Nicolae Botgros - Dirijorul orchestrei "Lautarii" din Chisinau

"Noi am realizat Unirea ca artisti, inaintea politicienilor"

Am plecat la intalnirea cu Nicolae Botgros cu convingerea ca voi gasi in interlocutorul meu un om tare bun. De cate ori l-am vazut dirijandu-si orchestra de virtuozi ai muzicii populare, am simtit ca dincolo de arta lui muzicala arde un suflet cat soarele de pe cer. Si asa a si fost. Violonist desavarsit, artist de inalta clasa, dirijorul celei mai de succes orchestre de muzica populara din sud-estul continentului - "Lautarii" din Chisinau - vedeta a emisiunilor de muzica populara realizate la postul national de televiziune de Elize Stan si prezentate de Iuliana Tudor, premiat la cele mai mari festivaluri de gen din Europa si din lume, Nicolae Botgros se rusineaza daca il lauzi cumva si pune ochii in pamant, inrosindu-se ca un flacau. Om cu o vitalitate debordanta, rade si plange, cand vorbeste despre viata si, mai ales, despre Basarabia si despre neamul nostru cel romanesc, sfasiat inca intre hotarele Prutului.

Romanii, americanii basarabenilor

- Oare de ce or fi asa de rari oamenii buni, in ultima vreme, maestre Nicolae Botgros?

- Ati pus o intrebare dureroasa, la care ma gandesc si eu, de ceva vreme. Suntem mai saraci la suflet si nu stiu, zau, ce s-a alege de noi, daca nu ne indreptam. Facand milioanele, inaltand case pana la nori si adunand masinile de lux, uitam valorile societatii traditionale in care au trait strabunii nostri. Vrem sa traim americaneste, iar basarabenii ii copiaza pe romani, ca doar ei au fost totdeauna americanii lor. Ochii lor au privit intotdeauna incoace, si asteptarile lor tot spre Bucuresti s-au indreptat.

- Cand ati simtit si ati inteles prima oara ca sunteti roman, nu "moldovean"?

- De cand am inceput sa inteleg lumea si sa deprind graiul nostru stramosesc, de mic copil, am stat cu privirea, cu urechea si cu sufletul indreptate spre Romania. Ascultam Radio Romania Bucuresti, si asta pentru noi era totul: limba romaneasca, muzica romaneasca, cultura si istorie romaneasca. Totul! Asta, in timp ce la scoala ni se spunea ca Romania este o tara ca oricare alta, complet diferita, cu care nu avem nici o legatura, in afara unor coincidente de limba, si la fel de indepartata de noi ca si Siberia. Cand am crescut mai mare, am simtit ca toata propaganda sovietica ne invatase numai neadevaruri, vazand ca istoria si limba noastra sunt una, ca obiceiurile sunt identice, dar ca, in mod ciudat, ne numim diferit, ca popoare. Am aflat ca limba moldoveneasca e de fapt limba romana, iar hotarele noastre ne-au incaput odata pe toti. De aceea, credinta mea a fost, de atunci, ca fiecare trebuie sa faca unirea aceasta din locul unde se afla. Pe unde m-am dus cu vioara mea, m-am prezentat ca roman si am afirmat asta cu tarie, si de pe scena, si in afara ei. Asta am invatat intai si intai de la tatal meu, care n-a fost un lautar de prispa, ci unul profesionist, de elita si de papion, cum spunem noi, cu studii muzicale, scolit la Iasi, care a cantat la curtile regale ale Europei. El nu spunea niciodata ca ar canta muzica moldoveneasca, ci spunea chiar asa: "muzica noastra romaneasca".

Peste dealuri, cu doba

- Cum erau oamenii satului dvs. atunci cand erati copil, cum intelegeau ei sa se bucure, sa se intristeze, sa-si traiasca viata?

