DINU FLAMAND - "Poetul e un mare cersetor de iubire"

Un poet "copt", in lumina cruda a primaverii, in brate cu doua carti: DINU FLAMAND, cu cele mai noi aparitii editoriale semnate de el. Intors de la Paris, unde traieste de douazeci de ani, a acceptat sa vorbeasca cu noi despre mirajul poeziei si dorul de-acasa, fermecandu-ne cu vocea sa vibranta si atat de familiara romanilor, de cand prezinta revista presei la Radio France International. Seducator ca orice mare poet, are la indemana arme infailibile: inteligenta sclipitoare, cultura si o emotie vie, care ii abureste privirea, mai ales cand vorbele se rotesc fermecate deasupra casei si a gradinii pline de mere rosii, din Susenii Bargaului, satul transilvanean al copilariei sale.

"Sunt obsedat de Transilvania, incepand cu numele ei"

- Sa dezlegam discutia noastra, pornind de la darurile aduse: doua carti nou-noute. Sunteti, mi-ati marturisit, la fiecare noua aparitie, cuprins de aceeasi emotie pe care o provoaca mirosul de cerneala proaspata a cartii abia iesite de sub tipar! Ce va pregatiti sa le oferiti cititorilor dvs.?

- E vorba, intai, de o antologie bilingva romano-italiana, scoasa la Editura italiana "Pallomar", care se numeste "La luce delle pietre" ("Lumina din pietre"), o antologie a ultimilor zece ani din poezia mea, in traducerea unui tanar traducator, interesat de poezia romaneasca, Giovanni Magliocco. Editura, care se afla la Bari, mi-a scos o carte foarte frumoasa, aproape un obiect de arta, cu o grafica superba, care imi ilustreaza poemele. Este o editura discreta, dar de foarte buna calitate, si sunt atat de incantat ca ma aflu in colectia lor, alaturi de poeti antici si contemporani, alaturi de Catullus si, respectiv, Henri Michaud! Sunt primul roman care apare in aceasta colectie si ma bucur pentru ca nu avem intotdeauna posibilitatea sa facem sa circule poezia romaneasca, iar antologiile bilingve sunt cea mai buna oportunitate, in masura in care ai norocul sa ti se publice una. Asta incerc sa fac si eu. E calea pe care acum poetii trebuie sa o bata, pentru ca poezia lor sa rezoneze nu doar in spatiul national, ci sa tinda spre universalitate. Cea de a doua carte e romaneasca, o carte cu poezie inedita, aparuta la Editura "Brumar". Se numeste "Umbre si faleze". Am si aici o contributie italiana, pentru ca poemele sunt ilustrate de o artista calabreza, Savina Tarsitano, pictorita si artist fotograf, intr-un concept foarte misterios al ei, as spune metafizic, ce s-a intalnit cu poemele mele, intr-un dialog fericit, imagine - vers. Si care s-a organizat si intr-o expozitie, la Berlin intai, apoi la "Accademia di Romania" din Roma imediat dupa Pasti, dusa apoi si la Universitatea din Cosenza, in sudul Italiei, iar acum, foarte recent, la Targul de carte de la Torino. Iata ca Italia imi poarta noroc in aceasta primavara.

- In ciuda titlului cu care v-ati botezat volumul, aveti mai multa lumina pe chip decat umbre. Se datoreaza, oare, faptului ca v-ati petrecut acasa, in Romania, sarbatorile pascale, in compania unor prieteni vechi si dragi?

- Probabil, si ma bucur sa primesc asa un compliment, insinguratul si inganduratul de mine. Am avut norocul sa fiu invitat intr-o zona esentiala a spiritualitatii Romaniei, in Hateg. Am fost placut surprins sa redescopar Transilvania, altfel decat in amintirile mele, schematizata si idealizata, asa cum am dus-o cu mine peste tot, si am gasit-o acum, acolo, in Retezat, mult mai vie, mai vibranta. In orice caz, sunt obsedat de Transilvania, incepand cu numele ei, care e o promisiune de mister si de metafizica, si nu ma mira ca in atatea culturi exista obsesia acestui taram de peste paduri. Iar eu ma mandresc foarte mult ca de-acolo sunt de obarsie, ba mai si adaug, spre stupoarea celor care au timp sa ma asculte, ca numele satului meu, Susenii Bargaului, este mentionat in celebrul roman al lui Bram Stoker, care n-a pus niciodata piciorul pe-acolo! Ha-ha!

