Iau in mana fotografia de la nunta, ce sta intr-o rama mica, argintie, la capatul patului, si o privesc parca pentru prima oara. Imi place ca e alb-negru si parca nuantele emotiei care ne cuprinsese pe amandoi se joaca in umbre si lumini pe chipurile noastre de atunci. Suntem, desigur, mult mai tineri, cu ovalele fetelor mai inguste, cu hainele stand impecabil pe noi. Eu rad cu totul, cu ochii, cu gura, cu capul dat un pic pe spate, ca de o gluma buna, iar el sta tantos, ca in fotografiile de epoca, cu cearcane dulci desenate sub ochi, cu un zambet discret, privind drept in fata, la pasarica obiectivului. A fost o nunta minunata, cu multi invitati, cu o distractie nebuna la restaurantul unde au avut loc felicitarile, masa si dansul.
Sperantele infiripate atunci atarna acum ca niste steaguri zdrentuite. De ce nu mai rad asa cu pofta, ca odinioara? De ce ochii lui, ca o mare turcoaz, in care ma scufundam, indragostita pana peste urechi, sunt reci si cenusii acum, si uneori arunca sageti de venin verde? Ce s-a intamplat cu noi in anii care au trecut? Ce rol jucam fiecare in filmul acesta cu rasturnari neasteptate de situatii, in care nu cunoastem scenariul, n-am facut repetitii si, mai ales, nu stim care va fi finalul? Viata bate filmul, se spune, si uneori destinul imi pare o farsa pusa la cale de Dumnezeu si colaboratorii sai. Ce ne determina sa nu renuntam, pur si simplu, sa nu abandonam rolul acesta si sa asteptam sa fim distribuiti intr-un altul, daca se va mai intampla vreodata sa fim chemati? Ne sperie cuvantul soarta, ne sperie asteptarea, ne sperie apropierea batranetii si a neputintelor? Ce ne tine impreuna, de fapt, cand dragostea, fiorul acela magic, se risipeste in maximum trei-patru ani, dupa cum spun specialistii in chimia sentimentelor?
Asadar, ia sa vedem, ce avem de aparat aici in casnicia asta ce da semne grave de oboseala? In primul rand, amintirile frumoase pe care le avem impreuna. De exemplu, n-as sparge si n-as rupe niciodata fotografia de care va spuneam, indiferent ce s-ar intampla. Momentul in care preotul ne-a unit in sfanta taina a casatoriei a fost, cu adevarat, ceva unic. Sentimentele noastre de atunci erau, stiu bine, sincere, la fel si urarile prietenilor si rudelor care ne-au insotit in acea zi. Taina aceasta a casatoriei, inteleg acum, e ca un nod bine strans, pe care de multe ori iti vine sa-l desfaci, dar nu ai de unde si cum sa-l apuci. E lucratura dumnezeiasca!...
La mijloc, acum, mai e si copilul. E doar la gradinita si ne deseneaza pe noi, parintii lui, din linii stangace, cu creioane colorate, dar parca semanam. El e intotdeauna intre noi si ne tinem de mana: fiecare avem la maini, in loc de degete, niste petale ovale de floare, care se ating si se suprapun. Il privesc cum se joaca cu tatal lui, cum il ataca cu toata armata lui de roboti si de dinozauri, cum il calareste, il smuceste intr-o parte si-n alta, il inghionteste cu pumnisorii lui micuti. Cand nu intra in joc, daca e foarte obosit, barbatul meu doar strange pleoapele si-i rezista cu stoicism, ca un catel batran si plictisit, intaratat de un catelandru. Daca nu este obosit, atunci ii citeste povesti cu un glas bland, siiii... pe urmaaa..., care pe mine ma adoarme. Imi amintesc cum ii vegheam amandoi noptile de febra, cum el, ditamai militarul de cariera, isi pierdea, la inceput, cumpatul, si-l strangea la piept neputincios, strigandu-mi: Fa ceva, fa ceva!.... Cum alergam apoi la camera de garda pentru cine stie ce rosu in gat sau viroza rebela. Ma uit la ei si-mi spun ca nu am dreptul sa-i despart. Chiar daca barbatul meu, cu mine, nu prea mai are chef de joaca. Adoarme inainte de a veni eu din