Sunt o veche cititoare a revistei "Formula AS". Imi place tot ce citesc in ea, dar mai presus de toate, Asul de inima. Particip la povestile publicate, dar mi se par uneori mult prea triste. Eu ma regasesc doar in cele unde e vorba de dragoste implinita. De altfel, acesta e si motivul pentru care va scriu. Pe lume exista si iubiri fericite, eu insami traiesc un asemenea basm, desi firul lui a inceput sa se depene in urma cu zeci de ani. Imi pare rau ca nu am talent literar, ca sa dau marturiei mele stralucirea pe care o merita. O spun asa cum pot, in speranta ca le va fi de folos celor ce cred ca mai exista in lume iubire adevarata.
Fata plugarului
Am fost al doilea copil nascut in familie. Un copil dorit, mai ales pentru ca eram fata. Bunica si parintii mei nu mai sunt. In locul lor, cei de la Primarie mi-au dat cate un petec de hartie (certificatele de deces). Intr-un plic mare, de culoare roz, mai pastrez cateva fotografii vechi si cateva acte ramase ca amintire. Tin in mana Livretul militar al tatalui meu. Dupa datele personale, mai jos, la ocupatie, scrie ca tata era plugar si avea 4 clase primare. A fost soldat cu calificare de puscas. Deci, sunt fata de plugar si nu-mi este rusine sa o spun. Chiar sunt mandra de asta. Copilaria mea nu a fost usoara, dar a fost copilarie, si pentru mine a fost cea mai frumoasa. Nu am avut jucarii cumparate de la oras, nici acadele sau bomboane. Erau saraci ai mei, dar mi-au daruit tot ce au avut mai sfant si mai bun in ei: dragostea. M-au crescut cu greu, dar cu multa intelepciune, invatandu-ma sa fiu buna, sa fiu cinstita, sa daruiesc din putinul meu si altora. Am invatat ce este rusinea, m-au invatat sa tac si sa vorbesc cand trebuie, dar mai presus de toate, m-au invatat credinta in Dumnezeu. Am invatat de la ei sa respect, ca sa fiu si eu respectata. M-au iubit si nu m-au batut niciodata cu palmele. Cand faceam boroboate, tata ma punea sa ma uit in ochii lui. Privindu-l, mi se umpleau ochii de lacrimi si lasam capul rusinata in pamant. Traiam linistiti cu saracia noastra, intr-o casuta mica, dar era asa de bine, pentru ca viata noastra era impacata si tihnita. Ne ingaduiam cu totii si tot ce faceam era cu dragoste si blandete. Intr-o zi de primavara, soarele stralucea pe cerul fara nici un nor, iar razele lui calde incalzeau pamantul jilav. Asezat pe scaunelul cu trei picioare, cu spinarea rezemata de visinul cu doua cracane din batatura casei, statea si se pripea la soare tata. Eu ma jucam langa trocul cu apa al gainilor, cu porumbaca si puii ei de o zi. Gaina nu mi-a inteles jocul, a crezut ca ii fur puisorii, si mi-a sarit in cap, ciufulindu-mi parul, si mi-a dat si cateva ciocuri pe maini, sa ma invete minte. Cu lacrimile pana in calcaie, m-am cocotat pe genunchii tatei, lipindu-mi capul de pieptul lui. Acolo, in bratele lui, imi treceau toate durerile. Cum ma linistisem, tata mi-a spus sa ma uit la streasina casei, unde intr-un loc mai ferit de vant, o pereche de randunele isi faceau cuib. "Cum il fac?", am intrebat eu. "Cu ciocul", mi-a spus tata. Din smarcurile de pe vale aduc pamant moale, il framanta si il lipesc. Zile in sir am stat in locul tatei si m-am uitat la randunici. Cat era ziua de mare, zburau si aduceau pamant pentru cuib. Cata munca, cata truda, ce greu isi faceau casuta! Apoi m-am dat jocului si am uitat de ele.
