Regret tarziu

Stiu ca majoritatea cititorilor acestei reviste este formata din femei.

Dar vreau sa va spun ca, de cand ati inceput sa publicati pagina "Asul de inima", am inceput si eu sa citesc revista saptamanal. Si asta, pentru ca am gasit in paginile ei multe probleme legate de viata in familie, de relatiile dintre tineri, probleme sufletesti pe care, de obicei, este destul de greu sa le aduci in discutie oricand si cu oricine. Exista un fel de retinere cand e vorba de asa ceva. Nu e usor sa-ti pui pe masa nehotararile, temerile, sperantele, neimplinirile. Nimic nu e mai delicat pe lumea asta decat aripa sufletului indragostit, si daca intri, cum se mai spune, cu cizmele peste el, poti ramane cu urme o viata intreaga, sau, ceea ce este si mai rau, il poti rani iremediabil pe cel de langa tine. Ceea ce mi-a placut inca de la inceput in revista dumneavoastra este ca, de fiecare data cand ati publicat scrisori de la cititori, care puneau anumite probleme in discutie, pornind de la experientele fiecaruia, ati oferit si raspunsuri la acele probleme, date de alti cititori, care fie au trecut prin experiente similare, fie presupuneau ca sfaturile lor generoase pot ajuta. Si ceea ce este si mai important, ati dat si parerile unor specialisti, medici, psihologi, care explicau intr-un limbaj extraordinar de accesibil resorturile sufletesti ale unor intamplari de viata. Iata-ma si pe mine acum pus in situatia de a raspunde unei cititoare care este descumpanita ca barbatul pe care-l iubeste nu-i raspunde cu aceleasi sentimente, ca a parasit-o si apoi s-a intors la ea doar pentru relatii trupesti. Am sa-i raspund oarecum indirect, povestindu-i o intamplare similara din viata mea. Si tot indirect am sa-l provoc oarecum si pe barbatul ei la un dialog, numai de ar citi si el aceste randuri!
Sunt un barbat pensionat de curand, nelinistit mult din cauza aceasta, pentru ca dintr-o data, brusc, m-am trezit ca zilele sunt parca mult mai lungi decat inainte si ca timpul trece mult mai greu. Am simtit ca toate ierarhiile vietii mele personale sufera modificari si ca e bine sa le inteleg, pentru a nu fi luat prin surprindere. Oricum, mi-a fost clar foarte devreme dupa pensionare ca voi avea de-acum mult mai mult timp pentru mine, pentru tabieturile mele si pentru tot felul de nimicuri pe care le-am amanat ani de zile, cu speranta ca va veni odata si odata si vremea lor. De aceea citesc cu drag si revista dvs., pentru ca as vrea macar acum, in al doisprezecelea ceas, sa inteleg daca am actionat cum trebuie in tineretea mea.
Acum sunt un barbat respectabil, atent totdeauna la felul in care ma imbrac, in care ma prezint dincolo si dincoace de usa apartamentului, adica in orice imprejurare. Ma uit in oglinda cu multumirea ca suvitele carunte imi stau bine, imi dau un aer aristocrat. Ma bucur ca sunt sanatos si am grija sa duc o viata normala, fara excese. Imi plimb catelul de doua ori pe zi, ca si cum asta ar fi cea mai importanta actiune, fara de care lumea n-ar putea merge inainte. Ma implic in tot ce inseamna gospodarie si gospodarire. Nu spun nu cand mi se pune aspiratorul in mana, si nici cand mi se intinde plasa de mers la piata. Stiu sa fiu glumet si atent cand vin rudele in vizita si nu ma dau inapoi daca cineva imi cere ajutorul. O singura ciudatenie am: seara, mai degraba noaptea, dupa ce ai casei se retrag la somn, mai raman in bucatarie cu vechiul meu radiou portabil si ascult in devalmasie posturi straine si romanesti, ascult oameni din lumea larga vorbind si cantand cu vorbe pe care de cele mai multe ori nu le cunosc si nu le inteleg. Noptile acestea au pentru mine un farmec deosebit. Si ca sa intelegeti de ce, trebuie sa va spun o poveste care s-a petrecut acum aproape cincizeci de ani.
