Doi monstri sacri fata-n fata cu presa Tamara Buciuceanu-Botez si Radu Beligan

Una dintre cele mai mari bucurii prilejuite de Festivalul International de Film Transilvania a fost intalnirea cu doi actori monumentali ai scenei si ecranului romanesc. Tamara Buciuceanu-Botez si Radu Beligan au fost omagiati la Cluj pentru talentul, performantele actoricesti si devotamentul cu care au scris istorie timp de zeci de ani, in teatru si cinema, fascinand generatii intregi de spectatori, cu prestatii memorabile, in roluri de neuitat. La intalnirile cu presa (pe care ambii actori au marturisit ca, in mod normal, prefera sa le evite pe cat posibil), am primit adevarate lectii de viata, predate cu intelepciune, umor si distinctie. O incantare!

TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ
"Si in teatru exista bunici, de la care ai ceva de invatat"

Cine ar putea sa le uite vreodata pe Coana Chirita sau Isoscel, profa de mate din "Liceenii", personaje croite parca special pentru Tamara Buciuceanu-Botez? Acum, desi se afla in pragul varstei de 79 de ani, marea actrita debordeaza de aceeasi energie cu care ne-a obisnuit dintotdeauna si nu da nici un semn ca ar obosi. Pare doar putin deranjata de foiala de la conferinta de presa si, mai in gluma, mai in serios, le cere fotografilor sa stea locului: "Eu sunt obisnuita de la teatru, acolo unde nu misca nimeni in sala". Pozeaza apoi cu umor, in postura de profa severa, care isi admonesteaza elevii, si pigmenteaza raspunsurile la intrebari cu replici din roluri care au facut-o celebra.

- Aniversati zilele acestea 56 de ani in teatru. Exista un secret al longevitatii dumneavoastra, in aceasta profesie atat de competitiva?

- Eu sunt un om foarte credincios si mi-am spus mereu asa: munca pentru mine este o religie, iar scena este un loc sfant, aidoma bisericii. Am daruit totul in aceasta meserie si am facut-o cum m-am priceput mai bine, intotdeauna cu maxima sinceritate, pentru ca altfel nu as fi ajuns niciodata la sufletul publicului. Cred ca cel mai important lucru pentru un actor este sa ramana copil in sinea lui, sa isi pastreze acea curatenie interioara, fara de care nu poate fi adevarat pe scena. Aud adesea ca se spune: "Apoi, voi va distrati acolo, la teatru". Nu, noi nu ne distram, ci distram pe altii, ceea ce e o mare diferenta. Fara o munca titanica si o disciplina de fier, un actor nu poate fi mare. Eu, si acum, daca am spectacol la 7 seara, vin la teatru de pe la 5, ca sa am destula vreme sa intru in rolul respectiv, in timp ce multi dintre colegii mei mai tineri ajung cu un sfert de ora inainte de ridicarea cortinei, transpirati de alergatura, si intra asa, repede-repede si nepregatiti pe scena. Bineinteles ca sunt si actori care trag cu ochiul si fura meserie, pentru ca si in teatru, la fel ca si in viata, exista bunici de la care au ceva de invatat. In profesia noastra, care e teribil de spinoasa, marea provocare este sa stii cum sa gasesti drumul cel drept. Eu am avut norocul asta inca de la inceput, si asa am tinut-o pana astazi. Nu am avut suparari cu nimeni, mi-am vazut de treaba mea, cu daruire, sinceritate si demnitate. Si asa am sa fac si de acum inainte. Stiti vorba aia... "cat oi misca din destul al mic, nu ma las!".

- Ati jucat roluri dintre cele mai diverse, in teatru, film, opereta. Care dintre sutele de personaje v-a ramas in mod special aproape de suflet?