- Eu am venit pe lume intr-un ianuarie geros, in anul 1953, la Balicu Vechi din raionul Cahul, din sudul Moldovei. Copilaria mea a fost pe furate. De mic, de la sase ani, tata m-a luat cu el pe la nunti, prin toate satele dimprejur. Purtam dupa mine, pe jos, kilometri intregi, o doba mare, din piele de vitel. Ca eu la aceea am stiut sa cant intai. Dealurile dimprejur si acum le am in fata ochilor, le-am trecut cu doba in spate de sute de ori. Cand alti copii se jucau, mergeau la sanius, petreceau sarbatorile cu parintii lor, eu plecam de-acasa cu tata si ceilalti doi frati ai mei, ca sa veselim lumea, la nunti ori la petreceri, la hramurile satelor, ori la joc de sarbatori. Uneori era atat de frig, ca oamenii, cand ma vedeau mic si zgribulit, veneau si-mi puneau un brat de paie sub picioare, ca sa nu-mi degere in cizmele de cauciuc, si-mi frecau mainile, sa nu-mi inghete degetele. Lumea de-atunci isi tinea cu strasnicie traditiile, cea de-acum, mai putin. Dar eu, pe vremea aceea, ma amaram tare rau de asta, ca eu lucram cand altii stateau, si nu-mi dadeam seama pe atunci ca asa am sa ajung om mare. Dar tata imi spunea mereu, si spunea tuturor celor care se mirau de mine, ca eram asa mic si bateam asa cu foc doba aceea mare: "Il vedeti? Aiesta o s-ajunga un mare artist!". Iar eu ma rusinam foarte!... Tata stia, de unde, nu stiu, ca eu o sa-i implinesc visul pierdut. Si el ar fi ajuns muzician mare, daca n-ar fi renuntat la studiile pe care le incepuse la Iasi. Cantand la o nunta pe la Codrii Orheiului, a cunoscut-o pe mama, s-au casatorit, si a devenit lautar de tara, in loc de unul cu papion. Daca n-ar fi facut asta, tata, violonistul Dumitru Botgros, n-ar fi fost mai jos de Grigoras Dinicu.

- Cand ati inteles ca muzica populara va fi drumul dumneavoastra de-o viata?

- Pe la sapte ani, tata mi-a pus vioara in mana si mi-a dat primele lectii. Zilnic studiam, si eu, si fratii mei, partituri de Mozart, Strauss, muzica de cafe-concert, dar si muzica taraneasca, pe care tata o stia din repertoriul romanesc interbelic pe care-l cantase si el, si care circula pe sate, la batrani rapsozi si lautari. Si acum am lada tatei, plina cu note, mi-a ramas ca zestre, e nepretuita. De atunci, nu m-am mai despartit de vioara. Si cand dorm, o tin la capatai. Daca sunt pe drum, o tin in brate. N-as putea sa traiesc fara sa o ating in fiecare zi. Pana in clasa a opta, am mers la scoala doar trei zile pe saptamana: marti, miercuri si joi. De vineri pana luni eram la nunti, care la noi tineau trei zile pe vremea aceea, ori la baluri de petrecere in catanie, ori la cumetrii... Uneori o tineam dintr-una intr-alta. Profesorii ma intelegeau si ma ajutau. De multe ori, atipeam martea dimineata cu capul pe banca, iar ei ma mangaiau usor pe cap si spuneau: "Du-te Culaie si te odihneste, lasa ca tu esti copil bun si ai sa-ti iei lectiile de la ceilalti colegi!". Iata ca imi dau lacrimile cand vorbesc de ei, ma iertati ca m-am emotionat... Eu sunt Varsator, vars lesne lacrimi si nu-mi e rusine de asta. Oh, bietii mei dascali de tara, niste monumente de oameni adevarati! Cand merg acum in sat, sunt asa mandri de mine si parca nici nu indraznesc sa-mi vorbeasca, asa sunt de modesti. Dar eu ma duc la ei, sunt batrani si necajiti, si le sarut dreapta, pentru ca au inteles atunci ca era o scanteie in mine. Parintii meu au avut opt copii, cinci fete si trei baieti, or noi, baietii, dimpreuna cu tata, cantam ca sa tinem restul familiei. Ce castigam, atata mancam. Uneori, cate un consatean mai instarit ne ajuta pe noi, copiii, cu cate o haina, iar pe parinti cu cate un sac de malai, in posturi, cand nu erau nunti. Am avut momente foarte, foarte grele. Cu toate acestea, stiam sa ne facem viata mai frumoasa. Stateam la marginea satului si, de multe ori, calatorii mai trageau la noi, sa se odihneasca peste noapte. Tata ii primea pe toti, cunoscuti si necunoscuti, si chiar daca era in miez de noapte, se ducea si scotea o ulcica de vin din pivnita, apoi ne scula pe toti: pe mama sa le puna de mancare, iar pe noi, copiii, sa le aratam ce frumos stim canta. Mama mai lucra cu ziua prin sat, tata facea meseria dintr-o vioara si-un arcus, dar familia noastra era foarte respectata si iubita.

