Anca Turcasiu - 10... la iubire

Femeie frumoasa, cantareata si realizatoare TV, profesoara de muzica, greu de crezut ca o persoana cu o asemenea zestre implineste si indatorirea de mama perfecta si sotie model. In privinta aceasta, Anca Turcasiu este, cu siguranta, o exceptie. O artista pentru care fericirea are valori stabile, fara schimbari de directie

"Oricat de dur ar suna, dragostea si casnicia sunt o munca"

- Desi anul 2009 este abia la inceput si-n mod normal ar trebui sa te-ntreb despre proiectele tale artistice, iti propun, abrupt, sa vorbim despre dragoste. Se pare ca ai una dintre cele mai longevive si fericite casnicii. O exceptie, cand e vorba de televiziune si muzica...

- Da, pot spune ca eu si Cristian suntem fericiti, dar sa nu creada nimeni ca fericirea aceasta este ceva gratuit. Noi muncim in fiecare zi pentru aceasta casnicie. Nu este lucru usor. Mereu intervin alte si alte probleme, mai ales cand ai si un copil. Sa nu mai spun ca suntem oameni foarte diferiti, iar a ajunge la un numitor comun inseamna a ceda, a invata sa-l asculti pe celalalt, inseamna a sta de vorba despre fiecare lucru. Dar faptul ca uneori trebuie sa cedezi nu se numeste compromis, ci se numeste tot iubire. Si ea, iubirea, este cea mai importanta; daca faci totul cu iubire, daca te gandesti ca mereu trebuie sa daruiesti ca sa primesti, atunci dragostea isi va gasi fagasul ei normal, fara sfortari, fara minciuni. Dar, repet, oricat de dur ar suna, dragostea si casnicia sunt o munca. Nu cred ca despartirea este o solutie: "Nu ne mai intelegem, la revedere". Faci asta, si urmatoarea relatie va fi mai scurta, iar urmatoarea si mai scurta, pentru ca vei fi uitat sa lupti, vei fi uitat ca iubirea are si umbre. Fara ele, nu vom fi niciodata capabili sa vedem soarele. Eu am invatat in toti acesti doisprezece ani (din care zece de casnicie) sa spun ceea ce simt. Daca ma deranjeaza ceva, nu tin in mine, nu sufar in tacere. Zic pe loc ce ma doare.

- Foarte putini barbati sunt dispusi sa discute. Prefera sa-si poarte pe tacute nemultumirea, pana ce isi transforma sufletul in scrum.

- Da, e adevarat, recunosc ca sunt o norocoasa, Cristian accepta discutiile, ma asculta intotdeauna si, treptat, se implica si el. Fara aceste conversatii, cred ca drumurile noastre s-ar fi despartit de mult. Repet, suntem enorm de diferiti unul de celalalt. Mie imi place linistea, lui Cristian ii place muzica la maximum; mie imi place lumina, el prefera in casa semiobscuritatea; mie imi place caldura, lui frigul. La petreceri, eu sunt tacuta, linistita, nu dansez, pe cand el este realmente sufletul distractiei: danseaza incontinuu, spune glume, e ca un vulcan de energie. Eu nu vorbesc. Nici macar acasa. El ar vorbi incontinuu. Chiar are un grup de prietene cu care turuie toata ziua, iar eu ma bucur, pentru ca asa ma lasa pe mine in pace. (rade) Asadar, totul este diametral opus la noi. Ce ne-am face, deci, daca nu am discuta despre problemele noastre, daca nu am fi invatat cum sa facem sa ne fie bine. Dar toate astea sunt posibile fiindca ne iubim foarte mult, asta e baza, de aici pornesc si se intorc toate. De la iubire. Mie mi-ar fi foarte greu sa inteleg viata fara el, sper ca si lui fara mine. Am sa-ti spun un secret: Cristian este primul barbat din viata mea pe care l-am "agatat". Eu nu fac lucrul acesta niciodata. Pe el, insa, l-am privit cu insistenta si apoi m-am uitat repede la mana lui, sa vad daca are verigheta (rade).