- Gandul ma duce imediat la Coana Chirita, un rol in care ma stie atata lume, si de care sunt si acum indragostita, desi nu a fost deloc o partitura usoara. Iti trebuie o tona de energie sa dai viata acestui personaj uluitor, atat de temperamental, si sa fii credibil cand canti un vaudeville, acel gen muzical foarte special, nici opera, nici opereta. Mi-a placut dintotdeauna sa joc comedie, si mi s-a potrivit de minune, dar daca ar fi sa fac o ierarhie, cred ca aceste roluri, precum si cele care implica taceri prelungite, sunt de departe cel mai greu de jucat. Acum, in ultimul film in care am fost distribuita, "Nunta muta", al lui Horatiu Malaele, am parte de o combinatie intre cele doua: un rolisor minuscul, babuta satului, care sta toata ziua alaturi de sotul ei senil (n.r. Victor Rebengiuc) si nu spune nimic. Astea sunt adevarate provocari, sa redai totul doar prin expresia fetei, in timpul foarte restrans pe care il ai la dispozitie. Rolurile secundare, desi in general nedorite de actori, au aceasta calitate speciala: te imping sa dai totul ca sa fii remarcat in acele cateva momente scurte, in care esti pe scena sau pe ecran.

- Exista ceva legat de teatru, de care va este cu adevarat dor si care nu se mai intampla in zilele noastre?

- Sincer, am o mare nostalgie dupa turneele pe care le faceam prin tara. Jucam la Teatrul CFR si aveam un tren al nostru special compus din doua vagoane, cu paturi, sufragerie si bucatarie, cu care plecam in turneu o luna pe an. In fiecare gara ne asteptau orchestrele CFR si ne cantau "La Multi Ani", si noi ieseam la fereastra, cu moatele in cap, sa facem cu mana. Era o nebunie frumoasa, care astazi nu se mai intampla. Sa aduci o piesa mare intr-un alt oras implica niste costuri imense, mai ales la cazare. Asa ca s-a gasit o alta modalitate: de cele mai multe ori, ne intorceam la Bucuresti imediat dupa spectacol si ajungeam habauci acasa, la 4 dimineata. Imi mai este dor si de atmosfera care se crea in teatru, seara, la caderea cortinei, cand stateam la un pahar de vorba, sa ne sarbatorim noi pe noi. Astazi e moda cu petreceri grandioase, din care lipseste, insa, sufletul. Si asta nu are de-a face doar cu meseria noastra. Toata lumea vrea sa demonstreze la scena deschisa ce poate, ce stie, ce-a mai vazut, de multe ori cu un prost gust incredibil. Asta e, de fapt, si problema cu umorul in ziua de azi: in loc sa rasara din inteligenta, iese din prostie, ceea ce ma supara si ma amaraste foarte tare.

RADU BELIGAN
"Iti trebuie mult timp ca sa devii tanar"

La venerabila varsta de 90 de ani, Radu Beligan este cel mai longeviv actor roman din toate timpurile, depasind-o, dupa cum marturisea chiar dansul, pana si pe legendara sa profesoara, Lucia Sturdza Bulandra. Nu se considera, insa, deloc "batran". Dimpotriva, spune cu hotarare ca se simte mai usor si mai liber acum decat era in tinerete, pentru ca s-a debarasat pe drum de toate poverile cu care fusese conditionat de mediul din care provenea, de scoala, de vremuri. Motto-ul pe care l-a rostit la Cluj, spre deliciul tuturor celor aflati in sala, a fost o vorba de-a lui Picasso, poate nicicand mai bine potrivita: "Iti trebuie mult timp ca sa devii tanar!". La conferinta de presa nu se simte, insa, in largul sau, si prefera povestile (savuroase, de altfel) in locul raspunsurilor la intrebari. Iata cateva crampeie din viata acestui actor genial:

