Dar vreau sa va spun ca, de cand ati inceput sa publicati pagina "Asul de inima", am inceput si eu sa citesc revista saptamanal. Si asta, pentru ca am gasit in paginile ei multe probleme legate de viata in familie, de relatiile dintre tineri, probleme sufletesti pe care, de obicei, este destul de greu sa le aduci in discutie oricand si cu oricine. Exista un fel de retinere cand e vorba de asa ceva. Nu e usor sa-ti pui pe masa nehotararile, temerile, sperantele, neimplinirile. Nimic nu e mai delicat pe lumea asta decat aripa sufletului indragostit, si daca intri, cum se mai spune, cu cizmele peste el, poti ramane cu urme o viata intreaga, sau, ceea ce este si mai rau, il poti rani iremediabil pe cel de langa tine. Ceea ce mi-a placut inca de la inceput in revista dumneavoastra este ca, de fiecare data cand ati publicat scrisori de la cititori, care puneau anumite probleme in discutie, pornind de la experientele fiecaruia, ati oferit si raspunsuri la acele probleme, date de alti cititori, care fie au trecut prin experiente similare, fie presupuneau ca sfaturile lor generoase pot ajuta. Si ceea ce este si mai important, ati dat si parerile unor specialisti, medici, psihologi, care explicau intr-un limbaj extraordinar de accesibil resorturile sufletesti ale unor intamplari de viata. Iata-ma si pe mine acum pus in situatia de a raspunde unei cititoare care este descumpanita ca barbatul pe care-l iubeste nu-i raspunde cu aceleasi sentimente, ca a parasit-o si apoi s-a intors la ea doar pentru relatii trupesti. Am sa-i raspund oarecum indirect, povestindu-i o intamplare similara din viata mea. Si tot indirect am sa-l provoc oarecum si pe barbatul ei la un dialog, numai de ar citi si el aceste randuri!
Sunt un barbat pensionat de curand, nelinistit mult din cauza aceasta, pentru ca dintr-o data, brusc, m-am trezit ca zilele sunt parca mult mai lungi decat inainte si ca timpul trece mult mai greu. Am simtit ca toate ierarhiile vietii mele personale sufera modificari si ca e bine sa le inteleg, pentru a nu fi luat prin surprindere. Oricum, mi-a fost clar foarte devreme dupa pensionare ca voi avea de-acum mult mai mult timp pentru mine, pentru tabieturile mele si pentru tot felul de nimicuri pe care le-am amanat ani de zile, cu speranta ca va veni odata si odata si vremea lor. De aceea citesc cu drag si revista dvs., pentru ca as vrea macar acum, in al doisprezecelea ceas, sa inteleg daca am actionat cum trebuie in tineretea mea.
Acum sunt un barbat respectabil, atent totdeauna la felul in care ma imbrac, in care ma prezint dincolo si dincoace de usa apartamentului, adica in orice imprejurare. Ma uit in oglinda cu multumirea ca suvitele carunte imi stau bine, imi dau un aer aristocrat. Ma bucur ca sunt sanatos si am grija sa duc o viata normala, fara excese. Imi plimb catelul de doua ori pe zi, ca si cum asta ar fi cea mai importanta actiune, fara de care lumea n-ar putea merge inainte. Ma implic in tot ce inseamna gospodarie si gospodarire. Nu spun nu cand mi se pune aspiratorul in mana, si nici cand mi se intinde plasa de mers la piata. Stiu sa fiu glumet si atent cand vin rudele in vizita si nu ma dau inapoi daca cineva imi cere ajutorul. O singura ciudatenie am: seara, mai degraba noaptea, dupa ce ai casei se retrag la somn, mai raman in bucatarie cu vechiul meu radiou portabil si ascult in devalmasie posturi straine si romanesti, ascult oameni din lumea larga vorbind si cantand cu vorbe pe care de cele mai multe ori nu le cunosc si nu le inteleg. Noptile acestea au pentru mine un farmec deosebit. Si ca sa intelegeti de ce, trebuie sa va spun o poveste care s-a petrecut acum aproape cincizeci de ani.
