Parintii cu zeci de copii

* Langa Baile Felix, in renumitul cartier "Beverly Hills", la nici trei kilometri de Oradea, locuiesc doua feluri de oameni: unii care au invatat sa adune si altii care stiu sa daruiasca. Timp de doua decenii, in acelasi cartier de lux, unii au reusit sa-si construiasca vile cu cate 10-20 de camere, altii sa creasca zeci de copii abandonati. Primii se prezinta ca patroni, procurori, avocati sau inalti functionari de stat; ceilalti spun simplu: "Sunt de profesie parinte". Proprietarii de vile te privesc incruntat, se tem sa nu-i iscodesti, "parintii" te intampina zambind, te invita-n casa, averea sa le-o vezi. Care dintre ei e oare omul cel bogat? *

Cartierul cu locuinte de lux de la marginea de sud a Oradei s-a dezvoltat in jurul unui proiect umanitar. In urma cu doua decenii, un cuplu suedezo-american, Lars si Linda Hornberg, au cumparat un teren langa statiunea Baile Felix, au strans banii printr-o fundatie si-au inceput sa construiasca un mic sat cu sase case, dispensar medical, teren de joaca si o sala de sport pentru copiii abandonati in orfelinatele comuniste. Au angajat, apoi, sase cupluri, tineri casatoriti, pe care i-au instruit in asa fel incat sa poata oferi micutilor mediul familial de care au fost vaduviti.
Experimentul din Baile Felix a fost primul de acest gen din tarile foste comuniste. "Caminul Felix", cum l-au botezat, l-au dat in folosinta in mai 1992. Imediat dupa ce au fost introduse toate utilitatile - apa, curent si drum de acces, potentatii vremii au inconjurat zona cu vile. Cartierul a capatat renumele de "Beverly Hills", datorita grandorii imobilelor construite aici. Timp de doua decenii, zeci de copii parasiti, care si-au gasit adapost in casele familiei Hornberg, au invatat la aceleasi scoli primare cu fiii si fiicele proprietarilor instariti. Azi au ajuns, cu totii, adolescenti. Pentru unii, a locui in Beverly Hills este un titlu de noblete, pentru altii... o sansa la o noua viata. Tinerii din cele doua categorii se cunosc intre ei, se saluta, se respecta, dar nu s-au legat intre ei prietenii trainice, nu prea au multe in comun de discutat. Au alte experiente de viata si alte prioritati de urmat.

Averea parintilor de profesie

Nicoleta si Mihai Bulc fac parte din primele cupluri tinere angajate cu carnet de munca pe postul de "parinti". Au crescut, pana la varsta majoratului, 16 copii, aruncati de cei care le-au dat viata. Copiii lor, cum le place sa spuna, au intre 4 si 27 de ani. Sotii Bulc sunt acum "mama si tata" pentru treizeci de suflete, carora le-au redat dreptul la o viata normala.
"Nici nu stiu daca ne-a fost mai greu in urma cu 19 ani, cand au ajuns aici mucosi, murdari si speriati sau acum, cand fiecare isi cauta un loc de munca, o scoala mai buna sau se casatoresc si se muta pe la casele lor", imi spuse Mihai, "tatal" copiilor. "Dar chiar daca pleaca, noi tot parinti le suntem. Ne suna de oriunde sunt, se sfatuiesc cu noi si ne cer ajutorul, dar si cand au cate o bucurie, tot cu noi o impartasesc. Am facut nunta cu fetele care s-au maritat, am fost socri mici si ne-a ajutat Dumnezeu si-am ajuns si bunici. Am simtit un pic de disconfort la inceput, cand ginerii mei mi-au spus "tata", dar m-am obisnuit, acum sunt chiar mandru", se lauda "bunicul" Mihai.
Cu o fata senina, mereu zambitoare, Nicoleta nu ridica tonul niciodata, n-are apucaturi de educatoare. Vorbeste despre "copiii" ei cu o sinceritate si-o modestie greu de imaginat. Chiar daca sunt tigani, unguri sau romani, ea ii iubeste pe toti, in egala masura. Nu le incurca numele, nici caracterele. Si dupa ce pleaca in lume, stie tot despre fiecare, daca se tine de serviciu, cat castiga, daca duce lipsa de ceva, de-i fericit sau are vreo suparare. "Am doi baieti in Anglia, alti doi in Germania si unul in Australia. Toti lucreaza in restaurante. Nu castiga asa de bine acum, ca-s la inceput, dar sunt fericita ca si-au gasit meseriile pe care si le-au dorit. Carmen a plecat cu sotul in Austria. Ma bucur ca soacra ei are grija de copilul lor. Claudiu lucreaza la supermarketul "Carrefour", Carol la "Real", Nistor... Of, cu Nistor am avut ceva probleme. Lui i-am gasit mai multe locuri de munca, dar n-a stat in niciunul mai mult de doua saptamani", spune cu un lung oftat. Sotii Bulc au si ei doi baieti ai lor, au venit pe lume acolo, la camin, dar n-am reusit nici macar sa le retin numele, ii pierdusem in insiruirea celorlalti "frati".

