IOAN MAT, haiducul din Tara Lapusului

Povestea unui taran maramuresean care a platit, aproape cu viata, dorinta de libertate

Batranul pirpiriu, cu trupul imputinat de varsta si de vremurile care au trecut peste el, a fost cioban de mic copil. Imi povesteste linistit viata pe care a trait-o si care il transforma intr-un erou de roman. Vorbeste despre dragoste, despre puritate si liniste sufleteasca, despre Dumnezeu si despre Judecata de Apoi. De mult de tot, cu mult timp in urma, i se spunea Haiducul, si a stat ani de zile ascuns in munti, sa vina americanii sa-l scape de comunistii care i-au stricat randuiala vietii. Americanii n-au mai venit, asa ca, pana la urma, a fost prins, a facut puscarie, multa puscarie, apoi a avut domiciliu fortat, iar intr-un sfarsit, l-au lasat sa se duca la el acasa, in sat. S-a insurat si s-a intors la munca lui de cioban. A urcat cu oile la stana, sus pe munte, acolo unde a fost intotdeauna om liber.

La poarta timpului

Ma indrept spre Tinutul Lapusului, intr-o dimineata invelita intr-un cer plin de nori grosi si grei. E sfarsitul lui martie si e destul de frig in Maramures. O atmosfera bizara ma insoteste pe drumul vechi, cu asfaltul prapadit, ce pare ca duce spre nicaieri. In fata mea, soseaua este inghitita de un abur des, care cotropeste intregul peisaj. Vaile sunt inecate in albul pufos care se raspandeste precum apele unui rau furios, iar dealurile isi tin cu greu la suprafata varfurile impadurite. Printr-o spartura a norilor se iteste o raza timida a soarelui, care transforma orizontul intr-o mare colorata in rosu. Cerul se uneste cu pamantul printr-o magie care imi arata ca patrund pe teritoriul unui alt univers, intr-o lume a tainelor. Parca ma aflu la intrarea pe poarta timpului. Simt ca locul in care vreau sa ajung imi va dezvalui istoria unor intamplari tulburatoare. Ma hotarasc sa merg mai departe si, dupa o vreme, printre valurile aburilor, disting satul cautat. Casele batrane, cu acoperisuri din sita veche, stau insirate de o parte si de alta a drumului, ca niste strajeri credinciosi. Locul se numeste Lapusul Romanesc, iar casuta lui Ioan Mat e asezata mai pe la mijlocul satului. Pe stalpul de curent din fata portii, intr-un cuib, o barza isi face curat in casa.Il gasesc pe batran in curte, impreuna cu babuta lui. Stivuiesc lemne de foc pe langa peretele casei. In curtea mica se plimba tantose cateva gaini, la care se uita mirat un caine urias, tarcat, alb cu negru, cu o ureche cazuta peste ochi. Este jucaria unui baiat de vreo zece ani, nepotul batranilor, care il mangaie pe cap si il smotoceste cu foc. In mijlocul curtii, pe-o raza de soare, isi face veacul o mata tigrata, indiferenta la tot ce misca in jurul ei. "Buna ziua!". "Laudat fie Iisus!", spun cei doi batrani intr-un glas, oprindu-se din treaba. "Matale esti Ioan Mat zis Haiducul?", intreb. "He-he, asta-i poveste tare veche domnule. Dar hai, nu sta in cale, hai inauntru si-om sta de vorba de vrei sa stii cum o fost pe cele vremuri spurcate".
