Desi traim in mileniul trei, problemele sufletesti sunt tratate ca-n evul mediu. De pilda: femeile de varsta a treia, trecute de pragul "dramatic" de 50 de ani. "Batranele" pentru care nu mai exista nici oferte de munca si nici de dragoste. Batalioane intregi de fapturi inca tinere si adesea frumoase, sanatoase si simtitoare, maturate cu brutalitate de pe scena vietii, fiindca "au depasit varsta". Femei singure, dornice si capabile de afectiune, de tandrete si de iubire, dar scoase pe tusa de copii, de nepoti, de rude, de o societate incremenita in prejudecati. Si, adesea, de propria lor neputinta de a-si exprima cu sinceritate asteptarile sufletesti si trupesti. Exista solutii? Pot iesi, oare, din izolarea si incremenirea in care stau zidite de vii? Se poate depasi varsta a treia? Poti iesi din singuratatea in care te zidesti de viu? Textele pe care le publicam sunt un prim raspuns la intrebare. Asul de inima isi tine paginile deschise si pentru alte marturisiri si pareri.
"Am 60 de ani si vreau sa fiu fericita"
Sunt o femeie divortata, dupa 30 de ani de mariaj. N-am murit de suferinta, nici de umilinta, nici de rusine, dar mi-am jurat - dupa o lunga depresie - sa nu mai am de-a face niciodata cu un barbat. Mi-a ajuns cat am tras. Un sot pe care il crezi fidel si care te paraseste fara drept de apel, pentru o femeie mai tanara si mai frumoasa, asta te face sa imbatranesti brusc. De altfel, de la o vreme trebuie sa te obisnuiesti sa traiesti cu aceasta fata ridata, cu parul carunt vopsit, cu trupul care incepe sa se deformeze si sa se lase. Cu toate astea, activitatea mea profesionala, care ma pune mereu pe drumuri, mi-a scos in cale un barbat care are aceeasi profesie ca si mine si aceeasi varsta: 60 de ani. El mi-a facut avansuri si, spre mirarea mea, in loc sa le refuz, le-am acceptat. Sa fi fost razbunare la mijloc, un fel de a plati tradarea indurata? Cert este ca a doua zi dimineata, m-am trezit intr-un pat strain, de hotel, dupa o noapte de dragoste emotionanta. In plus, mai tanara cu 20 de ani, dupa aceasta infuzie de tandrete si mangaieri. Prietena mea cea mai buna, careia i-am povestit totul, m-a aprobat. In schimb, sora mea, s-a aratat deosebit de socata. Dar eu stiu ca voi merge mai departe pe noul drum. Mi-am regasit increderea-n mine. Noul meu prieten imi telefoneaza regulat, imi spune vorbe de dragoste pe care le crezusem uitate, vrea sa ne casatorim. Nu sunt pregatita pentru pasul acesta. O prietenie temporara si la distanta e mai potrivita cu starea mea. Ma tem, de altfel, ca rabufnirea aceasta neasteptata de tinerete va trece asa cum a aparut. Ar fi cumplit! Imi doresc enorm sa fiu fericita, chiar daca am 60 de ani.
ANTONIA
"Sa-mi fie rusine?"
Mi-e foarte greu sa va scriu. Cu toate ca nu-mi dau numele adevarat, ma simt de parca as merge pe strada in pielea goala. Dar nu vad de unde mi-ar putea veni ajutor. Am incredere in Asul de inima. Stiu ca sunt ascultata cu drag. Povestea mea este urmatoarea: in cazul meu, varsta a treia s-a transformat in suferinta si boala: ameteli, oboseala, frisoane, stari depresive, ganduri de sinucidere etc. Femeia care fusesem disparuse fara urma, lasand in locul ei o dublura oribila: fata posomorata, ochi umflati, retentie de lichid in tot corpul. Dar dupa trei ani, chinul s-a sfarsit. Cu cateva riduri in plus pe fata si 4-5 kilograme adaugate pe solduri, m-am pomenit iarasi tanara si dornica de viata. Mi-e dor de mangaieri si tandrete, la fel ca la 20 de ani, spre fericirea sotului meu, caruia i-am intors spatele multa vreme. Rabdarea i-a fost rasplatita. Sa-mi fie rusine ca se intampla asa?
