Cuibul de randunele

Exista si iubiri fericite:

Sunt o veche cititoare a revistei "Formula AS". Imi place tot ce citesc in ea, dar mai presus de toate, Asul de inima. Particip la povestile publicate, dar mi se par uneori mult prea triste. Eu ma regasesc doar in cele unde e vorba de dragoste implinita. De altfel, acesta e si motivul pentru care va scriu. Pe lume exista si iubiri fericite, eu insami traiesc un asemenea basm, desi firul lui a inceput sa se depene in urma cu zeci de ani. Imi pare rau ca nu am talent literar, ca sa dau marturiei mele stralucirea pe care o merita. O spun asa cum pot, in speranta ca le va fi de folos celor ce cred ca mai exista in lume iubire adevarata.

Fata plugarului

Am fost al doilea copil nascut in familie. Un copil dorit, mai ales pentru ca eram fata. Bunica si parintii mei nu mai sunt. In locul lor, cei de la Primarie mi-au dat cate un petec de hartie (certificatele de deces). Intr-un plic mare, de culoare roz, mai pastrez cateva fotografii vechi si cateva acte ramase ca amintire. Tin in mana Livretul militar al tatalui meu. Dupa datele personale, mai jos, la ocupatie, scrie ca tata era plugar si avea 4 clase primare. A fost soldat cu calificare de puscas. Deci, sunt fata de plugar si nu-mi este rusine sa o spun. Chiar sunt mandra de asta. Copilaria mea nu a fost usoara, dar a fost copilarie, si pentru mine a fost cea mai frumoasa. Nu am avut jucarii cumparate de la oras, nici acadele sau bomboane. Erau saraci ai mei, dar mi-au daruit tot ce au avut mai sfant si mai bun in ei: dragostea. M-au crescut cu greu, dar cu multa intelepciune, invatandu-ma sa fiu buna, sa fiu cinstita, sa daruiesc din putinul meu si altora. Am invatat ce este rusinea, m-au invatat sa tac si sa vorbesc cand trebuie, dar mai presus de toate, m-au invatat credinta in Dumnezeu. Am invatat de la ei sa respect, ca sa fiu si eu respectata. M-au iubit si nu m-au batut niciodata cu palmele. Cand faceam boroboate, tata ma punea sa ma uit in ochii lui. Privindu-l, mi se umpleau ochii de lacrimi si lasam capul rusinata in pamant. Traiam linistiti cu saracia noastra, intr-o casuta mica, dar era asa de bine, pentru ca viata noastra era impacata si tihnita. Ne ingaduiam cu totii si tot ce faceam era cu dragoste si blandete. Intr-o zi de primavara, soarele stralucea pe cerul fara nici un nor, iar razele lui calde incalzeau pamantul jilav. Asezat pe scaunelul cu trei picioare, cu spinarea rezemata de visinul cu doua cracane din batatura casei, statea si se pripea la soare tata. Eu ma jucam langa trocul cu apa al gainilor, cu porumbaca si puii ei de o zi. Gaina nu mi-a inteles jocul, a crezut ca ii fur puisorii, si mi-a sarit in cap, ciufulindu-mi parul, si mi-a dat si cateva ciocuri pe maini, sa ma invete minte. Cu lacrimile pana in calcaie, m-am cocotat pe genunchii tatei, lipindu-mi capul de pieptul lui. Acolo, in bratele lui, imi treceau toate durerile. Cum ma linistisem, tata mi-a spus sa ma uit la streasina casei, unde intr-un loc mai ferit de vant, o pereche de randunele isi faceau cuib. "Cum il fac?", am intrebat eu. "Cu ciocul", mi-a spus tata. Din smarcurile de pe vale aduc pamant moale, il framanta si il lipesc. Zile in sir am stat in locul tatei si m-am uitat la randunici. Cat era ziua de mare, zburau si aduceau pamant pentru cuib. Cata munca, cata truda, ce greu isi faceau casuta! Apoi m-am dat jocului si am uitat de ele.