Chipul omului din fata mea exprima o liniste si o seninatate care pare ca n-au nici o legatura cu lumea in care traim. Femeia se duce in camera alaturata si deretica de zor. Daca musafirul vine de la drum lung, e musai sa-l omeneasca, gandeste ea. "N-a fost chiar niciodata bine pe lumea asta?", intreb, hotarat sa aflu povestea omului meu. "O fost, da' am fost prea tanar cand o fost un pic bine."
Ioan Mat era un copil in 1940, cand Ardealul de nord a fost ocupat de Ungaria. Timp de cinci ani, ungurii le-au impus cote si au fost necazuri din cele mari. Ca aveai, ca n-aveai, trebuia sa dai un pic de porc, carne de vita, produse din lucrul pamantului, pasari, oua. Cotele erau asa de mari, ca trebuia sa cumperi si sa completezi, ca sa-ti indeplinesti porunca. "Si n-am avut ce manca si am mancat faina de mazare, mazariche, si aceea data cu ratia. Ase o fost in timpul razboiului, in timpul ungurilor, domnule", zice batranul cu amar.
Apoi s-a sfarsit si razboiul, dar vremuri ceva mai bune tot n-au fost. Au scapat de unguri si au aparut rusii in tara si comunistii la putere. Au scapat de cote si s-au pomenit cu "normele oarbe", asa le ziceau, pentru ca degeaba intrai in colectiv, cu forta sau de voie buna, ca pamantul din zona Lapusului, de la poala muntelui, nu-i bun ca cel din campie si nu produce. Asa ca omul n-avea de unde sa dea tot ce i se cerea si veneau si ii luau tot din casa. Si iar a fost foamete si saracie. "A acceptat cineva comunismul aici?", intreb. "La noi, nu. Cativa or fost, ca le-o promis c-or fi tovarasi egali, c-or ave, c-or drege... Eu n-am fost de ceie parere... Nu pot fi io tovaras cu un preot, cu un general, cu un profesor, cu un doctor. Ce fel de tovaras? N-ai cum. Nu mere asa ceva! Cel putin asta mi-o fost judecata me". Batranul sta un pic pe ganduri. "Adica cum sa ma mai tu, ca trebuie sa merg la arat, in ziua de Paste? N-o vezi, draga domnule? Cum porunceau comunistii nu s-a putut."
Problemele grave ale maramuresenilor au aparut inca din 1945, cand sovieticii, ca armata de ocupatie, au numit prefect la Sighet un avocat ucrainean, pe nume Odoviciuc. Prefectul a inceput manevrele prin care sa alipeasca Maramuresul la Ucraina Subcarpatica, cerand lucrul acesta direct lui Stalin. Maramuresenii s-au adunat si s-au opus, iar la Ieud au fost timp de zece zile lupte armate. In final, prefectul a fost destituit, dar capii revoltei au fost urmariti, arestati si ucisi in marea lor majoritate. Unii dintre cei scapati din mana comunistilor, a militiei sau a securistilor s-au refugiat spre Lapus, la poalele Tiblesului. Cu acestia, Ioan Mat a fost mai tarziu camarad de arme in munti. Toti au fost convinsi ca multi purici nu va face comunismul prin Romania. Dar s-au inselat amarnic.