- Sa vorbim atunci despre copilaria dvs. acolo, pe Bargaie, si despre ce v-a dat Transilvania ca zestre, cand ati plecat in lumea mare.

- La varsta mea incep sa-mi dau seama ca suntem, fiecare, un produs al locului si al timpului in care am venit pe lume. Timpul in care am copilarit nu era unul dintre cele mai fericite, era un timp de translatie, imediat dupa razboi. Tata facuse amandoua fronturile, cazuse prizonier la Cotul Donului, fugise din prizonierat ca sa se inroleze din nou si sa termine razboiul in Muntii Tatra, iar dupa ce s-a intors, sa fie luat intr-o colonie de munca fortata. Drama neamului nostru, ca si a multora dintre ardeleni, cu destinele greu incercate de istorie, care au supravietuit si au trecut prin vremi, mi s-a transmis, de buna seama, intr-o responsabilitate fata de memoria stramosilor, chiar daca acum traim in alt ciclu al istoriei si suntem martori ai esecurilor acelui regim. Eu am fost foarte afectat, mergand spre Hateg, sa vad ruinele sinistre ale combinatului siderurgic de la Calan, la a carui construire a fost obligat si tata sa participe. Fata de melancolia pe care ti-o provoaca ruinele, in general, care au o poezie a trecutului in ele, aici totul era respingator, in acele schelete de fiare contorsionate care infestau peisajul. Dar, intorcandu-ma, copilaria mea a fost una fericita, in masura in care am crescut in libertate, in natura, am fost pus la toate muncile campului, intr-o zona necooperativizata - arat, semanat, secerat, cules mere, cosit, adus fanul de la munte cu caii.Toate lucrurile acestea combinate, insa, si cu multa lectura, pentru ca parintii mei, ca si multi alti tarani din Bistrita Nasaud, citeau toata iarna carti imprumutate de la Biblioteca satului din Prundu Bargaului, un obicei pastrat si de la bunici, din perioada interbelica. Dupa instaurarea regimului comunist, la biblioteca aparusera si carti despre eroul sovietic, pe care tata le lua si le arunca, imi amintesc si acum ca spunea: "Ce-i titlul asta, "Brazda peste haturi""?. Astia sunt cretinii aia care au facut colectivizarea cu pistolul la sold!". El citea cu mare deliciu Emile Zola. De atunci il respect si eu pe acest mare maestru al realismului francez, pentru ca il citea si un taran din Transilvania, ca tatal meu. Bunicul meu era cantor la biserica si el stia sa citeasca si slava veche, si de la el am, ca zestre, cartea de baza a bibliotecii mele, un "Octoih" tiparit la 1610, pe vremea lui Nicolae Mavrocordat, care a fost prima carte pe care si eu am silabisit, dintai, pe genunchii bunicului, la varsta de cinci ani. Satul meu traia atunci intr-un mod de viata anistoric, arhaic, suficient siesi, ca un univers inchis, totul se producea in casa, in familie, o gospodarie taraneasca montana era un fel de uzina de supravietuire, iar acesta a fost un noroc, pentru ca asa, oamenii si-au pastrat traditia si felul demn de a trece prin viata si prin istorie, fara compromisuri, drepti ca bradul de la munte, cu o independenta de spirit de invidiat. In felul asta, comunismul a trecut fara sa prinda samanta pe la noi, ca un vant rau pe deasupra arinilor din marginea satului, indoindu-le varfurile, dar nereusind sa smulga nici unul din radacini. Cum, prin traditie, in familia noastra, primul copil era trimis la scoala, chiar daca ceilalti ramaneau mai departe acasa, sa munceasca si sa-l sustina, eu am plecat sa fac liceul la Brasov, dupa scoala facuta in sat, apoi la Facultatea de filologie din Cluj. Tata mi-a spus, cand am plecat prima oara: "Dragu' tatii, eu nu stiu ce vei face pe-acolo, dar daca nu reusesti cu cartea, coasa te asteapta aici, acasa!". Si, intr-adevar, chiar daca eram un elev silitor, si mai tarziu un student stralucit, coasa m-a asteptat intotdeauna in vacante, sa pornesc cu ea, in zori, in cantatul pasarilor, umar langa umar cu tata, spre faneata. "Dar tata, e vacanta...", indrazneam sa protestez. "Ei, vacanta e tot anul, ca doar ce e mai placut decat sa stai toata ziua si sa citesti? Acum e de lucru!", zicea tata, si-mi sfarama visul de a merge si eu la Costinesti, ca si alti colegi de-ai mei de facultate.Probabil ca acest program dur de lucru mi s-a imprimat de atunci in felul de a-mi organiza foarte riguros ziua de munca si mi-a impus, totodata, o anumita masura despre gravitatea vietii. Inca adolescent fiind, eram un trist realist: stiam ca viata e grea! Dar te poti descurca in ea, daca muncesti pe branci, esti cinstit, nu astepti sa-ti dea cineva, ci trebuie sa faci singur lucrul tau si sa avansezi, pas dupa pas. Sunt cateva valori elementare, dar greu de aplicat, pentru ca ai nevoie de consecventa. O caracteristica a Racului, zodia mea, ar fi ca are o capacitate de lucru uriasa si o vointa de a inainta, chiar daca uneori mai da un pas inapoi, iar aici, intr-adevar, ma ilustrez. Desigur, trebuie sa ajungi la o ecuatie in care munca iti ofera si placerea lucrului bine facut, bucuria existentei. Asta i-am invatat, la randul meu, si pe copiii mei, doi stabiliti deja in Germania, unul, mezinul, ramas cu mine, in Franta. Desi legaturile mele cu locul nasterii mele, cu parintii, cu neamul meu si cu limba romana, in special, erau atat de puternice, am ramas in strainatate abia cand n-am mai putut rezista, cand mi-am dat seama ca propriii mei copii ar fi devenit imbecilizati de un regim absurd, iar asta s-a intamplat cu un an inainte de momentul schimbarii din '89.

