In ultimul timp starea asta de panica apare tot mai des si pe neasteptate. Peste zi, totul este in regula. Munca o pune in contact cu multa lume, si ziua trece repede si placut. Lucreaza la o sucursala bancara, vorbeste la telefon, glumeste cu clientii, in pauza bea un capucino. Cand o privesti, vezi o femeie atragatoare, in jur de 45 de ani. O persoana activa, cu amandoua picioarele pe pamant. Dupa program, Maria se duce sa faca sport. Apoi merge cu o prietena la cinematograf, si poate ca se opresc undeva, sa bea un cinzano. Ajunge acasa tarziu, obosita, dar relaxata. Daca suna cumva telefonul, nu se grabeste sa afle cine e la capatul firului. O fi mama sau vreo colega. Se dezbraca alene si face un dus. In pat, mai citeste cateva pagini, pe urma stinge lumina. Dar inca inainte sa se cuibareasca tihnita in asternut, chemandu-si somnul cu ganduri bune, sentimentul acela cumplit se napusteste fara veste asupra ei, din intunericul noptii. Da buzna, se prabuseste pe pieptul ei, o impiedica sa respire, o zguduie cu hohote amare de plans.
Suferinta aceasta are un nume: singuratate. Multa vreme, Maria a cunoscut-o doar ca pe un fel de amenintare tacuta, care in unele zile reusea sa se insinueze in fiinta ei, luand-o cu totul in stapanire. Mai nou, insa, se dezlantuie asupra-i in adevarate atacuri si ea le resimte, ca si cum ar fi agresata fizic de cineva. Totul se reduce la doua cuvinte: "Sunt singura". N-am pe nimeni alaturi. Nimeni, pe toata planeta asta afurisita. Nimeni caruia sa-i pese cand vin acasa, nimeni care sa intinda mana somnoros dupa mine, nimeni caruia sa-i pot povesti cum mi-am petrecut ziua la birou. Nimeni, nici un barbat care sa ma iubeasca.
Inceputul a fost cu doisprezece ani in urma si atunci s-a chemat libertate. Dar, incetul cu incetul, si aproape fara sa-si dea seama, Maria s-a dedublat. Pe de-o parte, ea e femeia care pleaca singura in vacanta, cand ii vine chef sa schimbe decorul, care isi permite sa renunte la o slujba sigura, pentru ca nu-i ofera posibilitatea sa se dezvolte profesional, care se pricepe sa repare o priza si sa monteze o lampa in tavan. Maria cea independenta si puternica. Insa tot ea e si cealalta femeie care doreste sa iubeasca si sa fie iubita, care ar vrea sa imparta cu cineva tot ce are: patul, masa, zilele. Cea dintai se ia la tranta cu viata, zi de zi. A doua exista doar in visele traite de Maria cu ochii deschisi - cand pedaleaza pe bicicleta, cand se plimba, cand asteapta culoarea verde la semafor, ca sa traverseze strada, cand sta la coada intr-un supermarket, cand incearca sa adoarma.
Da. La inceput s-a chemat libertate. Maria avea 35 de ani cand s-a desprins cu greu dintr-o relatie stabila, in care sentimentele se racisera de-a lungul anilor, se pierdusera pe drum. Plina de energie si in deplin acord cu ea insasi, s-a indreptat spre o viata noua. Viitorul ii suradea. A avut o perioada buna, nu s-ar fi zis ca-i lipseste ceva. Se bucura de apartamentul ei cu doua camere, cu mocheta visinie si un castan batran in dreptul ferestrelor. Iesea in oras, calatorea, ii facea placere sa cunoasca oameni noi. Oricui statea s-o asculte ii spunea: "Sunt singura. M-am despartit de prietenul meu". Migra, asadar, de la un partener catre altul.
Indata dupa despartire, a parcurs, intr-adevar, o faza a sperantei, cand i se parea ca totul e posibil: o simpla calatorie cu metroul era o potentiala oportunitate pentru a-si gasi un barbat.