"Tata si mama" din luna de miere

Cand si-au luat in serios rolul de parinti, pentru primii 16 minori abandonati, Nicoleta avea 24 de ani, iar Mihai trecea pe 27. "Eu lucram ca geolog la Padis, iar sotia mea locuia cu parintii la Alesd. M-am gandit ca singurul lucru pe care puteam sa-l fac era sa ma mut la ea, acasa, si sa-mi gasesc ceva de lucru in zona", isi aminteste Mihai. Se aflau in luna de miere, in statiunea Baile Felix, cand au aflat de deschiderea caminului de copii si s-au dus sa participe la momentul inaugurarii.
"Am intrat in vorba cu cativa americani. De la ei am aflat ca acolo urma sa fie adusi copii abandonati, care sa fie crescuti intr-un mediu natural, adica exact asa ca intr-o familie. Pentru aceasta, cautau cupluri tinere care sa locuiasca si sa creasca acesti copii cu toata grija unui parinte. Mi-a placut ideea si i-am intrebat daca putem sa ne inscriem si noi. "De ce nu?", a fost raspunsul". Dupa mai multe interviuri, Mihai si Nicoleta au primit postul de parinti. Au invatat din mers cum sa spele, sa le dea de mancare sau sa schimbe scutecele bebelusilor. Intai la casa cu nr. 1, unde au fost adunati, de pe strazi sau de la Maternitatea din Oradea, 16 copii abandonati, apoi au dat o mana de ajutor la casa nr. 2. Dupa trei luni a venit si randul lor.
"Vorbisem la leaganul de copii din Oradea sa-mi dea vreo 5-6, pentru inceput. Cand m-am dus dupa ei, directoarea mi-a scos in fata 50 de micuti intre doi si cinci ani si mi-a spus: "Alegeti!". N-am putut, eu as fi vrut sa-i iau pe toti, daca as fi putut, asa ca a inceput sa-i numere, mi-a trantit sase in masina si-am plecat. Am adus apoi altii si altii, pe unii i-am cules de pe strada, dupa altii m-am dus pe la rudele lor, pe unde au fost abandonati, asa ca, la capatul unei luni, m-am trezit in casa cu 16 mucosi, flamanzi, zdrentuiti si speriati", povesteste Mihai.

De 16 ori mama

"In primele zile a fost un calvar. Spalam la copii de nu se mai terminau... Si-n plus, aveau un limbaj al lor, deprins acolo, la leagan, pe care nicicum nu-l puteam pricepe. Pentru ca nici un adult n-a avut rabdarea sa stea cu ei de vorba vreodata, copiii au invatat singuri sa comunice, se intelegeau numai intre ei, intr-un mod foarte ciudat. Mai tarziu s-au obisnuit cu mine si au inceput sa-mi spuna... mama. Ei, aici mi-a fost mie greu, pana m-am obisnuit cu termenul acesta! Cand auzeam "mamaaa", din saisprezece guri deodata, ma luam cu mainile de cap", isi aminteste Nicoleta, amuzandu-se acum de acea situatie.
"Mi-aduc aminte ca in fiecare an trebuia sa-i ducem la mare. Na, de asa un stres nu cred ca voi mai avea parte vreodata. Ba eram atenti la apa, ba se jucau pe nu stiu unde prin nisip, ba plecau de pe plaja... in toata vacanta nu am facut altceva decat sa numar copiii", spune Mihai.

Micutii salbatici

La doua decenii scurse de la acele intamplari, sotii Bulc spun ca exista o diferenta clara intre copiii crescuti in orfelinatele comuniste si cei care au avut sansa sa stea in bratele unor parinti, bunici sau rude, fie si numai o scurta perioada de timp. Copiii pana-n 4-5 ani din prima generatie au fost crescuti intr-o izolare totala de lume.
"De la orfelinatele alea, unde nu i-a bagat nimeni in seama, au ajuns aici, la noi, atat de speriati, saracii, ca aproape intrasem si noi in panica. Aveau apucaturi de salbatici, isi doseau mancarea, crezand ca a doua zi n-o sa mai aiba, unii se ascundeau care pe unde, cand vedeau o masina, nu cumva sa fie luati, altii stateau in calea ei fara sa faca vreo miscare. Unora trebuia sa le explic de ce nu-i voie sa stea in fata masinii, celorlalti ca n-au motiv sa fie atat de ingroziti. Am trecut cu ei si printr-un moment oarecum comic. I-am dus, odata, pe toti la Oradea si, in centru, numai ce-i aud pe toti strigand, tipand si deodata numai ce se-mprastie cu totii pe la vitrine, ca un roi de albine. Nu-mi trecuse prin cap ca ei nu mai vazusera asa ceva pana atunci. Asa de rusine mi-a fost, ca dupa aceea, pana s-au obisnuit, numai noaptea i-am dus in oras".