baie, cu televizorul aprins. Peste noapte, cand se rasuceste pe partea cealalta, arunca peste mine o mana sau un picior fierbinte. Imi face bine atingerea lui. E buna si calda. Adorm si eu, intr-un tarziu, asteptand degeaba o mangaiere sau un sarut. Rar, mult prea rar, se intampla sa nu adoarma inaintea mea. Atunci ma cuprinde grabit si ma iubeste fara vorbe, fara nici unul din cuvintele pe care mi le soptea la inceputurile dragostei noastre si care ma faceau sa sublimez in aerul de deasupra noastra, sa sfarai ca un bulgare de zapada pus pe plita incinsa. Barbatii sunt niste vanatori, am inteles intr-un tarziu. Ii intereseaza panda si punctul ochit si lovit. Dupa aceea, cand te-au castigat si cand cred ca asta e pentru totdeauna, nu le mai trezesti interesul prea mult. Decat daca te ostenesti, din greu, sa le castigi, in fiecare zi, atentia. Eu nu sunt deloc genul de femeie care sa-si intampine barbatul in neglijee de matase, cu o lenjerie de corp cumparata de la sex-shop. Odata m-a surprins vopsindu-mi unghiile cu lac rosu, iar lucrul acesta i s-a parut asa de neobisnuit, incat statea in fata mea si-mi repeta, cu un glas gatuit de emotie si excitare: Pentru mine ai facut asta, pentru mine?. Cred ca l-am privit cu dispret. Nu-i vorbesc mieunat cu Pisi sau Iubi. Detest dulcegariile si gesturile lascive. Nici macar nu-l alint. Il chem, simplu, Ioane. Mi se pare ca are mai mult miez numele lui spus asa, decat folosind cine stie ce diminutiv ridicol. Rareori ies din blugi, cand nu am de indeplinit cine stie ce obligatii formale. Am renuntat de ceva vreme sa ma mai fardez, decat foarte rar si atunci discret. Si nici haine sexi nu mai imbrac, ci am unele gen sac, numai bune pentru a-mi ascunde colaceii suprapusi de pe burta si picioarele ingrosate intre timp, ca urmare a frustrarilor mele afective si sexuale, traduse intr-o pofta de mancare exagerata. Sunt rea! Rea de foame, rea de somn, rea de gura! In fiecare seara ii gasesc pantofii aruncati pe holul stramt si-i iau si-i pun in locul unde el stie ca trebuie sa-i puna, dar nu-i pune niciodata. Ne incrucisam sabiile si pentru parerile lui politice, cam spre dreapta pentru gustul meu, pentru muzica pe care o asculta si pe care eu o detest, pentru cartile pe care le citeste si mie mi se par neimportante. Pentru lipsa lui de vointa, pentru nehotararea cu care abordeaza o situatie noua, pentru reactiile intarziate si de multe ori gresite pe care le are in diverse momente importante pentru familia noastra. Pentru faptul ca lasa totul in seama mea, stiind ca ma fac luntre si punte si rezolv diferitele probleme, de la plata facturilor, la organizarea de la cap la coada a petrecerilor aniversare, si pana la negocierea unui nou credit la banca. Pentru ca atunci cand se aseaza in fata paharului, cu prietenii, uita sa se mai ridice, iar daca nu sunt langa el, asistand neputincioasa cum trasaturile i se schimonosesc, privirea capata sclipiri de animal de prada, iar vorbele i se poticnesc in gura, atunci sunt acasa, asteptandu-l cu ochii pe ceas si cu mana pe telefon. Nu stiu, nu pot si nu vreau sa-i minimalizez greselile, sa-i gadil orgoliul de barbat, sa fac uz de diplomatie si de farmece, ca sa-l fac sa creada ca el e cel care conduce corabia familiei. Dimpotriva, ii pandesc orice gafa, orice eroare, si-l zgaltai zdravan, ca sa se trezeasca la realitate si sa se gandeasca la un viitor cu bataie lunga, nu doar la ziua de maine. Dupa ce ne asezam fata in fata ca doi cocosi de lupta, ne strangem in pumni degetele pe care altadata ni le impleteam in imbratisari patimase, aruncandu-ne unul altuia vorbe care dor si care sfasie, pana epuizam toata lista reprosurilor