In ultimul timp starea asta de panica apare tot mai des si pe neasteptate. Peste zi, totul este in regula. Munca o pune in contact cu multa lume, si ziua trece repede si placut. Lucreaza la o sucursala bancara, vorbeste la telefon, glumeste cu clientii, in pauza bea un capucino. Cand o privesti, vezi o femeie atragatoare, in jur de 45 de ani. O persoana activa, cu amandoua picioarele pe pamant. Dupa program, Maria se duce sa faca sport. Apoi merge cu o prietena la cinematograf, si poate ca se opresc undeva, sa bea un cinzano. Ajunge acasa tarziu, obosita, dar relaxata. Daca suna cumva telefonul, nu se grabeste sa afle cine e la capatul firului. O fi mama sau vreo colega. Se dezbraca alene si face un dus. In pat, mai citeste cateva pagini, pe urma stinge lumina. Dar inca inainte sa se cuibareasca tihnita in asternut, chemandu-si somnul cu ganduri bune, sentimentul acela cumplit se napusteste fara veste asupra ei, din intunericul noptii. Da buzna, se prabuseste pe pieptul ei, o impiedica sa respire, o zguduie cu hohote amare de plans.
Suferinta aceasta are un nume: singuratate. Multa vreme, Maria a cunoscut-o doar ca pe un fel de amenintare tacuta, care in unele zile reusea sa se insinueze in fiinta ei, luand-o cu totul in stapanire. Mai nou, insa, se dezlantuie asupra-i in adevarate atacuri si ea le resimte, ca si cum ar fi agresata fizic de cineva. Totul se reduce la doua cuvinte: "Sunt singura". N-am pe nimeni alaturi. Nimeni, pe toata planeta asta afurisita. Nimeni caruia sa-i pese cand vin acasa, nimeni care sa intinda mana somnoros dupa mine, nimeni caruia sa-i pot povesti cum mi-am petrecut ziua la birou. Nimeni, nici un barbat care sa ma iubeasca.
Inceputul a fost cu doisprezece ani in urma si atunci s-a chemat libertate. Dar, incetul cu incetul, si aproape fara sa-si dea seama, Maria s-a dedublat. Pe de-o parte, ea e femeia care pleaca singura in vacanta, cand ii vine chef sa schimbe decorul, care isi permite sa renunte la o slujba sigura, pentru ca nu-i ofera posibilitatea sa se dezvolte profesional, care se pricepe sa repare o priza si sa monteze o lampa in tavan. Maria cea independenta si puternica. Insa tot ea e si cealalta femeie care doreste sa iubeasca si sa fie iubita, care ar vrea sa imparta cu cineva tot ce are: patul, masa, zilele. Cea dintai se ia la tranta cu viata, zi de zi. A doua exista doar in visele traite de Maria cu ochii deschisi - cand pedaleaza pe bicicleta, cand se plimba, cand asteapta culoarea verde la semafor, ca sa traverseze strada, cand sta la coada intr-un supermarket, cand incearca sa adoarma.
Da. La inceput s-a chemat libertate. Maria avea 35 de ani cand s-a desprins cu greu dintr-o relatie stabila, in care sentimentele se racisera de-a lungul anilor, se pierdusera pe drum. Plina de energie si in deplin acord cu ea insasi, s-a indreptat spre o viata noua. Viitorul ii suradea. A avut o perioada buna, nu s-ar fi zis ca-i lipseste ceva. Se bucura de apartamentul ei cu doua camere, cu mocheta visinie si un castan batran in dreptul ferestrelor. Iesea in oras, calatorea, ii facea placere sa cunoasca oameni noi. Oricui statea s-o asculte ii spunea: "Sunt singura. M-am despartit de prietenul meu". Migra, asadar, de la un partener catre altul. "Sunt doar in tranzitie", isi spunea. Deocamdata merge pe sarma, dar la capat o va astepta barbatul vietii ei, unicul. Dintr-o asemenea perspectiva, balansul poate fi o aventura incitanta. "Nu-ti dai seama ca va fi pentru totdeauna", spune Maria astazi. "Ca pe masura ce trece timpul, va trebui sa te adaptezi cumva acestui provizorat, care va deveni caminul tau de aici inainte."