"Invat in fiecare zi sa-mi daruiesc iubire"

- Ce secrete, ce "trucuri" ai ca sa pastrezi iubirea fierbinte?

- Eu cred ca dragostea si fericirea se cladesc din gesturi mici, din scantei de bucurie, care tin treaza emotia. Si mai cred ca dragostea si fericirea pot fi regasite. Uite, acum vreo trei ani, ma apucase o furie nebuna sa ne mutam din apartamentul mic, de trei camere, in care stam. Aveam senzatia ca ma sufoc, eram atat de nefericita, voiam spatiu, mai multa lumina. Nu au iesit lucrurile cum voiam, s-au taraganat si, incet, incet, am avut revelatia fericirii pe care o traiesc in locusorul acesta al nostru. Am reinvatat sa ma bucur si sa traiesc in acest spatiu si sa fiu fericita in el. Mi-am dat seama ca banii pe care i-as investi intr-un spatiu mai mare nu merita, mai bine calatorim, cunoastem oameni si locuri noi. Ceea ce si facem, foarte des. Azi sunt foarte fericita in casa aceasta micuta, dar plina de caldura, de amintiri... Ah, si ar mai fi ceva foarte important, ceva ce cred eu ca ajuta "flacara" sa nu se stinga: oxigenul. Adica, portia de aer pe care o respiram fiecare individual.Noi nu ne-am sufocat niciodata. Nu ne agatam unul de celalalt. Nu ne agasam cu telefoane, intrebari, gelozii. Daca eu vreau sa merg singura prin librarii si la film, merg. Daca el lucreaza la computer, nu indraznesc sa-l deranjez cu nimic mai mult decat sa-i aduc in fata cafeaua si mancarea. Trebuie sa ne ingaduim libertatile astea, sa nu ne auzim mereu respiratia in ureche. E un lucru foarte, foarte, foarte important ca partenerul de viata sa-si dea seama cand celalalt are nevoie de un moment doar al sau.

- In ciuda preocuparilor tale artistice, n-ai renuntat niciodata la munca ta cu copiii. Sunt o zona de senin sufletesc pentru tine?

- Am zambit larg cand m-ai intrebat asta, pentru ca tocmai vin de la ei si sunt inca plina de iubirea si afectiunea lor. Copiii ma ajuta enorm in acest sens. Nu pot fara ei, nu am reusit niciodata sa renunt la munca mea alaturi de copii. E pentru mine o activitate la fel ca mersul, ca somnul sau mancarea. Predau canto si actorie de sase ani la aceeasi gradinita, "Kid's Club", imi trec prin mana cam o suta de copii pe an. Ma ajuta enorm faptul asta, in inocenta lor vad fericirea absoluta, si chiar daca nu le-o pot "fura", involuntar ma influenteaza intr-un mod benefic. Ma face sa-mi doresc cat mai multa iubire in viata mea. Iar eu chiar exersez dragostea. Invat in fiecare zi sa-mi daruiesc iubire, prin tot ce fac. Zambind mai mult, fiind mai generoasa, fiind mai atenta cu cei din jurul meu, daruind mai mult.

- Nu e o optiune prea grea fata de timpurile de azi? Cam dure, cam neprielnice pentru dragoste...

- Dar merita incercat... Uneori ma trezesc nervoasa, trista fara motiv sau chiar am probleme. Stau putin si ma gandesc ca nu am dreptul sa stric ziua nimanui cu figura mea acra. Viata este mult, mult prea scurta pentru a ne permite sa fim nefericiti. Trebuie sa credem cu tarie ca totul se rezolva pana la urma. Pe vremuri, ba uneori si acum, o jurnalista, Alice Nastase, avea o problema cu mine. Desi nu ne-am intalnit niciodata, ea sustinea in articolele cu referire la mine ca afisez o fericire falsa. Ma ataca permanent. Chiar sa fi avut dreptate, iti spun sincer ca prefer sa "joc fericirea", decat sa-mi stie lumea problemele. Sunt om, am necazuri, dar nu am dreptul sa oblig pe nimeni sa le vada, atata timp cat numai familia mea ma poate ajuta.