MAGDALENA
"Tu, mama? Un prieten la varsta ta?"
Sunt vaduva de la 39 de ani. Am avut un sot minunat, pe care nu l-am putut uita nici macar dupa moarte. Inconjurata de amintirile si fotografiile lui, am crezut ca voi trai pentru totdeauna in singuratate. M-am dedicat cu totul profesiei si celor doua fete ale mele, pe care le-am ajutat sa tina drumul drept al vietii, desi cu chinuri si greutati. Sunt amandoua absolvente de facultati si, de curand, maritate. Cat au stat cu mine in casa, mi-a fost usor. Nu exista loc pentru singuratate. Dar de cand au plecat, viata mea seamana tot mai mult cu un pustiu. Nu mai stiu cine sunt, ce destin ma asteapta, incotro ar trebui s-o apuc. Si, tot mai mult, simt nevoia sa am alaturi pe cineva. Un barbat. Desi ideea este aberanta, ea persista in mintea mea. Iar barbatul exista. Este un coleg de birou, pe care il cunosc de-o viata, alaturi de care am imbatranit. N-am complexe fata de el. Nu-l iubesc, dar il simt foarte apropiat sufleteste. Problema mare sunt fetele mele. Cum vor reactiona, afland ca vreau sa am din nou pe cineva langa mine? Ca am si eu dreptul, in ciuda celor 57 de ani ai mei, la o farama de fericire? Nici vorba de o noua casatorie, as vrea doar sa imi "legalizez" prietenia, sa o port deschis, in fata lumii. Am incercat sa ii marturisesc fiicei mele mai mici acest gand. E mai sentimentala ca fata cea mare. Reactia a fost: stupefactie. "Tu, mama? Un prieten la varsta ta? Ce-o sa zica lumea de tine? Ai fost toata viata un exemplu moral!". Am inceput sa plang, ea a plecat trantind usa. Un gest pe care ar trebui, poate, sa-l fac si eu cu viata mea. Sa trantesc usa peste izolarea mea tot mai rece si cenusie, peste dorul meu de afectiune, peste dorinta de-a intrezari un viitor. Oare visul de fericire e ceva imoral?
Calea Regala
Am vazut candva un film despre viata unui popor ce traieste la poalele Himalayei. Intr-o anumita zi din an, socotita cea mai importanta, pornesc toti locuitorii sa-si cinsteasca si sa-si intalneasca trecutul. Ceasuri in sir urca unul in spatele altuia coastele abrupte ale muntelui, de cele mai multe ori maturati fiind de vantul naprasnic ce coboara dinspre varf. Ajung undeva, intr-un loc indepartat de sat, si acolo intind sfori intre tarusi, sfori de care leaga fasii colorate de panza subtire, rupte din hainele purtate candva de cei care nu mai sunt. Sforile acestea delimiteaza un fel de drum pe care sunt asteptati cei plecati in lumea de dincolo la marea intalnire. Si ei vin intotdeauna, coboara dinspre culmile inghetate, spulberate de zapezi, ajung pe drumul marginit de bucatile acelea de panza ce falfaie fara incetare. Se intorc tematori sau triumfatori pe aceasta adevarata cale regala, pentru ca in panzele acelea colorate sunt ascunse tristetile si bucuriile vietii de altadata. Uneori iau chipul unei pasari singuratice, ca un semn ciudat pe albul zapezii, alteori vin sub forma unui fuior de fulgi dezlanati, cateodata sunt ca vantul de nestapanit, sau firavi si stingheri, precum clopoteii de gheata.
In momentul acesta in care scriu, nu mai sunt de multa vreme la prima tinerete. Poate nici la a doua, sau nici la a treia. Dar cred ca nu sunt nici la ultima din cate or fi ele pe rabojul vietii. De aceea, poate ca ar fi cazul, poate ca as putea mai mult acum decat altadata, poate ca ar trebui sa incerc sa scriu despre limite si delimitare, despre granite, margini si teritorii sufletesti. Despre limite reale si despre altele imaginare, despre garduri ce marginesc prejudecati si despre tabu-uri ce limiteaza existente. Iar printre ele, cel mai trist si mai sarac este acela ca, dupa ce-ai implinit un anumit numar de ani, existenta se reduce doar la cateva tabieturi de pensionar.