Atunci eram tanar si increzator in farmecul meu. Eram singurul baiat intr-o familie cu patru fete. Eram preferatul parintilor si al bunicilor, adorat de matusile care aveau toate cate "ceva bun pentru Tedy", ori de cate ori veneau in vizita la noi. In grupul meu de colegi de facultate eram socotit un fel de Don Juan. Prietenele mele de atunci erau mereu cele mai cochete si frumusele si, spun acum, si cele mai... aventuriere, mai disponibile si ofertante... Eram orgolios, si cu atat mai multumit cu cat ele se perindau mai des pe langa mine. Ma credeam puternic si imbatabil.
In ultimul an, in perioada in care ne pregateam pentru balul de absolvire, am descoperit-o insa pe cea care imi este acum sotie. Spun am descoperit-o, ca si cum ea ar fi fost cine stie unde, pe ce meridiane, desi era colega mea, inca din anul intai de studentie. Intr-o buna dimineata, am vazut-o parca pentru intaia oara, modesta si cuminte, asezata in banca a doua de la intrare. N-as putea sa va spun cum s-a intamplat, dar in cateva saptamani, am cerut-o de nevasta. Poate ca mi-era ciuda, intr-un fel, ca nu ceda atat de usor ca celelalte fete, poate ca facusem un pariu cu mine insumi, poate ca ma intriga prezenta ei tacuta, aproape stearsa. Cert este ca in ciuda privirilor dezamagite ale celor din jur, m-am insurat. Mai mult ca o demonstratie de independenta si libertate fata de familia mea, fata de grupul meu de prieteni, cu care trecusem prin cele mai nastrusnice intamplari.
"Dragul meu, mi-e mult mai usor sa-ti scriu acum, in aceasta dimineata, in care pentru prima data ma simt prea obosita de viata pe care o avem. Iti scriu, si aceasta scrisoare ar trebui sa fie un semnal de alarma si pentru tine. Tu stii ca nu m-am plans niciodata, de-a lungul anilor, de libertatea pe care ti-ai luat-o ca deviza de viata. Acum, vreau sa-ti spun ca ar trebui sa inveti ca nu exista libertate fara datorii, ori datoriile tale fata de noi, familia ta, sunt din ce in ce mai mari si mai neacoperite. Dupa atatia ani de cand suntem impreuna, suntem ca doi necunoscuti care s-au intalnit intamplator intr-o gara. Ce stii tu despre mine? Despre fericirile marunte ale zilelor mele? Ce stiu eu despre framantarile tale? Iti pot spune ca am invatat sa ma bucur singura, ca ascult noaptea zgomotele indepartate, tot mai slabe, ale orasului care adoarme, si ca privesc ferestrele luminate pana tarziu, gandindu-ma ca dincolo de ele cineva sta si citeste, lucreaza, traieste, se bucura sau plange, urla sau tace, sau poate ca pune la cale cine stie ce lumi paralele. Cine stie? Cine stie?
Iti pot spune ca atunci cand esti plecat, imi place tare mult sa ma joc cu radioul pe care l-ai uitat, sa plimb eu acum cursorul potentiometrului (oare asa se cheama?), pe tot felul de posturi din care strabat pana la mine muzici straine si voci care vorbesc uneori in limbi necunoscute. As putea sa stau asa multe ceasuri. Acuma imi dau seama ca niciodata n-am facut asta in prezenta ta si ca iata, desi suntem de atata vreme impreuna, traim si suntem uneori atat de departe unul de altul, incat atunci cand ne vedem, totul se intampla rapid, telegrafic, schematic, in graba, cu graba celui care parca ar vrea sa spuna cat mai mult, si mai multe, inainte sa plece trenul... Stii tu... cum e in gara...
Ma gandesc ca singurul proiect, plan, vis, singurul, pana acum, pe care-l avem impreuna, este ridicarea unei case in care sa ne mutam, ca sa scapam de viata la bloc. Pot, oare, lucrurile acestea atat de marunte, omenesti, comune, pragmatice etc., zi-le cum vrei, pot ele sa lege mai mult doi oameni? Poate fi visul calea spre fericire?