In vara, pietrele de la rinichi au obligat-o sa se interneze in spital. Medicul ei de salon, un ins tanar, se ocupa de ea cu atata insistenta, parca n-ar mai fi avut nimic altceva de facut. Zacea acolo istovita de dureri, nefardata - si totusi se simtea dorita. Totul a fost usor si firesc. Lucrurile s-au desfasurat dupa vechiul tipic: inima care bate mai tare, intalnirile, euforia, un nou inceput. Insa curand s-a dovedit ca pentru barbatul in cauza, idila lor fusese doar un ultim gest de razvratire, inainte de a-si oficializa legatura cu femeia ce-i era partenera de mai multi ani. Cand si-au luat ramas bun, Maria a fost trista, dar n-a jelit. "Pe atunci, singuratatea nu ma durea asa de tare."
De altfel, era mai sigura pe sine atunci. "Inainte", spune astazi Maria, "nu trecea prea mult, pana sa apara cineva care-mi placea si se arata interesat de mine." Un fel de lege a naturii, ca revenirea ciclica a anotimpurilor. Dar de la o vreme incoace, barbatii i se par tot mai reci si distanti, fara interese sentimentale. "E plin de barbati pretutindeni, niste zombi in cautarea iubirii, dar incapabili s-o traiasca cu adevarat." Retragere strategica in sine: isi infrumuseteaza apartamentul, isi cumpara singura flori, face bai cu spumant, destupa o sticla de vin, citeste o carte buna. Se simte bine cu ea. Da-i incolo de barbati. Totusi, ar fi frumos sa mergi in camera cealalta, unde se mai afla cineva, si sa-l intrebi: "Pun de cafea. Vrei si tu o ceasca?" Maria nu se poate impiedica sa viseze. Dar ranile i s-au inchis si a inceput sa iasa din nou in lume.
Insa ceva s-a schimbat in persoana ei. Degajarea, naturaletea i-au disparut. Sa fii o femeie care isi cauta cu disperare perechea nu e nici sexy, nici seducator, nici demn. Cand ai 20 de ani si stai singura intr-o cafenea, asta poate parea un act de bravada; la 40, e o postura jalnica. Maria prefera sa ramana acasa, fiindca se teme ca frustrarea ii e scrisa pe chip si asta nu atrage pe nimeni. Incepe sa caute preocupari potrivite cu varsta, se duce la concerte, la cinema, se inscrie la cursuri de limbi straine. Stie ca asa isi poate insenina zilele, cu momente de frumusete. Din cand in cand, uneori pentru luni intregi, viata Mariei pare sa-si fi gasit continutul si echilibrul. Dar de la o vreme incoace, week-end-urile ii par prea lungi, iar sarbatorile ii dau frisoane, asa incat trebuie sa se asigure ca va fi invitata de cineva. Altfel, Pastele ar putea sa se transforme intr-un desert, in care ea ar pieri de sete. Deci, mai bine isi fixeaza cateva borne, din loc in loc: intalnire la biserica in Vinerea Mare, in ziua de Pasti, o vizita la unica ei prietena nemaritata. "Prevenirea catastrofei", asa numeste Maria micile ei aranjamente. "Nu exista nimic mai rau decat cerul de un albastru superb si, peste tot unde te uiti, perechi care pleaca la iarba verde cu masina."
Intr-o zi, mai mult in joaca, a trimis un anunt matrimonial la pagina de mica publicitate a unei gazete. In stil telegrafic: "Ti-e dor de intimitate? Caut nefumator fara barba, burta si teama de o relatie".