Atunci eram tanar si increzator in farmecul meu. Eram singurul baiat intr-o familie cu patru fete. Eram preferatul parintilor si al bunicilor, adorat de matusile care aveau toate cate "ceva bun pentru Tedy", ori de cate ori veneau in vizita la noi. In grupul meu de colegi de facultate eram socotit un fel de Don Juan. Prietenele mele de atunci erau mereu cele mai cochete si frumusele si, spun acum, si cele mai... aventuriere, mai disponibile si ofertante... Eram orgolios, si cu atat mai multumit cu cat ele se perindau mai des pe langa mine. Ma credeam puternic si imbatabil.
In ultimul an, in perioada in care ne pregateam pentru balul de absolvire, am descoperit-o insa pe cea care imi este acum sotie. Spun am descoperit-o, ca si cum ea ar fi fost cine stie unde, pe ce meridiane, desi era colega mea, inca din anul intai de studentie. Intr-o buna dimineata, am vazut-o parca pentru intaia oara, modesta si cuminte, asezata in banca a doua de la intrare. N-as putea sa va spun cum s-a intamplat, dar in cateva saptamani, am cerut-o de nevasta. Poate ca mi-era ciuda, intr-un fel, ca nu ceda atat de usor ca celelalte fete, poate ca facusem un pariu cu mine insumi, poate ca ma intriga prezenta ei tacuta, aproape stearsa. Cert este ca in ciuda privirilor dezamagite ale celor din jur, m-am insurat. Mai mult ca o demonstratie de independenta si libertate fata de familia mea, fata de grupul meu de prieteni, cu care trecusem prin cele mai nastrusnice intamplari.Insuratoarea a fost in acel moment inca un semn de teribilism. Spun acum, dupa atatia ani, ca atunci n-am gandit temeinic acest pas si ca am actionat mai mult decorativ, fara sa fiu prea serios, fara sa am sentimente puternice fata de cea pe care am ales-o. Si urmarea a fost ca in primii ani nu numai ca am facut-o nefericita pe femeia mea, dar m-am si risipit in tot felul de legaturi intamplatoare. Nu stiu cate dintre ele ii sunt cunoscute ei, nevestei mele. Stiu insa ca a simtit tradarea mea si ca a mers mai departe, cu un devotament care acum ma induioseaza si ma face sa regret enorm. Am avut intotdeauna camasile cele mai frumos calcate, cele mai frumoase petreceri de aniversari, nimeni din afara nu banuia suferinta ei, iar eu am fost de un egoism feroce. Ce era al ei era al casei, dar ce era al meu era numai al meu. Si asta, pana intr-o zi, in care am primit de la ea o scrisoare pe care mi-a lasat-o dimineata, langa farfuria de mancare. O pastrez si acum si as vrea s-o reproduc pentru cititorii dvs., ca sa poata intelege mai bine povestea mea.
"Dragul meu, mi-e mult mai usor sa-ti scriu acum, in aceasta dimineata, in care pentru prima data ma simt prea obosita de viata pe care o avem. Iti scriu, si aceasta scrisoare ar trebui sa fie un semnal de alarma si pentru tine. Tu stii ca nu m-am plans niciodata, de-a lungul anilor, de libertatea pe care ti-ai luat-o ca deviza de viata. Acum, vreau sa-ti spun ca ar trebui sa inveti ca nu exista libertate fara datorii, ori datoriile tale fata de noi, familia ta, sunt din ce in ce mai mari si mai neacoperite. Dupa atatia ani de cand suntem impreuna, suntem ca doi necunoscuti care s-au intalnit intamplator intr-o gara. Ce stii tu despre mine? Despre fericirile marunte ale zilelor mele? Ce stiu eu despre framantarile tale? Iti pot spune ca am invatat sa ma bucur singura, ca ascult noaptea zgomotele indepartate, tot mai slabe, ale orasului care adoarme, si ca privesc ferestrele luminate pana tarziu, gandindu-ma ca dincolo de ele cineva sta si citeste, lucreaza, traieste, se bucura sau plange, urla sau tace, sau poate ca pune la cale cine stie ce lumi paralele. Cine stie? Cine stie?