reciproce, dupa care nu ne vorbim trei zile decat rastit si strictul necesar. Apoi, cand nu mai astept chiar nimic, el imi aduce flori sau cate un cadou marunt, dar dragut. Iar copilul, care isi astupase urechile atunci cand noi strigam unul la altul ca doi indraciti, ne apropie capetele si ne obliga se ne ciocnim fruntile, ca doua papusi cu magnet care se pupa. Si atunci, chiar ca nu mai poti sta departe... ne apropiem iarasi, ca doi camarazi care se reintalnesc in transee, dupa inca o lupta dintr-un lung razboi. Iar cand ii spun dragul meu, stiu ca se inmoaie ca o ciocolata neagra pusa la topit. Tot asa, cand el scapa, rar, cate un te iubesc, stiu ca e adevarat, tocmai pentru ca nu mi-o mai spune asa de des ca atunci cand mi-o spunea in fiecare noapte, si pentru ca nu e spusa din varful buzelor, ci e insotita de un oftat din rarunchi, ca si cum i-ar fi deosebit de greu s-o recunoasca si mai ales s-o spuna, dar, ce sa faca, asta e! Imi promite ca va fi mai prezent la treburile casei, ii promit ca-mi voi scoate mai la vedere latura mea feminina (de care, uneori, ca sa fiu sincera, si mie imi e dor!). Sigur ca as vrea un barbat iubaret, descurcaret, cu o logica impecabila si o cultura enciclopedica, in stare sa creeze scenarii pertinente de viitor, sa-mi ofere constant sentimentul de siguranta si de confort de care am nevoie pentru mine si copiii mei! Dar...
Ies in strada, si dintr-o privire recunosc femeile singure: poarta pe fata spectrul singuratatii si al frustrarilor sau al demnitatii schilodite sau al dragostei amagite. As vrea sa fac o vraja, astfel incat pe fiecare sa le astepte cate un barbat bun acasa. Pentru ca am fost si eu una dintre ele, timp de zece ani lungi, dupa o casnicie facuta repezit in studentie, care a durat foarte putin si m-a lasat cu sufletul pustiit. Stiu foarte bine ce stigmat oribil e singuratatea unei femei divortate. Maturitatea judecatii de mai tarziu (sau, ca sa nu fiu chiar asa de sententioasa, chiar faptul ca ma lovise iar dragostea in cap cu leuca) m-a facut sa ma angajez intr-o alta casatorie, cu un om bland si linistit, care atunci cand se intindea langa mine imi incalzea trupul si asternutul rece, ca o sobita cu foc molcom. Mi-am lasat deoparte toate rezervele legate de institutia casniciei si mi-am pus toate sperantele stranse in anii de asteptare in aceasta noua legatura. Nu mi s-au implinit decat putine dintre ele. Barbatul bland si linistit s-a dovedit a nu fi chiar asa, iar intre timp m-am schimbat si eu si nu mai sunt atat de toleranta. Tin cu dintii de independenta mea financiara, de profesia mea, de hobby-urile mele. Stiu ca fiecare concesie ma duce lin si sigur catre statutul de femeie la cratita (nu ca as dispretui femeile care fac doar asta, dar stiu ca eu pot mai mult). Pe de alta parte, stiu bine ca pentru o femeie, doar cariera fara o viata de familie inseamna, la capatul ei, un gol urias, pe care nu vei mai avea cu ce sa-l umpli, oricat te-ai stradui. Asa ca, tin cu dintii si cu ghearele si de casnicia mea. Stiu ca Dumnezeu ne-a facut din iubire, si cand sunt gata sa imi pierd speranta si sa cad in deznadejde, noaptea, dupa ce el adoarme, ma pun in genunchi si repet, din rarunchi, o rugaciune scurta, pe care am invatat-o de la o matusa, catolica ferventa, care a avut cu unchiul meu, fost detinut politic, o casnicie ireal de frumoasa: Iisuse cu inima blanda si smerita, fa inima barbatului meu asemenea cu a ta!. Si atunci stiu ca daca viata ne incearca, daca o lovitura a sortii ne nauceste, ne strangem iar unul intr-altul, suntem iar umar la umar, mana in mana, gata sa tinem pluta pe val, gata sa ajutam un prieten sau sa mangaiem un altul.