Plasa cu zestre

Au trecut anii, am crescut mare, venise timpul sa-mi iau si eu zborul din casa parinteasca. Pe sotul meu l-am cunoscut din intamplare, dintr-o scrisoare. Ne-am vazut de doua ori, a treia oara ne-am casatorit. Aveam 19 ani. Aveam parul lung si imi impletisem doua cozi, una pe piept, cealalta pe spate. Un breton subtire imi acoperea fruntea si in dreptul tamplelor imi fluturau doi carlionti. M-am maritat intr-o seara. Am lasat cuibul de randunici la streasina casei, visinul cu doua cracane in batatura, iar mama si bata (bunica) au ramas la usa oborului, stergandu-si lacrimile cu coltul de la basma. Ma insotea la gara tata. Cu plasa pusa in bat, pe umarul drept, tata mergea in urma mea fara sa spuna ceva. Pe cararea serpuita peste deal, se zarea in departare gara. Soarele se ducea spre asfintit, dar se oprise putin dupa magura Banesii si se uita, peste umar, la ziua ce trecuse. Amurgise afara, cand am ajuns la gara. Cand a suierat trenul la podul de peste Calmatui, tata mi-a dat plasa in mana. S-a uitat in ochii mei si mi-a spus sa am grija de mine. Sa-mi iubesc si sa-mi respect barbatul, sa nu ma fac de rusine. Mi-a dat binecuvantarea lui si Dumnezeu sa fie cu mine, m-a sarutat pe frunte si a plecat, fara sa se uite inapoi. Cand cobora panta de la gara, l-am vazut stergandu-si fata cu maneca de la camasa rupta in spate. Imi mai spusese ceva tata. Ca de cate ori imi va fi greu in viata, sa ma gandesc cum si-au facut randunicile cuibul cu ciocul.
Cand noaptea s-a topit in zori, din goana trenului am vazut pentru prima oara marea. Splendoarea rasaritului de soare din apa marii m-a lasat muta de uimire. In gara de destinatie, ma astepta sotul meu. Inceputul a fost greu. Zestrea mea era in plasa de acasa: o pita coapta in tast, un pui fript la jar si doua felii de branza. Dar aveam tineretea, cumintenia si dragostea sadita in suflet, de la parintii mei. Cum spuneam, inceputul a fost greu. Stateam cu chirie, iar banii erau putini, abia ne ajungeau de la o leafa la alta. Nu aveam nimic. Am inceput casnicia de la lingura si furculita. Dar oricat de greu ne era, noi ne iubeam si treceam usor peste greutatile vietii. Cu 9 ani mai mare decat mine, pot sa spun ca am mai crescut langa sotul meu si am invatat multe de la el. Era un om bun. Ma iubea si imi trecea cu vederea micile stangacii pe care le faceam. Nu stiam sa spal, sa gatesc, si greseam de multe ori. Dar sotul meu nu se supara. Avea rabdare cu mine. Cand am invatat sa pun putina dragoste in tot ce faceam, lucrurile s-au schimbat, si ne era din ce in ce mai bine.
La doi ani de la casatorie, am primit apartament si, la fel ca randunicile din copilaria mea, am inceput sa ne facem cuibul frumos. Am inceput si eu sa muncesc, si cu doua salarii ne descurcam bine. Cu rabdare si multa munca, am realizat multe impreuna cu sotul meu. Nu a fost usor, dar mai de pret decat orice era iubirea noastra. Am facut totul cu iubire si credinta in Dumnezeu. A fost greu. Au fost zile cand aveam la masa doar o farfurie de mancare si o singura bucata de carne. Din iubire, renuntam unul in favoarea celuilalt la bucata de carne si sfarseam prin a o imparti in doua. Nu am avut bogatii, nu ne-a ajutat nimeni, dar am avut iubirea si cu ea am avut totul.

Incercarea

In cursa vietii noastre, am trecut prin rai si iad, prin foc si para. A fost bine, a fost si rau, am gresit si am iertat, a fost si greu, a fost si usor. Am trait viata asa cum ne-a harazit-o Dumnezeu. Pe la 38 de ani m-am imbolnavit rau de tot. Am stat luni de zile prin spitale. Nu mai doream sa traiesc, asa imi era de rau. Dar sotul meu a fost mereu langa mine si ma ruga cu lacrimi in ochi sa lupt cu boala si sa traiesc pentru el, de dragul lui. Mi-a oferit bratul si umarul lui, m-am ridicat sprijinita de el si de dragul lui am mers mai departe impreuna. Tata ramasese singur, si ca sa nu-i amaram batranetea, am hotarat cu sotul meu sa nu-i spunem ca sunt bolnava si internata in spital. De cate ori ne cauta la telefon, sotul reusea sa-l pacaleasca. Ii zicea ca sunt plecata la piata sau la serviciu, dar inima lui de tata nu s-a lasat inselata. De unde a aflat ca sunt internata la Bucuresti la un spital mare, nici azi nu stiu. Dar intr-o zi, batranul plugar si-a pus iar traista pe bat la spinare si a plecat sa ma caute. Cu vederea slabita si cu auzul la fel, tragand dupa el un picior beteag, a ratacit drumul spre spital. O zi si o noapte a orbecait prin marele oras pana cand un om milos l-a adus la spital. M-am trezit ca cineva imi mangaia fruntea. Am incremenit cand l-am vazut in fata mea pe tata. Nu a plans, cum facea de obicei cand ma vedea. Mi-a povestit ce mai este pe acasa, ca de cativa ani randunicile nu au mai venit la cuibul lor, iar o craca de la visin se uscase. Eram singura in salon, colega de suferinta era mai bine decat mine si era plecata afara, sa se plimbe. Am stat mult de vorba cu tata. Ma incuraja si se caina ca nu i-am spus ca sunt bolnava, ca ar fi venit mai des la mine. Omul milos care l-a adus la spital il astepta la intrare ca sa-l duca la gara. Cu greu s-a ridicat sa plece, nu inainte de a pune pe noptiera trei oua fierte cu zeama, asa cum stia ca imi plac, un pui fript, o jumatate de pita si doua maini de visine trecute cu coptul. Nu am putut sa-l conduc afara. A plecat incet, asa cum venise, cu traista goala in bat, tarsaind dupa el piciorul beteag. Cand a intrat in salon, colega mea plangea. "Ce s-a intamplat?", am intrebat-o. Mi-a spus ca pe scarile de la intrarea in pavilion, a vazut un batran plangand in hohote, rugandu-l pe Dumnezeu sa-i dea sanatate fetei lui, care zace doborata de boala. Strigatul lui de durere o facuse sa planga. Peste doua zile, am plecat din spital la cerere. Ajutata de cei dragi, am iesit invingatoare cu boala. Tot iubirea a fost cea care m-a salvat.