Plasa cu zestre
Au trecut anii, am crescut mare, venise timpul sa-mi iau si eu zborul din casa parinteasca. Pe sotul meu l-am cunoscut din intamplare, dintr-o scrisoare. Ne-am vazut de doua ori, a treia oara ne-am casatorit. Aveam 19 ani. Aveam parul lung si imi impletisem doua cozi, una pe piept, cealalta pe spate. Un breton subtire imi acoperea fruntea si in dreptul tamplelor imi fluturau doi carlionti. M-am maritat intr-o seara. Am lasat cuibul de randunici la streasina casei, visinul cu doua cracane in batatura, iar mama si bata (bunica) au ramas la usa oborului, stergandu-si lacrimile cu coltul de la basma. Ma insotea la gara tata. Cu plasa pusa in bat, pe umarul drept, tata mergea in urma mea fara sa spuna ceva. Pe cararea serpuita peste deal, se zarea in departare gara. Soarele se ducea spre asfintit, dar se oprise putin dupa magura Banesii si se uita, peste umar, la ziua ce trecuse. Amurgise afara, cand am ajuns la gara. Cand a suierat trenul la podul de peste Calmatui, tata mi-a dat plasa in mana. S-a uitat in ochii mei si mi-a spus sa am grija de mine. Sa-mi iubesc si sa-mi respect barbatul, sa nu ma fac de rusine. Mi-a dat binecuvantarea lui si Dumnezeu sa fie cu mine, m-a sarutat pe frunte si a plecat, fara sa se uite inapoi. Cand cobora panta de la gara, l-am vazut stergandu-si fata cu maneca de la camasa rupta in spate. Imi mai spusese ceva tata. Ca de cate ori imi va fi greu in viata, sa ma gandesc cum si-au facut randunicile cuibul cu ciocul.

La doi ani de la casatorie, am primit apartament si, la fel ca randunicile din copilaria mea, am inceput sa ne facem cuibul frumos. Am inceput si eu sa muncesc, si cu doua salarii ne descurcam bine. Cu rabdare si multa munca, am realizat multe impreuna cu sotul meu. Nu a fost usor, dar mai de pret decat orice era iubirea noastra. Am facut totul cu iubire si credinta in Dumnezeu. A fost greu. Au fost zile cand aveam la masa doar o farfurie de mancare si o singura bucata de carne. Din iubire, renuntam unul in favoarea celuilalt la bucata de carne si sfarseam prin a o imparti in doua. Nu am avut bogatii, nu ne-a ajutat nimeni, dar am avut iubirea si cu ea am avut totul.
Incercarea
In cursa vietii noastre, am trecut prin rai si iad, prin foc si para. A fost bine, a fost si rau, am gresit si am iertat, a fost si greu, a fost si usor. Am trait viata asa cum ne-a harazit-o Dumnezeu. Pe la 38 de ani m-am imbolnavit rau de tot. Am stat luni de zile prin spitale. Nu mai doream sa traiesc, asa imi era de rau. Dar sotul meu a fost mereu langa mine si ma ruga cu lacrimi in ochi sa lupt cu boala si sa traiesc pentru el, de dragul lui. Mi-a oferit bratul si umarul lui, m-am ridicat sprijinita de el si de dragul lui am mers mai departe impreuna. Tata ramasese singur, si ca sa nu-i amaram batranetea, am hotarat cu sotul meu sa nu-i spunem ca sunt bolnava si internata in spital. De cate ori ne cauta la telefon, sotul reusea sa-l pacaleasca. Ii zicea ca sunt plecata la piata sau la serviciu, dar inima lui de tata nu s-a lasat inselata. De unde a aflat ca sunt internata la Bucuresti la un spital mare, nici azi nu stiu. Dar intr-o zi, batranul plugar si-a pus iar traista pe bat la spinare si a plecat sa ma caute. Cu