Asa a-nceput calvarul

"Lumea asa o zis: ca nu va fi comunism aicea. Da' noi n-am stiut ca suntem dati de Churchill si de Roosevelt la rusi pe 50 de ani, in schimbul Greciei. Abia dupa zeci de ani am aflat: "Niii, mai, ce-or facut aistia". Cei de la Europa libera o tineau pe-a lor: "Nu va lasati frati romani, ca maine ne intalnim". In 15, 20, 50 de ani, tot asa o fost, veci." "Ati asteptat sa vina americanii?" "Pai da, sa scapam de comunisti. Multi or luat calea muntelui atunci. Era unul, Niculae Pop, care i-o strans pe mai multi. Unul Pasca din Targu Lapus, ce era ofiter in rezerva si om cu carte, o facut teologia doara, o zis: "Mai, n-a tine mult, se vor termina comunistii astia"... Da' n-o fost asa, n-o fost asa... Si-or luat calea muntelui, in Tibles. In '49, la inceputul lunii mai, ca se facuse stana, o venit sa-l aresteze pe Niculae Pop".
Padurarul Niculae Pop era un om instarit. Avea pamant, stana de oi, presa de ulei si moara de apa. Lumea il stia ca pe un om care nu suporta nedreptatea. In timpul razboiului, pe vremea ocupatiei maghiare, a scapat de la exterminare mai multi evrei amenintati sa fie deportati in lagarele naziste. N-a putut accepta ura de rasa si uciderea unor oameni nevinovati. I-a ascuns intr-un adapost construit in padure, iar fiica lui, Aristina, le-a dus de mancare. La un moment dat, banuit ca se impotriveste comunistilor, padurarul din Lapus a fost nevoit sa urce si el muntele, pentru a nu fi arestat. Putin mai tarziu, Ioan Mat, cioban la stana lui Pop, a fugit si el in munti. Acolo a dat peste grupul lui Pop, cu copiii, Aristina si baiatul Achim, cu Pasca, Hotico si toti ceilalti pribegi ai soartei.
Si-au facut o coliba de piatra intre stanci, sus in munte, si au stat acolo doua ierni. De cele mai multe ori faceau o mamaliga uriasa, o taiau cu sfoara si o imparteau la cati erau. Din cat de mare era rotocolul de mamaliga, le ramanea la fiecare doar o bucatica si o mancau cu ceva cartofi. Atat. Asta iarna, ca vara erau urzici si buruieni si cu alea traiau. Se aprovizionau toamna cu merinde si totul era socotit, masurat si impartit sa le ajunga pe cinci luni. Octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie. Nu cumva sa ramana sus in munte fara mancare, in plina iarna. Strangeau cartofi, puneau varza in putinile de la oi, pastrau zerul acru... Si-au facut un cuptor de pamant, mai mult sapat in piatra muntelui, ca sa poata sa faca ceva pita de malai... Lucrau numai noaptea, nu ziua. Lemne pentru foc rupeau tot noaptea, cand era ploaie, viscol sau vant. Atunci mergeau dupa lemne, ca stiau ca pe vreme rea, noaptea in munte, nu se inghionteste nimeni sa-i caute. Nu faceau foc ziua, sa nu se vada, doar noaptea, dar si ala acoperit bine de tot. "Ma, da' daca cineva e om destept si vine si simte mirosul de fum cine stie de unde?" Au hotarat sa sape in pamant dupa apa, cat mai aproape de adapost, nu sa caute un parau curgator. Au zis: "Ba, daca ne-or cauta, doar n-or imbla prin toti tufii padurii, or lua-o prin parau, de-a lungul, si tot trebuie sa vada urma, daca ai mers dupa apa". Daca mergeau undeva, oriunde, si trebuiau sa treaca peste un parau, nu calcau pe pamant, calcau de pe piatra pe piatra si nu purtau cizme sau bocanci, ci opinci, sa nu lase nici o urma.
Asta a fost viata de partizan in munti a lui Ioan Mat si a grupului condus de Niculae Pop. Au ales frigul si foamea, cerul liber sau intunericul padurii, ca orice salbaticiune a naturii. Ani de zile au trait si au reactionat ca un vanat urmarit de haitasi. Au evitat sa traga in urmaritori, desi de multe ori i-au avut in bataia pustilor. "Apai nu eram, domnule, criminali, sa tragem in soldati pe la spate. La urma urmei, erau niste copii pusi pe urmele noastre de ai mari, de-i conduceau. N-aveau bietii de ei nici o vina", imi explica batranul.