Nu stiu daca ceea ce v-am povestit aici despre mine poate fi un argument pentru pastrarea acestui dar pe care doi oameni care se iubesc si-l fac reciproc: casatoria. Stiu insa ca daca tot l-ai capatat, merita sa lupti ca sa-l pastrezi neintinat. Si daca chiar nu poti, atunci, daca ai timp si rabdare, atunci mai bine cobori si astepti un alt tren. Poate va veni.
VALERIA DOBRESCU - Bucuresti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
21.03.2008, 11:32Melania Preda
Draga Valeria, imi permit sa-ti spun pe numele mic, deoarece cred ca sunt ceva mai in varsta decat tine. Dupa ce am citit povestea ta, eu personal am ajuns la o concluzie si n-as vrea sa te superi daca am s-o expun. Eu cred ca TU ai o atitudine gresita in aceasta casnicie. Daca spui ca nu mai e ca la inceput, in mare parte este vina ta. In primul rand nu incerci sa vorbesti deschis cu sotul tau ce te deranjeaza la el. Sa vorbesti nu sa-i faci reprosuri... sti tu " tonul face muzica". poate ca el crede acelaeasi lucruri despre tine.... ai vrea ca el sa fie dragastos, dar nu-i dai nici un motiv. Ba din contra ii arati zi de zi o femeie fara feminitate, imbracata anapoda ( scuze, dar chiar tu recunosti) " acrita" de viata, gata oricand sa-l ia la rost pentru orice. Nu trebuie sa ii prezinti sotului numai tinute sexi sau lenjerie de la sexshop ca sa fi feminina si sa-l atragi.... aici gresesti ( parerea mea). Poti fi tandra si afectuasa si vorbindu-i cu blandete, chiar si iertand micile gafe facute de el ( din cate am inteles nu-i reprosezi greseli de neiertat). Sotul tau ar fi atras de sufletul tau si nu in ultimul rand a te imbraca in tinute care sa te avantajeze si a te farda putin inseamna a te ingriji. Il pomenesti in scrisoarea ta pe IIsus, dar IIsus a iubit si iubeste oamenii iertandu-i nu pedepsindu-i. Tu nu-ti dai seama ca netrecand cu vederea nici o greseluta a sotului tau te pedepsesti si pe tine si pe el si in special pe cel mic. De ce atata inversunare pe tine? Ca sa primesti trebuie mai intai sa oferi. Te-ai gandit ca poate sotul tau refuza sa aiba unele initiative (lipsa vointei) in situatii noi tocmai din cauza ca se teme ca iar s-ar alege cu reprosuri din partea ta? Incearca sa intelegi si mai ales COMUNICA CU SOTUL TAU. Se pare ca intre voi mai exista afectiune, ca el te iubeste ( iti face mici cadouri) si daca tu il iubesti ( gandestete bine) nu trebuie decat sa lasi orgoliul tau deoparte, sa fi femeie. A ierta nu inseamna ca devi sclav ci ca esti om, iubesti, oferi si astepti afectiune. Ca femeie ( din nou parerea mea) poti sa ai si o cariera si o viata de familie implinita. "Statul la cratita" 2 ore pe zi, dupa orele de serviciu nu iti stirbeste cu nimic calitatea de femeie si in niciun caz nu-ti va aduce vreun prejudiciu, ba dimpotriva, aprecierea sotului si copilului. Si ce daca il faci pe sotul tau sa creada ca el conduce familia? daca lucrurile ar merge mai bine asa.... Poate uneori, femeile ar trebui sa-si aminteasca ca sunt femei... fragile, delicate, facute pentru dragoste si nu pentru razboaie indiferent pe ce fronturi se desfasoara acestea... Cu stima, Melania
23.03.2008, 15:48Rotaru Ada
Foarte multe casnicii merg inainte datorita obisnuintei si a comfortului dat de rutina. Asta nu inseamna ca merge bine.