vederea slabita si cu auzul la fel, tragand dupa el un picior beteag, a ratacit drumul spre spital. O zi si o noapte a orbecait prin marele oras pana cand un om milos l-a adus la spital. M-am trezit ca cineva imi mangaia fruntea. Am incremenit cand l-am vazut in fata mea pe tata. Nu a plans, cum facea de obicei cand ma vedea. Mi-a povestit ce mai este pe acasa, ca de cativa ani randunicile nu au mai venit la cuibul lor, iar o craca de la visin se uscase. Eram singura in salon, colega de suferinta era mai bine decat mine si era plecata afara, sa se plimbe. Am stat mult de vorba cu tata. Ma incuraja si se caina ca nu i-am spus ca sunt bolnava, ca ar fi venit mai des la mine. Omul milos care l-a adus la spital il astepta la intrare ca sa-l duca la gara. Cu greu s-a ridicat sa plece, nu inainte de a pune pe noptiera trei oua fierte cu zeama, asa cum stia ca imi plac, un pui fript, o jumatate de pita si doua maini de visine trecute cu coptul. Nu am putut sa-l conduc afara. A plecat incet, asa cum venise, cu traista goala in bat, tarsaind dupa el piciorul beteag. Cand a intrat in salon, colega mea plangea. "Ce s-a intamplat?", am intrebat-o. Mi-a spus ca pe scarile de la intrarea in pavilion, a vazut un batran plangand in hohote, rugandu-l pe Dumnezeu sa-i dea sanatate fetei lui, care zace doborata de boala. Strigatul lui de durere o facuse sa planga. Peste doua zile, am plecat din spital la cerere. Ajutata de cei dragi, am iesit invingatoare cu boala. Tot iubirea a fost cea care m-a salvat.
Lozul cel mare
Peste ani, imi aduc aminte, era dupa revolutie, s-a imbolnavit sotul meu.

A venit iar primavara. Peste cateva zile plecam la tara, unde avem o casuta. Sper ca anul acesta sa vina o pereche de randunici sa-si faca la streasina casei cuibul.
Nu stiu daca in randurile mele am reusit sa redau povestea mea de iubire asa cum merita. Dar o casnicie nu rezista fara iubire, fara iertare si fara credinta in Dumnezeu. Asta a fost povestea mea. Nu citesc ce am scris, pentru ca as spune ca nu am spus nimic si as rupe foile. Dar am scris cu mare drag, pentru revista mea de suflet, "Formula AS".
Cu drag,
GICA MARIANA - jud. Teleorman
24.05.2010, 13:33Stefania Lungu
Sa va mai ajute Dumnezeu mult si bine!...minunata poveste de viata!...cu respect,Stefania Lungu..
26.05.2010, 14:02Elena Crisan
Frumoasa poveste de dragoste. Bine-ar fi daca din cel aprox 2000 de vizualizari, macar 20% sa fie tineri, cu prea putine "retete" despre viata.
Felicitari, multa multa sanatate si zile senine. Elena
27.05.2010, 23:01Aurora A
Cu ceva timp în urmÄÆ’, la vremea când eram o tânÄÆ’rÄÆ’ cu aspiraÅ£ii înalte de la viaÅ£ÄÆ’, îmi gÄÆ’seam refugiul în aceastÄÆ’ revistÄÆ’. Nu am mai citit-o de mult ÅŸi parcÄÆ’ am regrete. ÃŽmi aduc aminte cu drag cÄÆ’ în ultimul raft al micii mele biblioteci zÄÆ’cea o arhivÄÆ’ dragÄÆ’ ÅŸi destul de impresionantÄÆ’ a acestei reviste...
Vremurile acelea au apus de mult.
Visele ÅŸi nÄÆ’zuinÅ£ele mi s-au spulberat, viaÅ£a - în cruda ei vitezÄÆ’ - mi-a ÅŸters sclipirea veselÄÆ’ din priviri...Se mai întâmplÄÆ’! Nu toÅ£i oamenii au noroc, nu toÅ£i sunt mulÅ£umiÅ£i de mediocritatea în care se bÄÆ’lÄÆ’cesc fÄÆ’rÄÆ’ ca sÄÆ’ poatÄÆ’ ieÅŸi din ea, deÅŸi ÅŸi-ar dori-o.