"Un clop pe Champs Elysees"

- Nu v-ati mai intalnit niciodata parintii?

- O, ba da, parintii mei au venit, pe rand, sa ma viziteze la Paris, la inceputul anilor '90, si am avut, cu fiecare, experiente memorabile. Dupa ce l-am plimbat pe tata, de pilda, pe Champs Elysees, l-am intrebat: "Tata, ce ai vrea dumneata sa-ti cumpar ca sa ai o amintire de la Paris?". Dupa ce a cugetat indelung, privind in vitrina unui mare magazin de firma, mi-a raspuns: "On clop!". Pentru el, ca pentru orice barbat ardelean, palaria era masura unui barbat adevarat.Mi s-a parut ca e exagerat sa dau cinci sute de euro pe o palarie de la "Galeriile Lafayette", din centrul Parisului, cand una la fel puteam sa iau mult mai ieftin, dintr-un magazin de cartier. A fost dezamagit de rationamentul meu, iar eu am ramas cu regretul urias ca nu i-am luat "clopul dorit"! Mama a venit imbracata cu straiele ei de taranca, cu surta si basma. Asa s-a dus si la biserica, de unde s-a intors cu un pumn de bancnote. Speriat, am iscodit-o: "Mama, dar de unde ai dumneata atatia bani?". "Nu stiu, dragu' mieu, dar eu stateam in strana si ma rugam, si tot vineau oamini la mine si-mi puneau bani in mana!". Biata mama, nu avea notiunea cersitului, nu pricepea nimic din ce se vorbea in jurul ei, franceza ii era complet straina, ca si felul de-a fi al oamenilor de pe-aici, total diferit de purtarile satenilor ei, din Bargaie, abia iesiti cu nasul la democratie. I-am pierdut pe amandoi, dragii de ei, si acum imi pare rau ca nu i-am luat tatii palaria aceea Christian Dior. Acum, casa parinteasca si pamanturile ma asteapta sa ma duc, sa le instapanesc si sa le lucrez cu sudoarea mea, ca si stramosii mei. Din pacate, merg atat de rar acolo!