Indata dupa despartire, a parcurs, intr-adevar, o faza a sperantei, cand i se parea ca totul e posibil: o simpla calatorie cu metroul era o potentiala oportunitate pentru a-si gasi un barbat.
In vara, pietrele de la rinichi au obligat-o sa se interneze in spital. Medicul ei de salon, un ins tanar, se ocupa de ea cu atata insistenta, parca n-ar mai fi avut nimic altceva de facut. Zacea acolo istovita de dureri, nefardata - si totusi se simtea dorita. Totul a fost usor si firesc. Lucrurile s-au desfasurat dupa vechiul tipic: inima care bate mai tare, intalnirile, euforia, un nou inceput. Insa curand s-a dovedit ca pentru barbatul in cauza, idila lor fusese doar un ultim gest de razvratire, inainte de a-si oficializa legatura cu femeia ce-i era partenera de mai multi ani. Cand si-au luat ramas bun, Maria a fost trista, dar n-a jelit. "Pe atunci, singuratatea nu ma durea asa de tare."
De altfel, era mai sigura pe sine atunci. "Inainte", spune astazi Maria, "nu trecea prea mult, pana sa apara cineva care-mi placea si se arata interesat de mine." Un fel de lege a naturii, ca revenirea ciclica a anotimpurilor. Dar de la o vreme incoace, barbatii i se par tot mai reci si distanti, fara interese sentimentale. "E plin de barbati pretutindeni, niste zombi in cautarea iubirii, dar incapabili s-o traiasca cu adevarat." Retragere strategica in sine: isi infrumuseteaza apartamentul, isi cumpara singura flori, face bai cu spumant, destupa o sticla de vin, citeste o carte buna. Se simte bine cu ea. Da-i incolo de barbati. Totusi, ar fi frumos sa mergi in camera cealalta, unde se mai afla cineva, si sa-l intrebi: "Pun de cafea. Vrei si tu o ceasca?" Maria nu se poate impiedica sa viseze. Dar ranile i s-au inchis si a inceput sa iasa din nou in lume.
Insa ceva s-a schimbat in persoana ei. Degajarea, naturaletea i-au disparut. Sa fii o femeie care isi cauta cu disperare perechea nu e nici sexy, nici seducator, nici demn. Cand ai 20 de ani si stai singura intr-o cafenea, asta poate parea un act de bravada; la 40, e o postura jalnica. Maria prefera sa ramana acasa, fiindca se teme ca frustrarea ii e scrisa pe chip si asta nu atrage pe nimeni. Incepe sa caute preocupari potrivite cu varsta, se duce la concerte, la cinema, se inscrie la cursuri de limbi straine. Stie ca asa isi poate insenina zilele, cu momente de frumusete. Din cand in cand, uneori pentru luni intregi, viata Mariei pare sa-si fi gasit continutul si echilibrul. Dar de la o vreme incoace, week-end-urile ii par prea lungi, iar sarbatorile ii dau frisoane, asa incat trebuie sa se asigure ca va fi invitata de cineva. Altfel, Pastele ar putea sa se transforme intr-un desert, in care ea ar pieri de sete. Deci, mai bine isi fixeaza cateva borne, din loc in loc: intalnire la biserica in Vinerea Mare, in ziua de Pasti, o vizita la unica ei prietena nemaritata. "Prevenirea catastrofei", asa numeste Maria micile ei aranjamente. "Nu exista nimic mai rau decat cerul de un albastru superb si, peste tot unde te uiti, perechi care pleaca la iarba verde cu masina."