Lozul cel mare

Peste ani, imi aduc aminte, era dupa revolutie, s-a imbolnavit sotul meu.O interpretare gresita, o analiza eronata a facut sa fie suspect de leucemie. Cand am aflat, am trecut prin focul iadului. Am crezut ca s-a prabusit cerul peste mine. Am crezut ca mor, ca nu mai sunt om. De dragul lui a trebuit sa fiu tare. Dumnezeu a fost iar cu mine. Dupa multe drumuri pe la doctori si analize amanuntite, s-a stabilit ca nu are nimic, ca a fost o greseala. Am fost langa el, i-am oferit umarul meu si am mers impreuna mai departe. Asa a fost sa fie viata noastra. Dar iubirea a fost mai presus de orice. Am sa fac o paranteza si sa va spun ca la Asul de inima am citit un articol in care o doamna, Luiza, intreba: "Unde sunt acele femei fericite ca au calcat fara cuta camasa barbatului?". As vrea sa-i spun acestei doamne ca eu sunt una din acele femei fericite, care am calcat si mai calc si astazi camasa sotului, fara sa-i fac o cuta. Sotul meu a purtat uniforma, si toata viata am spalat, apretat si calcat camasi si vestoane, incat seful lui il dadea de exemplu, la fiecare inspectie, in fata colegilor. Cu dunga pantalonului taiam ata, iar in luciul pantofilor iti faceai mustata. Mi-a fost tare drag sotul meu in uniforma! Toata viata nu am stiut decat sa il iubesc, si el la fel. Nu am castigat niciodata un leu la loterie, in schimb, la loteria vietii, am castigat lozul cel mare. De cate ori mi-a fost greu in viata, mi-am amintit cum si-au facut randunicile cuibul la streasina casei. Am luptat si am castigat. Cuibul nostru este gata de mult. Am ramas singuri. Anii au trecut peste noi, sau noi am trecut peste ani. S-au scurs 43 de ani de cand suntem impreuna, la bine si la greu. Daca am un regret? Da, am unul singur. Din cauza saraciei, tata m-a maritat fara nunta. Nu am imbracat rochia alba de mireasa. A fost si regretul lui, dar asa a fost sa fie. Cand au trecut cei 43 de ani? O viata de om! Sotul meu are acum 70 de ani, eu voi implini 61. Suntem doi batrani pensionari. Pot sa va spun ca, dupa atata timp, il iubesc mai mult ca in tinerete. Ca nu este zi lasata de Dumnezeu sa nu-i spun cat de mult il iubesc, ca nu este zi sa nu-l mangai si sa-l iau in brate, pana simt cum ii ticaie inima langa a mea. Mergem pe strada la brateta sau tinandu-ne de mana. Dupa 43 de ani, ma trezesc noaptea si pipai locul de langa mine. Ma ridic si-i ascult respiratia calda si linistita. Si acum, ca altadata, impart cu el o bucatica de carne sau o patratica de ciocolata. Dupa atata vreme, dimineata il trezesc mangaindu-i fruntea si sarutandu-i tampla alba. Pentru o lacrima de-a lui, as fi in stare de orice, nici un sacrificiu nu ar fi in zadar. Ma bucur cand imi ofera si o frunza rupta dintr-un pom. Si pentru ca nu pot sa traiesc fara el, in rugaciunile mele de seara si dimineata, il rog pe bunul Dumnezeu sa nu ne desparta. Fara el viata mea nu are rost. A venit timpul cand pot sa privesc inapoi fara rusine si sa-mi pot face bilantul faptelor cu capul sus.
A venit iar primavara. Peste cateva zile plecam la tara, unde avem o casuta. Sper ca anul acesta sa vina o pereche de randunici sa-si faca la streasina casei cuibul.
Nu stiu daca in randurile mele am reusit sa redau povestea mea de iubire asa cum merita. Dar o casnicie nu rezista fara iubire, fara iertare si fara credinta in Dumnezeu. Asta a fost povestea mea. Nu citesc ce am scris, pentru ca as spune ca nu am spus nimic si as rupe foile. Dar am scris cu mare drag, pentru revista mea de suflet, "Formula AS".
Cu drag,

GICA MARIANA - jud. Teleorman