- Si poezia? Cum a venit ea spre dumneavoastra si cum v-a instapanit?

- Imi amintesc ca mama si tata, cand au inteles ca am devenit poet, au gasit ca asta este un lucru asa, cam bizar. Si erau indreptatiti cumva, pentru ca eu, pana pe la 17-18 ani, nu prea am citit poezie, darmite sa scriu. Intalnirea mea cu poezia si cu puterea ei coplesitoare este de referinta: intre cartile gasite la biblioteca din sat, intr-o vacanta de la liceul din Brasov, era si o antologie a poeziei americane, tiparita la noi in 1947, in traducerea Margaretei Sterian, pictorita si poeta deosebita in epoca. O carte de un modernism extraordinar, o orhidee printre buruieni la acea biblioteca. Am dat peste ea si am citit-o pe nerasuflate, descoperind acolo o lume fabuloasa. Imi amintesc de o imagine dintr-o poezie a lui Robert Flows, in care un copil apleaca varful unui mesteacan, se agata de el, si zboara prin aer, mesteacanul fiind un arbore extrem de elastic. Dar jocul acesta il aveam si noi, copiii din sat, cu mestecenii din varful dealului, era un zbor cu mesteceni, de care ne bucuram cu chiote lungi si ascutite. Si cand am citit descrisa intr-un poem aceasta experienta, am ramas uluit de cum poate fi ea transmisa intr-un text, cu cuvinte potrivite, ca s-o vezi intocmai, cu ochii mintii. Iata cum poezia are o forta de sugestie nebanuita si, mai ales, destinatari pe care nu-i cunoastem. Undeva, candva, un copil din alt capat de lume va citi un poem de-al meu si se va bucura ca a stabilit o conexiune cu mine, peste timp, fara internet sau prin alte mijloace tehnice de comunicare, ci prin ceva mult mai subtil: poezia. Asa a fost inceputul meu in poezie, practicand intens cititul si avand in familie si exemplul unui frate de-al mamei, care scrie si el. M-am contaminat si eu de acest virus. Am incercat sa intru si eu sub pielea textului scris, sa vad ce se petrece acolo, cand el se decide sa iasa.

"De singuratate nu te scapa nici un sistem"

- Daca ar fi sa plecati si mai departe, catre un tarm si mai indepartat, de unde ati avea energie si speranta pentru un nou inceput?

- Eu cred in frumos, in arta, in valoarea ei concreta si curativa. Cred in faptul ca viata este compusa din valori, inclusiv religioase, care tin de viata spiritului uman, neobosit, vesnic iscoditor. Intr-o vreme in care lumea e atat de grabita si in care oamenii fac osanza pe creier, mi se pare absolut esential sa-ti pastrezi o anumita suplete a spiritului si o curiozitate vie, cat timp faci umbra pamantului. Convingerea aceasta te pune la adapost de pierderea timpului cu lucruri neesentiale. E foarte greu in ziua de astazi sa faci alegerea potrivita.O viata intreaga ai avea nevoie numai ca sa inveti de ce sa te feresti si in ce capcane sa nu te lasi prins. Apoi, urmeaza marea lovitura personala, care este singuratatea. Si nefericirea. De care nu te mai scapa nici un sistem. Intre situatia de a degaja emotia - "emotia" pentru mine e un cuvant esential in viata mea, insist asupra nevoii profund umane de a-ti trai emotiile, de a le impartasi cu semenii tai - si asaltul impersonal din partea sistemelor publicitare, care iti inhiba emotiile si care vor sa-ti calauzeasca pasii acolo unde merge si restul lumii, este o batalie teribila, pe care trebuie sa o dai si sa o castigi zilnic.