Intr-o seara, stand pe canapea in fata televizorului, schimband intruna canalele, a dat brusc peste o pereche de ochi incredibil de albastri, ce pareau ca o atintesc. Programul in sine era sub orice critica, o telenovela vulgara. Maria vrea sa apese butonul telecomenzii, insa chipul acela exercita asupra ei o fascinatie inexplicabila. Apartine unui om in floarea varstei, genul sportiv, bronzat, cu parul blond, cel putin cu cincisprezece ani mai tanar ca ea. De atunci, se uita mereu la serial, ajunge sa-l urmareasca regulat. Intr-o zi ii cade in mana un interviu al actorului si, citindu-l, afla ca este ecologist, ca se angajeaza in actiunile "Greenpeace", ca are studii de arta dramatica si ca il prefera pe Eminescu, Pamelei Anderson. Un om profund si sensibil. Desi i se pare usor absurd, Maria incepe sa creada ca are afinitati cu acel om. Ca ar putea sa-i fie o prietena apropiata, o confidenta. "Incet-incet, a patruns in lumea fanteziilor mele", recunoaste Maria. Incepe sa-si faca programul in functie de serialul ei preferat: joia si duminica, la 22.30, se prezinta punctuala la intalnire, in fata micului ecran. Prietenele fac glume, unele destul de rautacioase, Maria rade impreuna cu ele. Niciodata nu s-a simtit mai bine. Poate fi cu el oricand doreste, si pentru asta nu trebuie nici macar sa inchida ochii. Filmul pe care il vede ea, cel launtric, creat de propria ei imaginatie, nu e o poveste banala de dragoste, ci descrie o "relatie inocenta si pura". N-are nici o legatura cu sexul, poate doar cu o subtila si discreta atractie erotica. Ideea ca ea, o femeie matura, ar putea sa aiba vreo sansa la acest barbat tanar si frumos, i se pare absurda. E vorba doar de o simpla inrudire sufleteasca. De Craciun ii trimite actorului o carte cu colinde, o fotografie si o felicitare, in care ii spune ca il admira si ca ar vrea sa-l cunoasca.
Maria vorbeste rar despre obsesia ei. Iar cand deschide gura, prietenele nu mai fac glume. Acum isi fac griji. Ea ridica din umeri: "Lasati-ma in pace. Nu e decat un joc".
Dupa cateva luni, are in sfarsit ocazia sa-l intalneasca. E in turneu cu o piesa de teatru. Maria isi aduna curajul, ia trenul pana in localitatea cu pricina si dupa spectacol, il asteapta la iesirea actorilor si il invita la un pahar de vin. Credea ca o va recunoaste dupa fotografie. Dar nu se intampla astfel. Dimpotriva, iritat si ursuz, idolul de pe micul ecran trece cu ochi de gheata pe langa ea, fara sa-si intoarca privirea, ca si cand nici n-ar fi existat. O clipa, Maria crede ca se va prabusi la pamant. Apoi, incovoiata de umilinta si de rusine, rataceste o jumatate de noapte prin oraselul pustiu. "Ce-i cu mine?", se-intreaba. "Cum am ajuns in halul asta de umilinta? Incotro s-o apuc?"
ALEXANDRA MOSORA - Brasov
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
02.05.2008, 10:30Maria Maria
Ma intreb cum este posibil ca astfel de femei, inteligente, frumoase, educate sa treaca neobservate, sau sa fie tratate cu superficialitate de catre barbati?
In timp ce altele urate, mediocre din toate punctele de vedere, dar foarte smechere si fara scrupule au castig de cauza, si barbati stau altauri de ele....
Cum este posibil? Care e problema?
Sa isi doreasca barbatii astfel de femei, fara prea multe calitati?
De cele mai multe ori am invidiat si invidiez genul acesta de femei, pentru ca se pare ca ele au prioritate in intemeierea unei familii.
De ce sunt vinovate celelalte? Doar pentru ca sunt frumoase si inteligente?
De ce?
Mi-ar placea sa aflu parerea unui barbat!
04.05.2008, 02:06Ionescu Alexandru
Alexandra ai observat cat de diferita erai pe la 20 de ani?
Eu cred ca usor usor incepem sa "murim" pe la aceasta varsta."Moartea " ne patrunde incetisor in suflet atunci cand odata cu sfarsitul adolescentei credem ca suntem "formati" pentru viata si incepem sa alergam dupa cai verzi pe pereti: barbatul /femeia ideal(a), cariera(cat mai sus),bani(cat mai multi),libertate(incercam orice ca altfel..devenim frustrati nu!).Ai observat ca pe la 20 de ani avem o gramada de calitati si virtuti iar pe la 30 nu ramane mai nimic din ele?In acesti 10 ani incepem sa facem compromisuri pentru ca altfel nu ne putem atinge "idealurile",incepem sa mintim , sa manipulam oamenii,devenim smecheri, incepem sa ne "descurcam" etc si asta cu ajutorul (de cele mai multe ori) parintilor nostrii intrati de mult in "putrefactie"("nu-l lua pe cutare ca e sarac!","stai cuminte la serviciu ca se castige bine!")