Daca din punct de vedere medical stiintific, biologic adica, pot sa stiu si sa simt uneori cati ani am, cum sa ma judec si cum sa judec eu din perspectiva mai diafana a viselor, dorintelor, asteptarilor si trairilor sufletesti, care se supun altor legi decat acelea guvernate de Regele Timp? Cum sa judec visul, care este la fel de neingradit si de neoprit, atat la cinci, cat si la cincizeci, ori la optzeci de ani? Se pot oare opri vreodata speranta si asteptarea? Poate cineva opri nevoia de tandrete si alintare? Poate cineva interzice iubirea la amurgul vietii? De unde pana unde parerea ca dupa ce-ai trecut de o anumita varsta nu mai poti sa fii decat victima a singuratatii? Cine poate opri visul? Dar iubirea?
Nu-mi aduc aminte de primul meu vis. Poate sa fi fost inca inainte de a ma naste. Poate ca atunci am visat prima oara cum este sa privesti asfintitul. Sau poate am visat ciresi infloriti de-a lungul unui drum nesfarsit. Nu-mi aduc aminte de visele de demult, pentru ca stiu ca acelea s-au implinit fiecare in felul in care le-a fost dat sa traiasca. Si nu incerc sa le tin minte nici pe acestea de acum, pentru ca stiu ca va veni o vreme si pentru ele. O vreme in care ele, visele, vor lua forma cea mai potrivita. Si asta, pentru ca in curgerea unei vieti, nimic nu vine si nu pleaca fara un rost, fara un temei. Visul si iubirea sunt singurele care strabat fara retinere varste si anotimpuri, ele vin si pleaca nestingherite, implinesc sau rapun pe cine vor. Cu gandul la ele, visez uneori calea regala pe care va trebui sa leg si eu fasii colorate de panza subtire, drumul iubirii mai presus de zapezi. Aceasta este reteta pentru alungat tristetea si singuratatea batranetilor: gandul ca zi de zi, ceas de ceas trebuie sa construiesti o cale de impacare cu trecutul, cu visul si cu iubirea. O cale a ta, pe care s-o marginesti cu amintirile colorate ale fiecarei zile. Nimic nu te poate rapune daca reusesti asta. Nici vanturile inghetate ale singuratatii, nici aripa rece a bolilor, nici corul cartitorilor de pe margine, nici tacerile care pun stapanire pe casa ta.
OTILIA TEPOSU
31.01.2009, 23:16Dorina Ana Chirila
A fost odata un Om...si astazi mai Este. Regele Timp stie... Un Gand, o Energie,o Cale Regala! Uneori, pentru cei hotarati, si florile vorbesc. Sa fie Otilia , numele unei dimineti?!
Cu adanca plecaciune, multumim pentru articol.
O mama , trei frati... formula As
01.02.2009, 13:02Viorica Buzdugan
Am aproape 62 ani ; am un copil pe care l-am crescut singura .Tatal lui a emigrat cand avea un an si cinci luni . La patru ani copilul a plecat in vizita la parintii mei si mi-a spus :" mama cand vin sa te gasesc maritata" . Acum are 30 de ani si - mi spune : "mama de ce nu-ti faci si tu un prieten sa ai cu cine te plimba , cu cine sa mergi la teatru? " Eu nu sant niciodata singura , am un catelus , o pisicuta , flori , carti , muzica , calculatorul si mai ales am prieteni. Dar sa stiti ca o femeie de 60 de ani nu e prea batrana pentru a se recasatori , pentru a avea nevoie de tandrete , de o mangaiere . Copiii care nu inteleg acest lucru sant egoisti sau mama are o oarecare avere pe care o asteapta acesti copii si pe care cred ca o vor pierde daca apare un "strain" in viata mamei . Si nu exagerez . Nu evem nevoie de aprobarea nimanui pentru a fi fericite . Am muncit o viata sa crestem acesti copii . Nu am avut timp sa ne gandim la noi avand tot timpul grija de altii . Acum copiii au viata lor , ne dau un telefon o data pe saptamana , daca au timp , dar au pretentia sa ne gaseasca tot acolo ,tot singure daca au ei nevoie de noi .Nici nu le trece prin cap ca si noi avem nevoie de tandrete , de un suflet care sa ne spuna buna dimineata in fiecare zi . Avem dreptul la fericire la orice varsta, nu mai cereti voie nimanui. Nimeni nu are dreptul sa va ceara sa traiti in singuratate . Singuratatea inseamna sa te ingrozeasca fiecare zi care vine si in care nu ai cui spune "buna dimineata". Din fericire eu nu simt acut aceasta singuratate fiindca am prieteni de o viata ,dar mi-ar place sa gasesc pe cineva cu care sa merg la teatru, sa ma insoteasca la o plimbare sa pot discuta despre o carte pe care am citit-o , sa merg intr-o drumetie la munte . Atat . Curaj doamna , nu mai cereti parerea nimanui si fiti fericita .