Intr-o zi, mai mult in joaca, a trimis un anunt matrimonial la pagina de mica publicitate a unei gazete. In stil telegrafic: "Ti-e dor de intimitate? Caut nefumator fara barba, burta si teama de o relatie". "Am facut-o numai ca sa ma distrez", spune ea. Oare asa sa fie? Dupa aparitia anuntului, urmeaza cateva zile de asteptare febrila. "Recolta n-a fost rea - cam douazeci de scrisori." La cinci, se hotaraste sa raspunda si, in final, se intalneste cu unul dintre corespondenti. "Statea in statia de metrou, ca un caine in lesa. Un individ maruntel, care vorbea in dodii. In loc de salut, mi-a spus ca la ora noua el trebuie sa fie acasa, pentru ca are sa-si instaleze un video." "O, Doamne", si-a spus in sine Maria, facand cale intoarsa, "decat asa, mai bine singura".
Intr-o seara, stand pe canapea in fata televizorului, schimband intruna canalele, a dat brusc peste o pereche de ochi incredibil de albastri, ce pareau ca o atintesc. Programul in sine era sub orice critica, o telenovela vulgara. Maria vrea sa apese butonul telecomenzii, insa chipul acela exercita asupra ei o fascinatie inexplicabila. Apartine unui om in floarea varstei, genul sportiv, bronzat, cu parul blond, cel putin cu cincisprezece ani mai tanar ca ea. De atunci, se uita mereu la serial, ajunge sa-l urmareasca regulat. Intr-o zi ii cade in mana un interviu al actorului si, citindu-l, afla ca este ecologist, ca se angajeaza in actiunile "Greenpeace", ca are studii de arta dramatica si ca il prefera pe Eminescu, Pamelei Anderson. Un om profund si sensibil. Desi i se pare usor absurd, Maria incepe sa creada ca are afinitati cu acel om. Ca ar putea sa-i fie o prietena apropiata, o confidenta. "Incet-incet, a patruns in lumea fanteziilor mele", recunoaste Maria. Incepe sa-si faca programul in functie de serialul ei preferat: joia si duminica, la 22.30, se prezinta punctuala la intalnire, in fata micului ecran. Prietenele fac glume, unele destul de rautacioase, Maria rade impreuna cu ele. Niciodata nu s-a simtit mai bine. Poate fi cu el oricand doreste, si pentru asta nu trebuie nici macar sa inchida ochii. Filmul pe care il vede ea, cel launtric, creat de propria ei imaginatie, nu e o poveste banala de dragoste, ci descrie o "relatie inocenta si pura". N-are nici o legatura cu sexul, poate doar cu o subtila si discreta atractie erotica. Ideea ca ea, o femeie matura, ar putea sa aiba vreo sansa la acest barbat tanar si frumos, i se pare absurda. E vorba doar de o simpla inrudire sufleteasca. De Craciun ii trimite actorului o carte cu colinde, o fotografie si o felicitare, in care ii spune ca il admira si ca ar vrea sa-l cunoasca.
Maria vorbeste rar despre obsesia ei. Iar cand deschide gura, prietenele nu mai fac glume. Acum isi fac griji. Ea ridica din umeri: "Lasati-ma in pace. Nu e decat un joc".
Dupa cateva luni, are in sfarsit ocazia sa-l intalneasca. E in turneu cu o piesa de teatru. Maria isi aduna curajul, ia trenul pana in localitatea cu pricina si dupa spectacol, il asteapta la iesirea actorilor si il invita la un pahar de vin. Credea ca o va recunoaste dupa fotografie. Dar nu se intampla astfel. Dimpotriva, iritat si ursuz, idolul de pe micul ecran trece cu ochi de gheata pe langa ea, fara sa-si intoarca privirea, ca si cand nici n-ar fi existat. O clipa, Maria crede ca se va prabusi la pamant. Apoi, incovoiata de umilinta si de rusine, rataceste o jumatate de noapte prin oraselul pustiu. "Ce-i cu mine?", se-intreaba. "Cum am ajuns in halul asta de umilinta? Incotro s-o apuc?"
ALEXANDRA MOSORA - Brasov