"Lupte au fost?" "N-or prea fost. Numa' una, in '51, de-am fost eu prins, in ziua de Rusalii. Urma sa ne intalnim cu cineva sa ne ajute cu niscaiva merinde, da' sa vede treaba c-o fost o cursa si am intrat in ea fara sa stim". Erau cinci insi, Niculae Pop, Ioan Mat, Ioan Rus, Vasile Hotea si Aristina, fata lui Pop. Restul au ramas in tabara din munte. Cei cinci au coborat varful Hudinului si au venit prin dosul muntelui, prin satul Roia, la 12 km de Lapus. Casa lui Niculae Pop era faramata toata, gospodaria lasata la pamant, iar in jur totul parea pustiu si parasit. "Acum domnule, ce trebuie sa stii mata este ca securistii s-au razbunat urat de tat pe familia lui Pop Niculae. I-or batut femeia, de a zacut biata de ea patru luni. I-or luat oile si averea, i-or incendiat toate acareturile, pana si livada. Drept e ca la fel am patit fiecare dintre fugari, dar parca neamul lui Pop o fost cel mai obidit". Au plecat de la casa lui Pop imediat. In jurul lor atmosfera era apasatoare, parca le plutea pericolul deasupra capetelor. Au luat-o inapoi, printr-o poiana si, ca niste naluci tacute, au cautat sa se piarda prin intunericul padurii. La un moment dat, la marginea poienii, au vazut ceva urme prin iarba. Aristina, fata lui Niculae, zice: "Ioane, ce urma e asta?". "Nu stiu, ca e calcata in varful degetelor, nu cu piciorul tot pe iarba. Da' cand intram in padure iti spui precis, ca dupa frunza calcata deduc eu ce o fost", a zis Ioan Mat. Atata lucru a mai apucat sa spuna, ca s-a trezit cu o namila in fata, cu pistolul in mana. Batranul se salta in picioare de pe lavita si, cu gesturi largi, imi descrie atacatorul si striga: "Stai!". Apoi se lasa usor la loc. "Eu am pus mana pe arma lui si l-am aruncat intr-o parte. Aristina, care era drept in spatele meu, ca noi nu ne deplasam decat in sir, unul dupa altul, a fugit in padure si securistii au inceput sa puste. M-am trantit la pamant intre securisti, ca eu am ramas prins, si am asteptat sa vad ce s-o mai intampla". Hotea s-a ascuns in albia unui izvor, iar Pop si Rus trageau, in speranta ca il vor putea scapa pe Mat. Securistii strigau de zor: "Nu trage Pop, nu trage, da-te prins". Lupta s-a linistit la un moment dat si unul i-a luat arma lui Ioan Mat, avea un ZB-eu cehesc, si l-a izbit cu ea in fata, de i-a spart obrazul si i-a tasnit sangele, apoi, cu inca o lovitura in umarul stang, i-a amortit tot bratul. Au pus doi sa il pazeasca, dar nu l-au mai legat, ca n-au mai avut vreme. Intre timp, a venit o caruta cu branza de pe munte. Securistii au crezut ca e plina cu arme si cu partizani si s-au speriat. "Zice unul: "Dau cu o grenada!" "Da!"". "Cand o dat cu grenada," povesteste batranul Mat, "o rasunat muntii ceia si paznicii mei si-or sucit capul sa priveasca. Eu, daca saream peste ei, intram in padure si scapam. Da n-am avut minte, ca n-o fost timp si am fugit in partea opusa prin poiana.Ei au tras si am samtat pe spate fierbinte. Cum m-o impuscat, o intrat cartusul intre omoplat si coaste si o iesit pe dupa ceafa. N-a atins nici coastele, nici omoplatul. Cum a facut Dumnezeu, nu stiu, da asa o fost. M-am tarat pe burta pana la padure si d-acolo m-am ridicat si dus am fost. Arma am lasat-o acolo, ranita am lasat-o acolo, mana stanga era amortata de la lovitura cu arma, bratul drept nu-l puteam misca din cauza ranei facuta de glont. Sangele se scurgea din mine si trabuia sa incerc sa marg de unde am venit, d-acolo de sus, de pe munte, in spatele varfului Hudin. No, ce sa fac, cand oi muri, oi muri... Cum am mars, cum n-am mars, ca am ajuns inaintea celora care o fost cu mine". "Si rana s-a vindecat?", intreb. "S-a vindecat", spune mosul si ofteaza, apoi imi explica minunea: "Exista o iarba de-i zicem noi iarba talharului. Cand am ajuns la coliba din munti, era santinela unul Dobre Mircea, de am dat fata cu el. Eu eram tat numa' sange si el a sarit: "Ba, Ionica, ce ai patat?". Am povestit ce am patat si i-am zis sa mearga la parau, sa ia o iarba care creste pe malul apei si care-i increstata pe margini. A venit cu iarba, mi-o taiat camasa plina de sange cu cutatul, o tipat-o pe jos, m-o spalat cu apa si mi-o pus iarba pe rani si pe deasupra niste felii late de cartof, dupa care m-a legat bine cu un prosop cusut ca o banduliera si cu altul precum cureaua, sa steie stransa legatura."