04.05.2008, 05:18Maria T
Exemplul de femeie de succes, educata, stilata, care isi permite abonament la sala si excursii scumpe nu are cum sa fie apreciat de barbati. Ei vad in astfel de femei doua lucruri care din pacate sunt la doua extremitati.
In primul rand, barbatii vad la exterior o femeie frumoasa, parfumata, cu un corp (aproape) perfect. Insa, in spatele acestui aspect ingrijit este un barbat. O femeie de succes trebuie sa fie dura in ziua de azi, trebuie sa infrunte multe, trebuie sa fie capabila profesional. Din pacate, barbatii nu analizeaza lucrurile in detaliu. Ei vad o persona care din punctul lor de vedere se descurca singura si care nu are prea multa nevoie de protectie. Si se gandesc in sinea lor: "Cum voi putea eu sa tin aceasta femeie langa mine? Dupa cum vad, se descurca si singura... Arata si bine, dar pare greu de intretinut sau ridica suspiciuni... Daca ma va parasi atunci cand o sa fac burta sau cand nu o sa mai arat asa de tanar?" Cam acesta este in mare scenariul care are loc in mintea unui barbat...
Dupa cum am spus in alt comentariu, dragostea si instinctele de conservare a speciei nu s-au schimbat cu mult fata de in urma cu 100 de ani sau 1000 de ani... Modelele si rolurile sociale, da! Femeile sunt tot femei dar asumarea unor reponsabilitati barbatesti le face mai putin atragatoare in ochii barbatilor. Barbatii au inca nevoie de o femeie plapanda, firava, care sa se uite in ochii lor dulce dupa ajutor. Nu conteaza ce educatie are sau cum arata. Important este ca barbatul sa simta ca acea femeie are disperata nevoie de el.
Lucrurile nu se termina aici pentru ca si barbatii au devenit mai pasivi. Cu atat de multe modele de femei (mai educate sau mai putin educate, cu fuste mai scurte sau in pantaloni mai tot timpul etc) in jurul lor isi permit sa aleaga. Instinctul lor de "vanatoare" s-a diminuat pentru ca "vanatul" a devenit mai divers si o parte din "vanat" chiar i se aseaza in poala in schimbul unei beri.
Din aceasta dilema cu greu se poate iesi. Dar, ce ar fi daca fiecare dintre noi ne-am asuma viata pe care o avem, cu bune, cu rele?
In definitiv avem de-a face cu o alta dilema: Cu totii alergam dupa predictii si ne place sa credem, asa iluzionati cum suntem ca specie umana, ca ne este dat in viata totul, casatorie, slujba, o viata fara boli etc. Dar ce-ar fi daca chiar ne-am da seama de calea pe care trebuie sa o urmam? Nu cred ca ne-ar place! Ce ar fi daca am afla ca de fapt tot ce trebuie sa facem in viata este sa salvam de la inec o fetita care va ajunge o scriitoare de succes care va "modela" multe minti cu frazele sale? Si tot ce avem de trait cu exceptia acelui unic eveniment este "de umplutura": nu vom avea o casatorie, vom munci ca niste bieti magarusi fara prea mult spor si vom vedea lumea, mereu in cautarea a noi insisi/insesi dar ne vom intoarce acasa mereu cu un dor in suflet... Ce ar fi daca ne-am da seama de calea noastra, ce am face? Am fi suparati? Poate. Dar am rade in neputinta noastra si am merge inainte, constienti ca am facut un singur lucru care a schimbat omenirea pentru totdeauna.
As dori sa vad in aceasta revista un articol sau sa citesc mai multe comentarii care adreseaza aceasta dilema... Aceasta este cu adevarat dilema! Cat despre modelele sociale sunt toate contrafacute! Ca persoana singura si pe mine ma doare sufletul cand vin acasa seara si ma culc intr-un pat dublu fara nimeni alaturi. Dar ma gandesc frecvent la dilema pe care tocmai am mentionat-o si rad. Rad pentru ca imi cunosc calea si cunosc si motivul pentru care o sa fiu mereu singura de acum inainte. Viata merge inainte totusi, cu bune si cu rele si eu am de gand sa traiesc fiecare clipa cat pot de bine...