Parca te vad cum imi raspunzi, ironic, ca in somn, da, e posibil ca visul sa fie o cale. Dar cand te trezesti, ce faci? Cand nu mai faci planuri si proiecte, cand nu mai visezi, cand nu mai traiesti in Utopia, ce-ti ramane?
Am sa-ti mai scriu, chiar daca nu-mi vei raspunde la aceasta scrisoare. Am sa-ti scriu ca o recuperare a lipsei de dialog dintre noi, in anii din urma. Si daca nu-mi vei raspunde nici mai tarziu la urmatoarele scrisori, tot am sa-ti scriu, ca sa-ti spun ca uneori mi-e tare dor de tine, iar de la o vreme incolo, daca tot n-ai sa-mi raspunzi, am sa-ti scriu iar, gandindu-ma la tine ca la un post de radio, din acela de departe, pe care-l ascult eu acum, in noptile de singuratate, post a carui limba n-o pot descifra, dar care imi lasa mereu melancolia unor locuri straine, pe care n-am sa le cunosc, vad niciodata, iar dincolo de ele... va ramane visul..."
Acum sunt un pensionar linistit, atent totdeauna la felul in care arata, multumit de aerul aristocratic pe care suvitele albe il lasa peste chipul meu. Ma bucur ca sunt sanatos si am grija sa duc o viata normala, fara excese. Imi plimb catelul de doua ori pe zi, ca si cum asta ar fi cea mai importanta actiune fara de care lumea n-ar putea merge inainte. Ma implic in tot ce inseamna gospodarie si nu spun nu cand mi se pune aspiratorul in mana, si nici cand mi se intinde plasa de mers la piata. Incerc astfel, tarziu, sa platesc o mare vinovatie, sa recuperez un timp pe care nu-l voi mai intalni. Problema este ca mi-am inteles pacatele prea tarziu. In casnicia mea a aparut o fisura ce nu mai poate fi reparata. A disparut bucuria de la inceput, emotia aceea divina pe care ti-o da numai fidelitatea. Peste dragostea mea s-a intins o umbra. Nimic nu mai arde, totul e conventional si caldut. O mancare reincalzita. Uneori, ma gandesc sa plec. Stiu sigur ca ce astept nu se va mai intampla niciodata! Dar oare astept ceva cu adevarat?
TOADER
21.11.2008, 18:00Stefania Lungu
Mult prea trist...dar,nu rezolvi nimic daca te uitzi inapoi,sau dai bir cu fugitzii...bucura-te de ce-a mai ramas,daca tot vrei sa-tzi dai silintza sa mai indreptzi ceva...Esti destul de inteligent si sensibil sa te stii descurca pina la capat...Cu stima,Lungu Stefania
22.11.2008, 00:29Dutulescu Vasilchia
Da, asteptati inca "marea iubire" caci este evident ca sotia dvs. nu a fost aceea altfel nu ati fi tratat-o cum ati povestit in epistola. Este vina ei ca a acceptat o viata atat de injositoare.
22.11.2008, 17:53Rotaru Dia
Sau amandoua?
Pana acum ai pedepsit-o cu aventurile tale si de acum o pedepsesti cu regretele tale.
E timpul sa devi putin altruist si sa faci si ceva pentru ea. Va fi benefic si pentru tine.
Fa-i mofturile, alint-o, ia singur plasa si du-te la cumparaturi nu astepta sa ti-o puna in mana, ia-o si pe ea la o plimbare cu catelul si stai langa ea cand asculta radioul (sau chiam-o cand il asculti tu).
Comunica cu ea. Ea a facut deja primul pas sa ti se destainuie, fa-l si tu pe urmatorul. Nu te ascunde sub tacere si considera ca facand toate treburile pe care ti le cere ti-ai facut datoria.
E pacat, ca sigur vibrati pe aceleasi unde, numai ca paralel.
Fa pasul si ia initiative si nu vei regreta .