"Coragheasca pe trei copeici"

- Cum ii vedeati in copilarie pe lautarii cei vechi? Ce ati deprins de la ei?

- La noi in ograda se adunau toti muzicantii care plecau la nunti, inainte de a iesi din sat. Mama le dadea cate o strachina cu zama de gaina si mamaliga, apoi ei faceau cate o sarba, o hora, o coragheasca si-un mars, drept multamire.Isi impachetau instrumentele, apoi se puneau in genunchi si ziceau o rugaciune. Si ieseau pe poarta, asa cu un aer de demnitate, de ziceai ca se duc la intalniri cu presedinti de mari state. Dupa trei zile, cand terminau nuntile, se opreau iarasi la noi. Dinainte de a ajunge in marginea satului, cantau marsul, ca sa auda mama ca ei vin, si pana intrau in ograda, mamaliga era gata. Dupa ce mancau, puneau doba in mijloc si banii toti pe ea, ii imparteau frateste, mai beau un ulcior cu vin, cantau iarasi o sarba, o hora, o batuta si-un mars, apoi plecau pe la casele lor, istoviti, dar fericiti. Placerea mea era sa bat eu doba cu ei, si ce maruntei le ramaneau, cateva copeici, mi le dadeau mine, si aveam si eu partea mea. Pentru mine, copil fiind, tot acest "ritual" de trecere al lor prin ograda noastra mi se parea un spectacol fantastic. Nu ma mai saturam privindu-i si-mi dadeau lacrimile cand vedeam cu cat patos si daruire canta, de parca-si intindeau sufletul pe corzile viorii, pe varful degetelor... Ce sa va spun?... Frunzele pe copaci dansau, cantau, vorbeau, se scuturau, lumina parca vibra si ea.... Fara statie, fara microfon, doar cu un suflet extraordinar... Era o incarcatura si o tensiune a momentului artistic cum rar mai vezi in ziua de azi. Am sa mor si n-am sa mai aud niciodata lautari cantand ca-n copilaria mea.

- Tocmai daruirea aceasta se vede si la dumneavoastra si va face remarcat, atunci cand sunteti pe scena: va aplecati obrazul pe vioara, ca pe o perna de catifea. Poate de aceea, sunetul iese atat de clar si de vibrant. Nu e doar tehnica, asta e sigur, e si suflet, mult suflet... Iar in spatele dvs., orchestra suna fara cusur.

- De la tata si de la confratii lui am invatat asta: ca sa fii un mare muzicant, trebuie sa fii si iubit, nu numai admirat. Si esti iubit cand pui si suflet in muzica ta. Trebuie sa stii a lua lumea in maini, s-o faci sa rada si sa planga, cu cantecul tau. Fie ca e pescar, ca-i ciubotar, ori boier mare. Asta fac lautarii! Au o prestanta si chiar o noblete anume, se cunosc de departe, inca dinainte de a incepe sa cante, se vad si dupa cum isi poarta instrumentele cand merg pe strada. Iubesc si am un mare respect pentru tagma lautarilor celor vechi, am crescut intre ei, ii caut si acum pe cei batrani si ma intristez cand ii gasesc bolnavi si saraci, si ca nimeni nu-i mai onoreaza asa cum ar fi trebuit. Multi dintre ei s-au stins in uitare si saracie, iar crucile lor in cimitire sunt pravalite si acoperite de spini. De aceea, in 20 noiembrie, la Chisinau, vom face un concert ale carui fonduri vor fi folosite pentru ridicarea de monumente pentru cei dusi, si pentru ajutorarea celor ramasi in urma lor, rude in varsta care o duc greu. Tot ca multumire pentru ei, cateva din piesele mele le-am numit "omagii" pentru marii lautari, cum au fost Florea Cioaca, Constantin Mirea, Ion Dragoi, Faramita Lambru, Nicolae Sulac, Gheorghe Bosoalca. Ei au muncit si ne-au lasat comoara mare, cea din care mancam noi o pane alba acum. Macar atat sa facem si noi pentru ei!...

Cu vioara, spre lumea larga

- Cum a inceput, de fapt, cariera dvs. de mare muzician? Ce v-ati pus in geamantanul cu care ati plecat din sat in lume?