- Are un poet nevoie de prieteni? Are un poet nevoie de iubire?

- Ooh, cum sa nu! Poetul e unul dintre cei mai mari cersetori de iubire! Si unul dintre cei mai perfizi oameni care incearca sa mituiasca eternitatea! Si are nevoie si de prieteni, are nevoie sa fie citit, sa fie cunoscut. Are nevoie sa i se spuna: "Stii, am citit poezia ta intr-un moment esential din viata mea, si m-am regasit in ea intrutotul!". Doua-trei momente de asemenea intima confesiune iti rasplatesc o viata de asteptari. Si, vorbind despre prieteni, as vrea sa va vorbesc despre un grup aparte de prieteni ai mei, de aici, din tara. Chiar daca, spuneam, nu merg atat de des pe cat mi-as dori acasa, pe Bargaie, am infiintat, insa, o asociatie a tinerilor scriitori si poeti bistriteni si din nordul Transilvaniei. Pe care i-am introdus intr-un circuit european, organizand diferite intalniri in strainatate si inlesnindu-le publicarea in strainatate a scrierilor lor, in mici antologii. Am tiparit deja in germana, franceza, italiana, urmeaza in spaniola, si pe aceasta din urma o vom lansa in Allicante, Spania, intr-o zona unde sunt foarte multi romani ardeleni si ar putea sa vina sa ne asculte citind poezii si vorbind despre ale noastre, despre muntii nostri.

Nota biografica:

Dinu Flamand s-a nascut pe 24 iunie 1947, in Susenii Bargaului din jud. Bistrita Nasaud, sat din nordul Transilvaniei, din parinti tarani. A terminat Facultatea de Filologie de la Cluj, unde a fost printre fondatorii cenaclului si ai revistei "Echinox", nume care va grupa, la sfarsitul secolului trecut, una dintre cele mai importante miscari literare din Romania. A debutat cu poezie in revista "Tribuna", in 1966, apoi a inceput sa publice si critica, reportaje si traduceri, in revistele literare si publicatiile centrale ale vremii.A lucrat la Centrala Cartii din Ministerul Culturii unde, refuzand sa respinga manuscrise pe criterii ideologice, a fost mutat, punitiv, in redactia revistelor "Viata Studenteasca" si "Amfiteatru". Este destituit de la aceasta din urma, dupa ce a publicat patru poezii faimoase ale Anei Blandiana, care ridiculizau regimul comunist. In februarie 1989, plecat intr-o calatorie profesionala ca redactor la revista "Secolul 20", in Portugalia, cere si obtine azil politic in Franta. Familia ii urmeaza abia dupa Revolutie. Acorda, in primele zile de exil, interviuri si publica articole in presa franceza, in care denunta dictatura din Romania. Colaboreaza la BBC, apoi este angajat la Radio France International. Inainte de exil, a publicat in Romania poezie in volumele "Apeiron" (1971), "Altoiuri" (1976), "Stare de asediu" (1983), critica literara si eseu, traduceri. Dupa schimbarea regimului, Dinu Flamand a fost reintegrat in peisajul literar natal, unde continua sa publice poezie si traduceri, in paralel cu publicistica politica internationala si aparitii in reviste literare din numeroase tari, activitate multipla, pentru care a fost selectat pentru numeroase antologii aparute in mai multe tari europene, a obtinut mai multe premii nationale si internationale si i s-au acordat burse si participari la programe internationale de creatie. Referinte critice: "Rareori s-a intamplat ca o poezie infuzata de cultura, de meditatie intelectuala si spirituala, sa fie in aceeasi masura, sau inca si mai mult, ca in cazul de fata, brazdata de un profund si amar sentiment existential." (Lucian Raicu, "Scrisoare din Paris - Poezia incisiva", in "Romania literara", febr. 2008)