Despre inceputurile in teatru

"Eram inca student si jucam rolul judecatorului in "Crima si pedeapsa", pentru care am primit urmatoarele reactii de la critici: 1. "Beligan are o voce frumoasa, barbateasca"; 2. "Baiatul asta are un glas ca o lumanare de un leu". Se intampla in urma cu fix 70 de ani. Am avut apoi sansa sa imi dau examenul de institut pe scena vechiului Teatru National, care avea una dintre cele mai bune acustici din Europa. Stateai la galeria a 3-a si auzeai perfect daca cineva rupea o foita de tigara pe scena. Bombardarea lui in '44 a fost o monstruozitate, la fel cum a fost si decizia ulterioara, de a nu fi refacut. Amintirile din acea perioada sunt, insa, fabuloase. Parca o vad si acum pe d-na Bulandra aruncand, uluita, cu poseta dupa mine, pentru ca iesisem pe scena si imi jucam rolul in cu totul alt mod decat o facusem la repetitii. I-am explicat insa ce se intamplase in culise: aveam un machior extraordinar, care asa de tare imi schimbase infatisarea, incat am inteles pe loc ca personajul meu era cu totul altfel decat mi-l imaginasem eu pana in acel moment, si ca trebuie sa schimb complet interpretarea. Probabil ca am jucat bine, pentru ca am primit din partea lui Nae Carandino, marele cronicar al vremii, urmatoarea apreciere: "Baiatul asta poarta in ranita bastonul de maresal"."

Despre perioada de cenzura

"Toata lumea se plange de perioada aia teribila, in care se taia in carne vie, dar eu trebuie sa recunosc ca pe vremea cand eram director al Nationalului n-am avut mari probleme, desi am pus in scena cele mai cumplite piese impotriva regimului. Jucam Beckett, Drrenmatt, Alby, si era OK, pentru ca Ceausescu nu venea niciodata la teatru (era o problema cu asigurarea pazei acolo), si restul ma lasau in pace. Era ciudat, Ceausescu avea o oarecare timiditate in prezenta mea, desi nu am schimbat decat cateva cuvinte cu el, si ma proteja. Cand a venit Mao in tara si eram cu totii la receptia oficiala, a luat foc cladirea teatrului. M-am trezit cu Dascalescu, val-vartej, ca ma ia la intrebari, dar l-a pus la punct chiar Ceausescu, zicandu-i sa nu se atinga de mine, ca doar "nu l-am pus pe Beligan acolo pompier"."

Despre schimbarile de dupa '89

"In profesia asta a noastra, nu s-a schimbat nimic in ultimii 19 ani, sistemul este si acum exact ca cel sovietic de pe vremuri. Nu se poate ca in Bucuresti sa nu existe nici un teatru privat.Daca totul depinde de stipendii de la stat, cum sa produci adevarate inovatii? Pe vremuri, aveam in capitala Teatrul National si 17 (!) teatre particulare, va dati seama ce competitie exista, cum erau cernute valorile... Pai astazi, daca ma intrebati cine sunt urmasii mei, nu pot sa-l numesc decat pe Malaele... Mai sunt vreo 3-4 actori foarte talentati, dar pe restul nici nu-i stiu, e asa o inflatie de actorasi cu diplome, incat nu mai au loc unii de altii, joaca prin te miri ce fund de tara. Nu sunt multe nici spectacolele care sa imi placa astazi. Dimpotriva, se fac experimente care au stricat complet originalul - mai ales in cazul operei lui Caragiale, unde anumiti regizori au luat-o complet razna. Pai ce vrei sa demonstrezi cand distribui in rolul lui Dandanache o actrita in varsta, sau cand ii pui pe Conu Leonida si Efimita sa faca amor pe scena? Eu am avut marele noroc sa apartin de a treia generatie care a jucat Caragiale, invatand direct de la marii actori, care la randul lor invatasera de la cei care jucasera chiar sub bagheta maestrului. Nu e vorba aici numai de recitat replici. Chiar din acest motiv ma tot solicita domnul Liiceanu sa inregistrez toate schitele lui Caragiale pe audio-bookuri (n.r. carti recitite pe suport audio), pentru ca astazi nu mai stie nimeni "melodia" acestor texte."

Despre cinema

"Nu mi-a placut niciodata sa joc pe ecran. Am crezut c-am sa scap, dar a trebuit sa fac si eu "cinema alimentar", pentru bani. Tin minte c-am turnat odata tot filmul intr-un beci - a fost chinul dracului. Am deschis usa la dormitorul Vetei azi, si am mai inchis-o peste trei luni. Pai cum naiba sa ai continuitate emotionala? Sunt incantat, insa, de progresul pe care l-a facut cinematograful nostru in ultima vreme, si ma bucur sincer pentru succesul tinerilor nostri regizori. Trebuie avuta mare grija de acesti baieti extraordinari."

Foto: MEDIAFAX