Iti pot spune ca atunci cand esti plecat, imi place tare mult sa ma joc cu radioul pe care l-ai uitat, sa plimb eu acum cursorul potentiometrului (oare asa se cheama?), pe tot felul de posturi din care strabat pana la mine muzici straine si voci care vorbesc uneori in limbi necunoscute. As putea sa stau asa multe ceasuri. Acuma imi dau seama ca niciodata n-am facut asta in prezenta ta si ca iata, desi suntem de atata vreme impreuna, traim si suntem uneori atat de departe unul de altul, incat atunci cand ne vedem, totul se intampla rapid, telegrafic, schematic, in graba, cu graba celui care parca ar vrea sa spuna cat mai mult, si mai multe, inainte sa plece trenul... Stii tu... cum e in gara...
Ma gandesc ca singurul proiect, plan, vis, singurul, pana acum, pe care-l avem impreuna, este ridicarea unei case in care sa ne mutam, ca sa scapam de viata la bloc. Pot, oare, lucrurile acestea atat de marunte, omenesti, comune, pragmatice etc., zi-le cum vrei, pot ele sa lege mai mult doi oameni? Poate fi visul calea spre fericire?
Parca te vad cum imi raspunzi, ironic, ca in somn, da, e posibil ca visul sa fie o cale. Dar cand te trezesti, ce faci? Cand nu mai faci planuri si proiecte, cand nu mai visezi, cand nu mai traiesti in Utopia, ce-ti ramane?
Am sa-ti mai scriu, chiar daca nu-mi vei raspunde la aceasta scrisoare. Am sa-ti scriu ca o recuperare a lipsei de dialog dintre noi, in anii din urma. Si daca nu-mi vei raspunde nici mai tarziu la urmatoarele scrisori, tot am sa-ti scriu, ca sa-ti spun ca uneori mi-e tare dor de tine, iar de la o vreme incolo, daca tot n-ai sa-mi raspunzi, am sa-ti scriu iar, gandindu-ma la tine ca la un post de radio, din acela de departe, pe care-l ascult eu acum, in noptile de singuratate, post a carui limba n-o pot descifra, dar care imi lasa mereu melancolia unor locuri straine, pe care n-am sa le cunosc, vad niciodata, iar dincolo de ele... va ramane visul..."
Ce s-a intamplat dupa aceasta scrisoare care m-a surprins, fiind prima si singura primita de la sotia mea? M-am rusinat teribil. Si, dintr-o data, m-am simtit gol si sarac, mai sarac decat oricine pe lumea asta. Nimic n-a ramas din toate aventurile mele nebunesti de tinerete. Totul s-a spulberat parca intr-o clipa. Brusc, mi-am dat seama ca, pe cat au fost mai multe si mai negandite, pe atat am ramas mai sarac. Am pierdut pentru totdeauna cei mai frumosi ani, fara sa vad ca langa mine se afla o femeie sensibila, deosebita. Nimeni nu mai poate aduce timpul inapoi. Si nimeni nu-mi mai poate reda cerbicia si orgoliul si nestapanita libertate de-a face ce vreau, pentru ca stiu ca acum trebuie sa platesc pretul greu al acelei libertati inselatoare pe care am trait-o.
Acum sunt un pensionar linistit, atent totdeauna la felul in care arata, multumit de aerul aristocratic pe care suvitele albe il lasa peste chipul meu. Ma bucur ca sunt sanatos si am grija sa duc o viata normala, fara excese. Imi plimb catelul de doua ori pe zi, ca si cum asta ar fi cea mai importanta actiune fara de care lumea n-ar putea merge inainte. Ma implic in tot ce inseamna gospodarie si nu spun nu cand mi se pune aspiratorul in mana, si nici cand mi se intinde plasa de mers la piata. Incerc astfel, tarziu, sa platesc o mare vinovatie, sa recuperez un timp pe care nu-l voi mai intalni. Problema este ca mi-am inteles pacatele prea tarziu. In casnicia mea a aparut o fisura ce nu mai poate fi reparata. A disparut bucuria de la inceput, emotia aceea divina pe care ti-o da numai fidelitatea. Peste dragostea mea s-a intins o umbra. Nimic nu mai arde, totul e conventional si caldut. O mancare reincalzita. Uneori, ma gandesc sa plec. Stiu sigur ca ce astept nu se va mai intampla niciodata! Dar oare astept ceva cu adevarat?
TOADER