Unele relatii diminueaza sau deformeaza sufletul si caracterul celor implicati. Le distruge vointa si le anihileaza simturile. Aia nu e o relatie sanatoasa. Faptul ca partenerul/partenera a renuntat sa mai fie cocheta, e mereu certareata (incruciseaza sabiile sa-si sustina punctul de vedere, e certareata cum spui tu), "nu pot si nu vreau sa-i minimalizez greselile, sa-i gadil orgoliul de barbat" cum tot tu spui, e ceea ce distruge romantismul. Ca sa nu mai zic ca imaginea pe care ti-o afisezi aproape victorioasa: cum ca nici haine sexi nu mai imbrac, ci am unele gen sac, numai bune pentru a-mi ascunde colaceii suprapusi de pe burta si picioarele ingrosate intre timp, ca urmare a frustrarilor mele afective si sexuale, traduse intr-o pofta de mancare exagerata. Sunt rea! Rea de foame, rea de somn, rea de gura!" omoara orice pofta sau chef de joaca oricat ai vrea.
Faptul ca adoarme inainte de a veni tu din baie, cu televizorul aprins si ca ca atunci cand se aseaza in fata paharului, cu prietenii, uita sa se mai ridice arata ca e obosit si blazat peste masura si ca si-a pierdut interesul.
E clar ca inca te iubeste. Asa stangaci si rar cum o face inca mai inceraca sa aprinda in tine ceea ce a fost.
Nu cadea in greseala de a crede ca esti calare pe situatie si ca e amortit si nu mai poate face fata sau ca nu mai constientizeaza ca ceea ce e nu mai e ce a fost. Te-ai putea trezi intr-o buna zi ca satul de blazarea de acasa sa-si regaseasca simturile pierdute alaturi de cineva mai proaspata, mai romantica si care nu ii "pandeste orice gafa, orice eroare, si-l zgaltaie zdravan" .Nu de asta are nevoie o casnicie sanatoasa.
Poate ca acum te simti calare pe situatie si cred ca e singurul mod in care sti sa-ti controlezi casnicia, dar e un mod gresit care nu e sanatos pentru nici unul dintre voi, incluzind copilul.
Nu cred intr-o casnicie in care cei doi sunt care pe care ca sa se domine. Un razboi continuu care in cazul tau el nici nu vrea sa-l aiba, (de aia e blazat) duce numai la dezamagiri si la deziluzii.
Fiecare fiinta are nevoie de incurajare, de spatiu vital in care sa se exprime si sa se dezvolte ca fiinta separata intr-un cuplu sanatos.
Daca nu vrei ca intr-o zi sa devi femeia aia care poarta pe fata spectrul singuratatii si al frustrarilor sau al demnitatii schilodite sau al dragostei amagite, fa-ti unghiile rosii pentru el, da-ti sacul jos si du-te la o sala de gimnastica sa-ti dai jos colaceii de pe talie si fa-l sa se simta iar barbat ca sa-i reinvii simturile. O sa-ti faca si tie bine si lui la fel.
Mult noroc si intelepciune.
