tara pentru examene. Sunt sigura ca ma pot descurca onorabil. Pe urma, as vrea sa am un copil, sau doi, cat va da Dumnezeu. Imi doresc foarte mult copii, si sotul meu Rana va fi, sunt sigura, un tata minunat.
Il intreb uneori pe sotul meu daca e fericit. Imi spune ca pentru el, fericirea este zambetul din privirea celor din jur. Si atunci, imi spun si eu, la 31 de ani, ca sunt fericita, pentru ca traiesc de opt ani langa un asemenea om, care nu rasfrange fericirea asupra lui insusi, in mod egoist, asa cum sunt tentati sa faca europenii, vesticii, in general, ci o reflecta in starea de bine a celorlalti. Ce univers profund e omul, ce minunat lucru sa inveti permanent, sa interactionezi cu persoana de langa tine, ca si cum ai descoperi-o, in fiecare zi, pentru prima data! Cred ca asta ne tine vie flacara iubirii, nu o lasa sa se stinga, si pe noi sa ne racim, sa ne plictisim, sa ne blazam. Ii multumesc in fiecare zi lui Dumnezeu pentru viata implinita pe care o am si pentru povestea mea de dragoste fara sfarsit."