- Ce mai face Radu, sufletul familiei voastre?

- Radu implineste zece ani pe 1 martie. E un artist in lumea lui, o lume in care ne primeste cu tot mai multa zgarcenie. Canta tot timpul, este clar facut pentru arta. Doamne, e minunat sa fii parinte! Si eu si Cristian suntem norocosi ca nu lucram de dimineata pana seara, si atunci avem timp sa fim parinti, sa-i oferim lui Radu toata afectiunea noastra. Sa-l sarutam, sa-l mangaiem, sa ne jucam, sa-i spunem noapte buna. Copiii, chiar daca nu spun sau nu-si dau seama, sufera foarte mult cand parintii nu au vreme de ei. Vad asta in ochii unora dintre elevii mei. Chiar daca material nu le lipseste nimic, sunt tristi, mohorati, le lipseste in mod vizibil afectiunea, familia. Familia este echilibrul vietii. Atunci cand vii acasa si gasesti lucrurile care iti plac, mirosurile care-ti plac, atmosfera, caldura, muzica, toate acestea creeaza armonia aceea de care ai nevoie dupa o zi de alergatura.

"Romanii sunt oameni tristi si insingurati"

- Crezi ca ne putem pune speranta in copii? Crezi ca vor reinvata ei ce inseamna afectiunea?

- Din pacate, nu. Deloc. Nu cred ca trebuie sa nutrim speranta ca noile generatii isi vor recapata afectiunea. Atata timp cat nu primesc afectiune de la parinti, de unde sa stie ei sa si-o manifeste?

- Parca romanii nu erau atat de reci altadata, istoria incearca sa ne invete altceva despre noi, despre felul nostru de a fi...

- Da, istoria spune ca suntem oameni buni si deschisi la suflet. Eu nu cred asta. Nu am vazut niciodata suficienta bunatate in romani, ca sa meritam aceasta caracterizare. Romanii sunt oameni tristi si egoisti. Nu zambim, nu ne gandim decat la noi, nu ne ingrijim niciodata de ceilalti, de binele tuturor. Nu evoluam impreuna ca grup, ca natie, ci numai individual.Iar asta se muleaza dezastruos pe realitatea ca traim niste vremuri superficiale. Cand mi-am dat seama de lucrul acesta, am incercat sa-mi formez o lume a mea: nu ma uit la televizor, stiri pentru mine nu exista, merg foarte des la teatru si la film, calatoresc cat pot de mult, impreuna cu familia mea. Viata e foarte scurta si nu luam nimic cu noi cand o parasim. La ce bun sa faci atatea investitii materiale, sa cumperi atatea lucruri? Obiecte, mii de obiecte adunate inutil. Cand calatoresc, m-am obisnuit sa ma intorc cu cel mult un mic lucru drept amintire palpabila a locurilor vazute. Atat. Restul port in inima si amintire. Aici intervine si Cristi, cu marea lui pasiune pentru fotografie. Dupa fiecare vacanta, face adevarate filme documentare cu noi, fie ca sunt montaje de fotografii, fie ca sunt inregistrari video. Avem o colectie imensa, inceputa chiar de la primele noastre intalniri. Imi plac la nebunie. Noi, ca familie, investim cel mai mult in a ne umple viata de amintiri. Ele ne-o fac frumoasa. Nu suntem nicidecum melancolici, ci ne ajutam de aceste momente frumoase, ca sa trecem mai usor peste greutati.

Foto: Adi Stoicoviciu (3)