02.02.2009, 19:03Oana Marinescu
Doamna Magdalena,
Doamna Doina,
Sunt un copil de 30 ani. De fapt as putea fi fata fiecareia dintre dvs. Asa incat, va rog, sa vedeti mesajul meu ca fiind scris cu cele mai sincere intentii. Am citit randurile dvs si am ramas cu un amestec de sentimente. Sentimente frumoase vazand ca aveti curajul sa cautati dragostea. Suna ciudat cuvantul curaj in acest context, pentru ca ceea ce faceti dvs este un lucru normal. Dar este curaj pentru ca societatea noastra ne constrange la singuratate si ne pune o eticheta atunci cand facem ceva iesit din tipare. Oare de ce este anormal sa cauti dragostea/fericirea la 60 de ani. Este normal la 30. Este normal la 45. De ce nu mai este normal cand femeia (mai ales femeia) a depasit varsta de 55 ani? Nu incetati cautarea! Nu ascultati de cei ce reactioneaza negativ: nu ei sunt cei ce traiesc in singuratate intre patru pereti! Nu ei sunt cei ce petrec revelionul singuri (copiii fiind la vreo petrecere cu cei de varsta lor). Nu ei sunt cei ce ajung sa traiasca pentru momentele cand vin copiii acasa. Asa incat, cautati fericirea! Iar daca asta inseamna a trai alaturi de o persoana de sex opus, atunci mergeti inainte. Traiti viata din plin alaturi de acea (noua) persoana!
Cu respect,
Oana Marinescu
14.03.2013, 18:28Delia Delia
Am 57 de ani , sunt casatorita , jucaria noastra n-a functionat niciodata , jocul se termina repede. Asta este trecutul meu. Am doi copii, care imi aproba cautarile. Mi se pare ca barbatul se pliaza mai bine pe situatii de orice, fel , asa incat am copiat comportamentul. Am in fiecare an cate un prieten , dureaza 2 luni, 6 luni , nu conteaza , ma simt bine, vin acasa fac mancare , spal, si o iau de la capat.
N-am uitat niciodata de mine, merg la coafor la 1 luna fix, manichiura ,pediciura , epilat , masca faciala si tot ce mentine un tonus sanatos si dornic de viata.
Sfatuiesc , toate femeile sa-mi urmeze exemplul, nu va uitati inapoi, nici mcar langa voi, prea multe prejudecati , prea multe inhibitii, de ce ?avandu-l nu sunteti fericite ci decantati pana se usuca substanta, traiti clipa , traiti momentul, flitrati cu oricine va place , in masina in tramvai , intro excursie , intro statiune , la birou, oriunde , cunosc femei in varsta care au prieteni si amanti de-o viata , sunt mai tinere cu 10 ani decat varsta biologica , amanti mai tineri dragele mele , viata este un vis, daca titi tot timpul telecomanda off programul n-o sa inceapa niciodata.
Lasati copii alea sunt inca unul din motivele p care vi le-ati autoinpus , detasati-va, nu este normal sa stie copii secunda cu secunda ce program aveti, fi-ti cochete, un strop de parfum bun, o haina curata face mai mult decat orice.