Parerea mea :)
23.11.2008, 06:07Lizuca Ardelean
Citind povestea lui Toader mi s-a strins inima ; il inteleg atit de bine...chiar daca nu am trait o poveste asemanatoare,intuiesc ce vrea sa spuna cind vorbeste despre "fisura" din casnicie care a schimat totul...Mi-am cunoscut si eu sotul in facultate si ne-am casatorit in penultimul an.Ramasesem insarcinata.I-au trebuit 3 saptamini pina sa se hotarasca cu "legalizarea". A incercat prin orice mijloc sa ma faca atunci sa renunt atit la copil cit si la mariaj,cel putin pt moment. Fiind la prima sarcina,aveam temeri (poate exagerate) si am refuzat un avort.La capatul acelor 3 saptamini de "negocieri", nu imi mai ramasese decit o umbra a iubirii totale,sfisietoare,pe care o traisem/simtisem pina atunci.N-am cedat iar el a fost "obligat"sa se insoare si sa devina tata.Niciodata nu si-a iubit copilul,fiul lui intii nascut,asa cum era de asteptat.I-a fost cu neputinta.Isi iubeste in schimb la nebunie cel de-al doilea baiat,nascut ani mai tirziu...Peste citeva luni implinim 25 de ani de casatorie.Fidela,cred,de ambele parti.De citeva ori,de-a lungul vietii,am dorit si chiar incercat sa ma despart de el,sa divortez.N-am avut niciodata taria necesara de a duce lucrurile pina la capat ;datorita religiei(si complexelor inoculate inca din copilarie) mi-am respectat "contractul".Cu ce pret insa ? Mirajul dragostei a disparut demult;in ziua in care paseam pragul Casei de Casatorii,inima imi era strinsa si aveam ochii plini de lacrimi;imi jeleam iubirea distrusa,calcata in picioare,moarta...si asa,tirind amintirea iubirii moarte dupa mine,am ajuns acum,la aproape 50 de ani...afectiv,merg mai departe mecanic,fara nici o speranta de iubire in aceasta existenta.Visez uneori ca sint indragostita de diferiti barbati,tineri (poate pt ca acolo "s-a rupt filmul iubirii mele,la 24 de ani),care-mi impartasesc sentimentele...sint atit de fericita in vis...pilula amara vine cind ma trezesc si realizez ca n-o sa mai iubesc niciodata.Aceasta e "fisura" din casa mea si ma gindesc de multe ori ca am fost prea necrutatoare,ca ar fi trebuit sa iert,sa uit...tragic insa,izvorul iubirii mele a secat atunci; poate nu de tot ,dar din suvoaiele nestavilite,furtunoase,salbatice,n-a mai ramas decit un firicel de apa.
23.11.2008, 06:35Ciupuliga Viorica
Intr-adevar ca ce a fost frumos in viata(tineretea),s-a dus,dar asta nu inseamna ca timpul s-a oprit in loc.
Viata este frumoasa la orce virstra,iar daca mai aveti inca sotia linga dumneavoastra,este momentul sa va revansati si sa traiti acesti ani asa cum trebuiau ei traiti cu ani si ani in urma.
Cum sotia dumneavoastra a dat dovada de o rabdare iesita din comun (eu ,una,nu v-as fi iertat la nesfirsit)merita sa va traiti viata in pace si armonie.
Numai bine de la Chicago !
23.11.2008, 15:03Lucia Danescu
Egoism pur; de la inceput pina la sfirsit. Nu conteaza ce a vrut sau vrea sotia dvs. Conteaza doar ce vreti dvs, faptul ca nu se va intimpla ce doriti. Scrisoarea dumneaei e o mina intinsa probabil. Puteati sa-i raspundeti, macar de drag...In schimb, ce va vine in minte e sa plecati. Bun, v-ati ratat tineretea, dar i-ati ratat-o si pe a dumneaei. Macar de dragul dumneaei sa incercati sa-i rasplatiti acum eforturile facute atita amar de timp. Mai ales ca mai aveti atita viata de trait...20-30 de ani ca sa recuperati. E o sansa enorma de a va fi dat seama de ce ati ratat. Va ramine timp berechet sa recuperati.
26.11.2008, 14:07Nicoleta Lazar
Cam tarziu pentru regrete...
Nu vei putea vindeca niciodata rana din sufletul femeii tale...Destinul ti-a pus in cale o femeie adevarata...tu doar ai atins-o...acum taci.Daca iti este inca alaturi sa te bucuri de fiecare clipa langa ea...Daca esti singur ...cam acesta este pretul...infidelitatii.