Socul regasirii

Dorinta adolescentilor de a-si cunoaste parintii naturali a venit mai degraba dintr-o necesitate. Excursiile in strainatate, organizate special pentru copiii din acest centru, fac parte din programul obligatoriu al caminului, iar pentru a-i trece granita, minorii au nevoie de aprobarea scrisa a celor care le-au dat viata.
"Pentru nenorocitul acela de act, copiii mei au trebuit sa treaca prin mai multe experiente traumatizante", spune Nicoleta. Si ca sa ma convinga, pleaca din camera si revine insotita de un adolescent "brunet". Ionica. Cu toate ca stia ca provine dintr-o familie de tigani, pana la varsta de 12 ani, baiatul nu-si vazuse niciodata neamurile de sange. "Nu-mi place sa vorbesc despre asta. Nu vreau sa-mi aduc aminte", spune tanarul. "Cand eram mic si mergeam cu mama Nicoleta pe strada, ma uitam la toate femeile si ma gandeam cam care ar putea fi mama mea cea adevarata, dar ce-am gasit acolo... Nu mi-am imaginat niciodata ca poate trai cineva in astfel de conditii. Dar nu asta m-a durut asa de mult, ci faptul ca parintii mei au inceput sa-i ceara lui tata Mihai bani si nu mai stiu ce, ca sa semneze sa ma pot duce si eu in excursie", spune cu tristete.
La fel s-a intamplat si cu Carol, cand a trebuit sa ia acceptarea pentru plecarea in strainatate. "Mergeam printr-un sat si opream ici-colo, intreband de familia Egry", povesteste tata Mihai. "Auzeam copiii in spate, cum comentau cand vedeau cate o casa mai frumoasa. "Doamne da sa locuiasca parintii mei in casa asta", spunea Carol, ceilalti il aprobau in cor. Pe masura ce inaintam, baiatul cobora stacheta, se multumea si cu una mai mica. "Si asta ar fi buna", spunea el. "Daaa", il acompaniau ceilalti. Dupa ce am trecut prin sat, la o margine, mai spre tarina, i-am gasit familia. Nu casa a fost problema pana la urma, ci starea deplorabila in care i-am gasit parintii. Atunci as fi dat orice in viata asta sa-l fi putut scuti pe copil de acea priveliste... Dar, din pacate, asta-i legea".
De astfel de experiente au avut parte si fetita care a scapat, ca prin minune, de furia mamei ce si-a pus capat zilelor, aruncandu-se de la etajul IV, si fetita femeii care a abandonat-o, la doua saptamani de la nastere, la maternitate, si a celei care a lasat-o pe strada, langa o unitate militara. Acum fetele sunt deja domnisoare sau femei in toata firea, unele studente, altele mame cu copii, la casele lor.
Excursiile in strainatate i-au ajutat insa pe copii. Si-au creat o retea de prieteni, in toate tarile europene. "Au tinut legatura prin e-mail, iar acum, cand baietii mei au decis sa plece sa lucreze in strainatate, s-au dus "la sigur", ba chiar au fost asteptati si ajutati de prietenii lor", spune Nicoleta.