Maria, Washington DC, Statele Unite
05.05.2008, 16:14Diana M
Cea mai mare influienta asupra vietii noastra o au propriile noastre ganduri. Ai parte de atatea lucruri frumoase in viata ta: esti independenta, frumoasa, cultivata... Toate astea ar trebui sa iti aduca multa bucurie, cu toate astea gandurile de singuratate pun stapanire pe viata ta ca si cum ar fi cel mai rau lucru posibil. Eu vreau sa te felicit pentru ca nu ai intrat intr-o relatie doar de dragul de a nu ramane singura. Multe femei pe care le vezi ca merg la iarba verde cu perechea lor, sunt, de cele mai multe ori, nefericite. Ideea ca fericirea nu poate exista decat in cuplu ne e inoculata incepand cu Alba ca Zapada si terminand cu telenovela ta preferata. Oamenii singuri sunt, de cele mai multe ori, mult mai fericiti decat cei in relatii. Primul pas este sa fii recunoscatoare pentru ceea ce ai:incepand de dimineata,multumind pentru o noua zi si terminand cu seara, pentru cartea frumoasa pe care o citesti, pentru frumusete si inteligenta cu care ai fost binecuvantata, pentru cariera si viata fara griji de care ai parte. Sa iubesti natura, animalele si oamenii. Poti sa adopti un animal de casa, sa faci o vizita la un orfelinat sau la un azil de batrani, sa ii ajuti pe cei aflati la nevoie. Faptele bune aduc multa multumire sufleteasca. Schimba gandul de "singura si trista" cu "singura si fericita" si in loc sa adormi cu ochii in lacrimi, adormi cu o rugaciune pe buze, in care sa multumesti pentru viata frumoasa pe care o ai.
05.05.2008, 17:09Marta Danciu
Imi place cum gindesti, domnule Ionescu Alexandru.
E foarte adevarat, cu compromisurile astea ne sapam singuri mormintul... Dar citi oameni de caracter mai sint astazi? S-apoi, o trasatura a romanului, imi pare rau s-o spun, e tocmai aceasta dorinta e a-i da gata pe ceilalti,drept pt. care care "eu" sint gata sa calc pe cadavre! Se raporteaza continuu la ceea ce zic altii si nu la felul cum ii vede Dumnezeu!
Si asa incepe si minciuna, incepem sa credem si noi ca e ceva e capul nostru, ca de!, daca tot purtam haine de firma, inseamna ca sintem si noi de calitate! Si ca meritam barbatul /femeia ideala!
05.05.2008, 23:19Maria Maria
Din pacate esuam tocmai din cauza "prea bunelor intentii" a celor din jur si a incapacitatii noastre de a vedea ceea ce conteaza de fapt, si ma refer la ceea ce spunea Alexandru "devenim smecheri, incepem sa ne "descurcam" etc si asta cu ajutorul (de cele mai multe ori) parintilor nostrii intrati de mult in "putrefactie"("nu-l lua pe cutare ca e sarac!","stai cuminte la serviciu ca se castige bine!")"
Traim intr-o lume materialista care distruge suflete si uneori ne dam seama prea tarziu!
Dar ii dau dreptate si Mariei!
De ce nu vad oare ca si femeile asa zise "puternice" au nevoie de iubire, mangaiere, intelegere, sprijin, si ca daca barbatii si-ar dea seama ca au rolul lor foarte important si ca nu putem fara ei, ca seva noastra se trage din iubirea celor din jur, ar avea parte de o surpriza foarte frumoasa!
Femeile frumoase, inteligente si puternice au si ele nevoie de ajutor!
Si daca barbatii nu ar fugi de ele si-ar dea seama de asta si ar fi mai fericiti decat in comoda mediocritate!
Pt ca desi le aleg cu precadere pe celelalte, nu sunt in sinea lor multumiti, intotdeauna, raman de fapt niste frustrati!
07.07.2008, 12:34Negura Lidia
Ai perfecta dreptate.inclin sa cred ca esti o femeie care intr-adevar se poate numi fericita