Carnagiul

Oamenii lui Pop au hotarat sa darame tabara, sa incarce tot ce aveau si sa-si astepte seful in alt loc, hotarat de ei, pentru astfel de momente. Dar atunci, Dumnezeu avea sa fie de partea lor. "Pa la sfintitul soarelui or aparut si Aristina, tata-su Pop si unul Rusu Ioan. Lipsea Hotea, cel ramas in albia izvorului. Rusu asta era cam ateu, dar cand m-o vazut ajuns inaintea lor a zis: "Bai Ionica, doar te-am vazut prins acolea si cand colo tu esti aicea, asa ca musai sa cred cum ziceti voi, ca exista un Dumnezeu"".
Au urmat plecari dintr-o parte in alta a Tiblesului. Apoi grupul de lapusneni a ramas fara hrana si, in final, au fost prinsi ori s-au predat pe rand. Mai intai a venit paralizia lui Pop, seful lor. Padurarul a cerut sa fie dus la preot, sa-l spovedeasca, si sa se impartaseasca, apoi sa fie lasat in Lapus. Ioan Mat a fost cel care l-a insotit si l-a vazut pentru ultima data. Dupa un timp, s-a zvonit ca a fost executat cu un glont in ceafa. Ultimii trei care au fost prinsi au fost copiii lui Pop, Aristina si Achim, si Vasile Hotea, care a si fost ucis atunci.
"De prins, m-or prins definitiv in '53, de lasat de sec, in februarie, in jur de 15, cam asa ceva," zice Mat. "Am fost dus in ancheta la securitate. Apai, la securitate, nu deie Dumnezeu nici la dusmani! Beu horinca de prune cu cana. Si aveau doi hangai, care numa' bateau. Si apai... dai si dai. Unul de-o parte si unu' de alta". A venit la ancheta unul de pe la Baia-Mare, a zis ca-i spune Stern, ceva evreu, ce stie el, ceva sef al securitatii. Stern asta il lovea cu picioarele, cu cizmele peste catusele de la maini, care-i intrau in carne. Apoi l-a lovit peste degetele de la maini, peste genunchi si peste oase cu bata de lemn. Batranul isi pipaie obrajii si falca: "P-aicea m-o batut, pana cand s-o taiet fata, ca atunci aveam masele si dinti, de mi i-o spart si mi-or intrat in carne". Cand a obosit, Stern a dat ordin sa il descalte, i-au legat mainile de picioare cu o franghie, l-au pus cu fata in jos si calusul in gura, apoi a pus un militian sa-l traga in sus de franghie si alti doi batausi ii dadeau cu ciocanele peste talpi. "Totul in creier simtesti, cand da in talpile picioarelor." Asta a patit Ioan Mat in Targu Lapus. De acolo, batut si aflat in stare grava, a fost trimis in Baia Mare, unde l-au aruncat la securitate, intr-o curte, pazit de doi militieni. A venit la el un catelandru cu botul roz si a inceput sa-i linga ranile. "Era bine, ca avea limba moale, dar gardienii l-or sfadit si pe cane sa fuga d-acolo. Si cum stateam eu trantit pe jos, voroveau intre ei si spunea unul "Ma", zice, "numa' unu' am vazut distrus in halul asta, da' n-o trait"."Da-l in ma-sa, ce ma intereseaza?"" Dar Ioan Mat n-a murit, si atunci l-au trimis in ancheta la Satu Mare. "Cine ti-o dat de mancare, cine te-o ajutat, asta au vrut ei sa stie, ca sa poata aresta cat de multi oameni...", imi explica batranul. Le-a spus ca au mai furat, ca nu le-a dat nimeni nimic. "Ba, cum oti furat, daca nimeni nu s-o plans, nimeni n-o zis ca s-o furat vreo oaie sau un miel sau ceva mancare?" Ca asa a fost, ca n-au furat. Dar cum sa le spui ca au fost pe la unul sau altul si ca i-a ajutat? Ca imediat ii lua si-i inchidea...

25 de ani msv

Alaturi de cei prinsi din lotul lui Niculae Pop, au fost arestate zeci de familii, banuite sau dovedite ca i-au ajutat pe partizanii din munti. Dupa lungi perioade de ancheta si batai, au fost judecati si condamnati. Peste 70 de tarani din zona Lapusului au fost condamnati la ani grei de temnita sau au fost deportati in campia Baraganului, pentru ca au avut legaturi cu luptatorii din muntii Tibles. Pentru fiecare dintre ei, anchetatorii securitatii au cerut initial pedeapsa cu moartea.
"Mie mi-au dat numa' 25 de ani!", zice batranul. Incepe sa rada: "Era un judecator mai barbierit la cap, mi-o citit sentinta: "Mat Ioan", "Prezent", "25 msv (munca silnica)", "Ca mane trec domnule", am zis. "Nu-s cinci, is 25 de ani, omule", "Am inteles domnule, sa traiti". Nu m-am speriat atuncea, nu mi-o pasat ca sunt 25 de ani. Erau altii, mai in etate ca mine, "vai de mine si de mine, aici om muri", ziceau. Le vinea divorturi... sa-si lese muierile de-o viata. Si-a me m-o asteptat zece ani, apoi s-o recasatorit. Cat sa astepte dupa mine, ca nici nu stia ce sa astepte. Cum sa dau vina pe ea, pentru ce am facut io? Nu se poate!"