A doua generatie

Perioada adolescentei copiilor pare sa fie cea mai grea pentru orice parinte, chiar si pentru cei cu carnet de munca. "Adolescenta a fost varsta cea mai critica pentru copiii mei, in special pentru fete. Veneau cateodata acasa suparate si nu scoteau o vorba. Tot incercam sa ma apropii de ele, sa vorbim, sa fim prietene. Nicicum nu le puteam intra in voie. Asa de greu mi-a fost...", spune Nicoleta. "Atunci am fost decisa sa renunt, dar iata ca bunul Dumnezeu mi i-a adus pe acesti micuti si-am inflorit din nou".
Noua generatie a ajuns la caminul din Beverly Hills adusa de asistenti maternali sau direct de catre rude. Cei mai multi dintre copii sunt frati. Au intre 4 si 9 ani. Exceptie face doar Florin. El are 16 ani. A ajuns in casa sotilor Bulc impreuna cu fratii lui gemeni, dupa ce le-a murit mama, iar tatal lor i-a parasit. Florin a fost inscris la Scoala "A Doua Sansa", pentru ca nu stia nici sa scrie, nici sa citeasca. Nu-i place deloc la scoala, ii sta gandul acasa, la colonia lui de tigani. Acolo-i mediul unde se simte liber. "E frumos aici, am tot ce-mi trebuie, am mancare, haine frumoase, curate, toti se poarta frumos cu mine, dar... nu stiu de ce, parca acasa era mai bine. Cand traia mama, mergeam prin sat, umblam prin padure sa ne adunam lemne, sa facem rost de mancare. Si eram fericit... Mi-e dor de mama", spune cu glas stins. Mama lui Florin a murit lovita de fulger, intr-una din zilele acelea cand adunau cu totii surcele din padure.
"Cred ca stia ca urma sa moara, ca atata a insistat la mine si la fratii mei sa plecam din padure, ne-a trimis acasa, ca venea ploaia", spune, cu lacrimi in ochi. "Mi-a spus o matusa ca exista undeva cineva care poate vorbi cu mortii", spune, apoi, schimband brusc timbrul vocii, si privindu-ma fix. "Si ce-ai vrea tu s-o intrebi pe mama ta, Florin?", il intreb, luata prin surprindere. "Numai as vrea sa stiu daca e bine si sa-mi spuna daca stie ce se va intampla cu fratii mei... ca eu stiu ce-o sa fac. Imi gasesc de lucru si m-apuc sa repar casa in care m-am nascut".
Discutia e intrerupta de prichindeii care, plictisiti de jocurile pe calculator, dau buzna in sufragerie, la televizor. Privesc ce privesc la desenele animate, apoi, cate unul, cate doi, dau fuga la Mihai, cerandu-se in brate. "Nici nu-ti poti imagina cata nevoie au copiii acestia de un tata. Spre deosebire de generatia trecuta, care n-a cunoscut caldura niciunui parinte, acestia, de bine de rau, au fost tinuti in brate macar de mamele lor", spune Mihai, in timp ce incearca sa cuprinda cu bratele doi baieti si o fetita, ce se catarau, toti deodata, pe genunchii lui. "Tati, tati, tati", striga un baiat alergand cu o lanterna micuta in maini. "Tati, ma doare un dinte, uita-te sa vezi". "Oooo, da, tie iti creste deja maseaua de minte", spune Mihai, luminand cu lanterna gura copilului. "Uita-te si tu, mami", insista baiatul. "Asa-i, puiule, iti creste o maseluta, asta te deranjeaza acum, in curand o sa treaca", spuse Nicoleta. "Pot sa vad si eu?", il intreb. "Nu". "De ce?", insist. "Pentru ca tu nu esti mama mea", veni raspunsul prompt.

_______________________

"Parintii de profesie" din cadrul Caminului Felix sunt angajati de fundatia care poarta numele caminului cu contract de munca si primesc lunar echivalentul salariului mediu pe economie. Prin obligatiile de serviciu, fiecare cuplu isi asuma responsabilitati totale fata de copiii abandonati pe care ii primesc in grija, asistenta medicala, imbracaminte, scoala, hrana. Se obliga sa locuiasca cu copiii 24 din 24 de ore, sa le organizeze excursii si activitati educative pentru petrecerea timpului liber. Pentru deplasari si alte cheltuieli inerente, caminul are un fond special. Minorii dispun de alocatia de stat dupa cum cred de cuviinta. "Le mai dau si eu din salariul meu, ca nu pot sa-i refuz cand au cate o trebuinta. Daca nu pot, fac rost de la cunostinte si prieteni si tot le satisfac ceea ce cer si au nevoie. Nici unul dintre copiii mei nu trebuie sa se simta mai prejos de colegii sai la scoala", spune "parintele" Mihai.
Pe perioada cresterii copiilor, familiile pot sa solicite angajarea de personal din afara caminului, cate doua femei de serviciu, pana cand copiii implinesc varsta de 10 ani, si cate una, dupa ce acestia incep sa se descurce singuri prin casa.
________________________

Caminul Felix este o organizatie non-profit, crestina si independenta, cu legaturi in Australia, Norvegia, Suedia, Marea Britanie si Statele Unite. Financiar, organizatia se bazeaza pe sprijinul provenit din partea unor persoane private sau institutii, cat si pe o vasta retea internationala de voluntari.
Caminul Felix dispune de doua campusuri in Oradea: unul, la Sanmartin, langa Baile Felix, si altul la Santandrei (dat in folosinta in 2002), dar si de o moderna ferma de vaci de lapte, porci si gaini, un atelier auto si unul de confectii. In cele doua campusuri locuiesc 16 familii, ce poarta de grija unui numar de peste 250 de copii.
Organizatia a construit la Oradea un bloc de apartamente duble, pentru tinerii care au implinit varsta majoratului si parasesc caminul. Timp de doi ani, acestia primesc o indemnizatie lunara, pana raman stabili pe un loc de munca.
Caminul Felix de la Oradea a fost primul astfel de proiect din tarile foste comuniste.