- Omenie, cinste, credinta in Dumnezeu si dragoste de muzica sunt valorile pe care le-am luat cu mine atunci cand am plecat, dupa ce am terminat opt clase, la Soroca, in nordul Moldovei.Acolo am facut un liceu de muzica, ce pe atunci se numea pompos "Scoala de Iluminare Culturala". Dar am avut profesori foarte buni si am invatat cum se dirijeaza o orchestra, cum se fac aranjamentele orchestrale, practic, bazele profesiunii mele. Am venit apoi la Chisinau, ca violonist intr-o formatie profesionista, in Filarmonica nationala. Atunci mi-am inceput cariera, era in anul 1973. Am primit si o camera in camin, ca proaspat casatorit ce eram. Sotia mea, Lidia, de care ma indragostisem nebuneste de la 16 ani si cu care impartasesc si acum o relatie minunata, era atunci tanara cantareata de muzica populara. Aproape imediat a venit si recunoasterea. Tata era, de-acum, foarte mandru de mine, de cate ori mergeam acasa, imi mai arata cate o melodie noua la vioara. Jumatate din repertoriul meu il am de la tata. Am terminat intre timp si Conservatorul, dar niciodata, imi pare mie, n-am cantat asa frumos ca tata. Intotdeauna il ascultam cu mare placere, nu ma mai puteam satura de dragostea lui de vioara si de a canta. Vioara a facut parte din destinul familiei noastre, pentru ca dupa mine, si fiul meu, Cornel, iar acum nepotul meu, canta si ei la vioara, iar ultimul, iertati-mi "modestia", chiar da semne ca e genial, desi are doar 12 ani. Am dus numele lui tata, Botgros, la renume international, si stiu ca, de acolo unde e, e mandru de mine si de urmasii sai.

Unirea nu va ramane doar in cuget si-n simtiri

- Cum inteleg basarabenii astazi sentimentul patriotic, ce credeti ca ne rezerva istoria?

- Noi spunem ca am realizat Unirea, ca artisti, inaintea politicienilor. Cel putin, mie asa-mi merge vorba. Am venit in Romania acum noua ani de zile, la invitatia realizatoarei de televiziune Elize Stan, cu care facem o echipa formidabila de atunci pana in prezent, iar aparitia noastra in 2002, la festivalul "Cerbul de Aur", a fost un succes urias.Romania a redescoperit Basarabia si ne-a inconjurat cu un val coplesitor de simpatie. Am fost desemnati "Cea mai buna orchestra de muzica populara de pe intreg arealul romanesc"! Anul trecut, la aniversarea "TVR 50", orchestra noastra a sustinut un spectacol grandios, in care au fost implicati nu mai putin de 1.800 de artisti. Viata noastra e mai mult pe drumuri: facem saptamanal "naveta" intre Chisinau si Bucuresti, pentru repetitii si spectacolele in direct. Numai anul acesta am sustinut aproape 30 de spectacole in Romania. Nu e deloc usor, dar facem cu drag acest efort. Dar, ca sa va raspund punctual la intrebare, trebuie sa va spun ca la noi, la Chisinau, s-a ridicat pentru prima data tricolorul in sala noastra de spectacol, cand a venit Sofia Vicoveanca, cu cantecele si cu straicuta ei de bucovineanca, in 1988. Lumea s-a bucurat atunci, cu teama, dar cu un sambure de speranta. Stim ca vom fi o tara cu totii, si ca ceasul acela nu e departe. Nu se mai poate altfel! In 14 octombrie, de Cuvioasa Parascheva, cand am sarbatorit hramul orasului Chisinau, artistii romani invitati (Gheorghe Zamfir si Irina Loghin) au fost, pur si simplu, inecati in lacrimile de bucurie si de speranta ale publicului. N-am vazut in viata mea lume asa de multa la un spectacol in aer liber, cred ca erau peste o suta de mii de persoane venite acolo, sa se bucure dimpreuna, stand in picioare, in ploaie. Asta da dovada de un patriotism extraordinar, de cata dragoste de limba si de cantec romanesc e intransii. Si sa tineti minte ce va spun eu, tot la unire o sa ajungem, poate ca nu chiar acum, dar asta se va intampla sigur in anii ce vor urma, si nu-i cale de-ntors. Istoria ne va face dreptate!