F.f. periculos

Ioan Mat nu s-a speriat nici o clipa pentru tot ce i s-a intamplat. Nici de batai, nici de condamnare, nici de inchisoare. Era tanar si a fost intotdeauna convins ca era doar o chestiune de timp ca iadul pe care il infrunta sa fie maturat de soarta. Abia tarziu, in inchisoare, a descoperit ca speranta lui nu valora in realitate nici doi bani. "Veneau de pe la Bucuresti la anchete: "Mat, cand pleci acasa?". "Ca maine". "Cum ma, banditule, sperai ca vor veni americanii?"". A facut 12 ani, din 25, pana la amnistierea generala din '64. Imi insira inchisorile prin care a trecut: la Jilava a stat 6 ani, iar restul i-au fost impartiti pe la Oradea, Satu Mare si Targu Ocna. "La Targu Ocna erau niste ceangai gardieni, in frunte cu comandantul inchisorii. Da' erau mai omenosi decat romanii nostri. Cand a fost sa plec de acolo, m-o chemat comandantu' si mi-o zas: "Domnul Mat, trebuie sa pleci de la noi". "Daca tre' sa plec, plec". "Da'", zice, "ii musai sa-ti punem lanturi". "Da' de ce sa imi mai puneti, ca tot n-am ce face?". "Ti-oi arata un lucru care nu trebuie sa-l cunosti", zice el, "dar suntem numa' noi doi si chiar daca vorbesti eu nu recunosc". Mi-o adus dosarul, l-o desfacut si acolo scria cu rosu, in dreptul numelui meu, "F.f.f. periculos". Foarte, foarte, foarte periculos. "No, pot eu sa-mi asum raspunderea?". "Nu poti", i-am zas. "Dar pot sa te las sa-ti alegi ce lant vrei". Acuma sa stiti de la mine domnule, durerile de la lanturile puse pe picioare le samti toata viata." L-au dus intr-o incapere plina cu lanturi de tot felul, puse unele peste altele, ca intr-o capita uriasa de fieratanii.Erau unele cu trei zale, dar astea se fixau asa strans ca nu puteai baga nici o carpa intre ele si picior, sa-ti protejezi pielea, si te umpleai de rani. Erau alte lanturi cu care se legau cate doi insi, de un picior unul si de celalalt altul. Ioan Mat si-a ales un lant mai lungut si mai subtirel, care sa nu-i pricinuiasca prea multe necazuri. A plecat de la Targu Ocna cu un soi de recunostinta pentru seful inchisorii si pentru gardienii de acolo, pentru ca si-au pastrat ceva omenie in suflet.
S-a lasat inserarea. In casa se strecoara grabite umbrele intunericului. Ioan Mat se ridica de la locul lui de pe lavita si se apropie de fereastra. Este atent la zgomotele ulitei, apoi ii spune sotiei, care de o buna bucata de vreme sta cuminte langa noi si ne priveste cu ochii albastri de culoarea cerului: "Am mai trecut cu bine o zi, draguta me. Laudat fie Domnul!". Se aseaza la locul lui si incearca parca sa-mi explice care este secretul vietii. "Sa fii tanar, sanatos si liber. Incolo, toate merg bine, cu munca multa buninteles. Apoi, mie la crasma nu mi-o placut, trec eu p-acolo, da' nu sed. Mie mi-o placut la oi, la vite, la cosat, la strans fan, la d-estea, nu la nebuneli. Dar cel mai drag mi-o fost sa merg la oi, si cand se face stana eu sa lucru, sa mulg, sa pregatesc branza si sa vina femeile pe colea, date cu ruj si gatite nevoie mare: "No, da-mi si mie o tara de cas proaspat, da-mi si mie oleaca de branza, bade Ion, da-mi si mie...". "Poftiti draga de luati...". "Hai zice, sa vezi ce prajituri am facut, hai, vino, de ia si mata..."." Batranul haiduc se uita la o fotografie din tinerete, agatata pe perete, apoi se intoarce la mine. "Tare multe dragute am avut cand am fost tanar. Da' nu de nebunie sau ceva asa, necuviincios. Ca sa zic asa, o fost vorba despre dragoste adevarata. Dragoste de aia, rupta din rai". Batranul fixeaza cu privirea un punct de pe podea si ramane dus pe ganduri. "Am avut o viata destul de frumoasa", spune deodata. "Mi-o placut tare mult viata, ca eu n-am fost fricos de nimic. Nici de frig, nici de foame, nici de salbaticiuni, nici de moarte, de nimic. Am fost nepasator pana amu'. Amu' ma moi si eu, imbatranesc. Dar viata mi-o placut. Cu tat cu puscarie. O trecut si aceea..."
Ioan Mat intoarce capul si priveste din nou pe fereastra. Priveste indelung. Inteleg ca povestea lui a ajuns la final. Ma uit si eu in inserarea albastra. Sus, in cuibul de barza, a aparut si un pui.
Foto: Doru Iacovescu