AceastÄÆ’ mocirlÄÆ’ umanÄÆ’ în care ne scÄÆ’ldÄÆ’m, viaÅ£a austerÄÆ’ pe care o ducem în mod voit sau poate nu, mÄÆ’ duce cu gândul la acel teribil cuvânt de origine arabÄÆ’, "maktub!" - "aÅŸa a fost scris!". Sigur cÄÆ’ sunt ÅŸi pÄÆ’reri contra ÅŸi, poate mulÅ£i îmi vor sÄÆ’ri în cap, rÄÆ’cnind din toÅ£i rÄÆ’runchii cÄÆ’ nu fac nimic pentru a ieÅŸi din starea asta letargicÄÆ’, specific majoritÄÆ’Å£ii române. Se prea poate. Poate nu am curajul sau îndemânarea... nu aÅŸ putea sÄÆ’ afirm cu tÄÆ’rie acest lucru, dupÄÆ’ cum nici nu aÅŸ putea sÄÆ’ neg...
Dar mai bine sÄÆ’ trec peste aceastÄÆ’ derogare inoportunÄÆ’ ÅŸi sÄÆ’ revin elegant la subiectul în cauzÄÆ’.
Este lÄÆ’udabil cÄÆ’ o astfel de dragoste poate rezista în ani, este lÄÆ’udabil cÄÆ’ respectul a triumfat tÄÆ’vÄÆ’lind pânÄÆ’ la volatilizare mocirla în care se rostogolesc cele mai multe dintre cÄÆ’snicii.
Am citit cu pasiune ÅŸi interes povestioara de mai sus.
Unele femei pot iubi cât pentru doi, dupÄÆ’ cum unii bÄÆ’rbaÅ£i pot muri din dragoste.
Sentimentul acesta vecin cu puterea divinÄÆ’, oare nu ar trebui sÄÆ’ egaleze balanÅ£a existenÅ£ei în doi?
AstÄÆ’zi, iubirile sunt uitate, terfelite ÅŸi ironizate de toÅ£i. Am uitat sÄÆ’ dÄÆ’ruim dragoste, am uitat s-o primim, am pÄÆ’ÅŸit în fugÄÆ’ peste cuvântul respect în aÅŸa fel încât în cel mai scurt timp acest cuvânt va ajunge atât de arhaic încât nici mÄÆ’car academicienii nu-ÅŸi vor mai aminti sÄÆ’-l scrie în dicÅ£ionare...
Cât despre dragoste, dÄÆ’ruire, devotament.... doar la vârsta senectuÅ£ii mai auzim aceÅŸti termeni,,,
Ei ha.... Dar mai bine mÄÆ’ opresc, fiindcÄÆ’ altfel aÅŸ fi tentatÄÆ’ sÄÆ’ scriu un roman întreg despre acest subiect vechi de când Adam ÅŸi Eva au fost alungaÅ£i din Rai în condiÅ£iile ÅŸtiute de toÅ£i.
Åži nu de alta, dar nu aÅŸ dori sÄÆ’ lezez în niciun fel membranele vizuale ale cititorilor cu acest comentariu interminabil.
ÃŽn esenÅ£ÄÆ’, dacÄÆ’ este adevÄÆ’rat, atunci FELICITÄ‚RI stimatÄÆ’ doamnÄÆ’!
Åži pÄÆ’rinÅ£ii mei au trÄÆ’it sentimente similare ÅŸi... poate cine ÅŸtie? Cândva, vÄÆ’ voi scrie povestea lor....
Mulţumesc!
28.05.2010, 16:53V D
Fac parte din cei macar 20% tineri de care vorbea Dna Elena. vreau sa va multumesc pentru acest articol. pentru mine a insemnat trezirea la realitate. si eu am inceput o frumoasa poveste de viata alaturi de un om minunat, am de asemenea niste parinti minunati, si totusi abia acum imi dau seama cat sunt de fericita. problemele zilnice nu lasa ochii sufletului sa vada frumusetea vietii..sper ca larimile care au curs citind acest atricol sa fi schimbat ceva in mine. inca o data multumesc!
28.05.2010, 21:15Mirela Bojan
Ce poveste frumoasa..am ras si plans citind povestea dumneavostra..Dumnezeu sa va binecuvinteze pe dvs. si pe cei dragi!