Dia
24.03.2008, 13:09Delia S
Draga Valeria,sunt atitea lucruri care imi sunt "cunoscute" in ceea ce ai scris tu incat,mi se pare ca sau traim o viata similara, sau EI nu accepta ca noi putem fi mai descurcarete si mai cu picioarele pe pamant .Oare toti barbatii din ziua de azi se simt amenintati de faptul ca poate cistigam mai mult,ca poate stim sa nu imbatranim sufleteste la fel de repede,ca poate ne gasim mici bucurii acolo unde ei nu vad nimic? Ai reusit cu cuvintele tale sa prinzi "lupta"asta care nu ar trebui sa fie dar....totusi este,daca suntem cinstiti si vrem sa o recunoastem.Oare de ce? Ma intreb des cita vina am eu si cita el.Il admir pentru unele lucruri si i le spun, e fericit ii vad zimbetul,dar el foarte rar imi spune o vorba frumoasa sau de alint.Si mi-e atit de dor de asta si poate cel mai rau ma doare, ca STIU ca acest lucru nu se va schimba,decit poate in rau.Totusi mai sper, sau poate ma mint frumos.Dar stiu ca eu nu pot sa mai fiu la fel cu fata de 18 ani, pe care a cunoscut-o,(si nici el) trebuie sa acceptam faptul ca ne-am schimbat si sa incercam sa ne regasim cit mai des sentimentele de atunci, altfel va fi o lupta fara invingatori vor fii doar invinsi.
25.03.2008, 10:17Cristina Almas
Asa cum spuneam, speranta moare ultima dar trebuie sa lupti din toate puterile pentru ea. Si n-o sa te ajute hainele ponosite, lipsa de vlaga si frustrarile tale. Intr-o casnicie unul trebuie sa fie pe planul doi d.p.d.v. al carierei ca sa se poata ocupa cu cresterea si educatia copiilor. Si in general acest lucru este destinat mamelor pentru ca ele tin casa si in grija lor sunt copiii, prin natura lor. Daca veti lupta amandoi pentru cariera, veti regreta mai tarziu cand veti fi scapat copilul din mana si educatia lui va lasa de dorit. Trezeste-te femeie si nu-ti lasa sotul sa vada alte femei aranjate, dichisite, cu pofta de viata langa care si-ar dori sa traiasca. Pentru ca asta se va intampla daca nu vei lupta cu armele feminitatii pentru el. Nu astepta tu mangaieri si tandrete daca tu nu le oferi. Incearca sa te pui in valoare si sotul tau va observa schimbarea. Apoi trebuie sa comunicati !! Spune-i ce probleme ai si fa-l sa-ti spuna ce probleme are el (poate la serviciu, poate tu esti problema) . Casnicia este ca un aluat spunea cineva, si mare dreptate avea, care trebuie framantat , dospit, intors pe toate partile. Casnicia trebuie innoita, cauta lucruri noi cu care sa-l surprinzi. Nu-ti fie rusine de noutati sexuale pentru ca uneori asta reaprinde dragostea si interesul barbatului si apoi le uzezi pentru sotul tau nu pt. un necunoscut. Daca il iubesti cu adevarat arata-i . Arata-i ca nu ti-e rusine de lucruri noi si vei vedea ca nu spun prostii. Pana acum trei luni eram si eu in situatia ta , cu toate ca eu eram tot timpul aranjata, cocheta, dar nu mai stiam sa-mi ascult sotul, nu mai comunicam, eram singuri in doi (ca intr-un articol recent).
Ce crezi ? Am aflat ca sotul meu avea o amanta!!! Si relatia lor a pornit de la discutii, de la comunicarea de care avea nevoie si nu o mai gasea la mine! (cel putin asa s-a explicat el)
Nu cred ca-ti poti imagina ce am simtit , a fost groaznic, dar nici nu-ti doresc. Eu m-am trezit, fa-o si tu pana nu e prea tarziu !!! Ne-am regasit pentru ca ne iubim. Daca va iubiti veti reusi sa depasiti acest moment. Iti doresc sa reusesti !
Cristina.
26.03.2008, 03:32Rotaru Ada
Revin ca sa aduc un alt aspect al povestii cu care mai mult sau mai putin toate femeile si si barbatii se confrunta.
In mesajul anterior ii faceam critica Valeriei ca sa o fac sa constientizeze schimbarea care trebuie sa o faca. Am facut asta din acelasi motiv din care ea il scutura pe "Iubi" sa se trezeasca:)
Tocmai citesc o carte despre fenomenul de "codependenta" in psihologie. Cand ne confruntam o lunga durata cu un eveniment sau o serie de evenimente care le luam in sarcina noastra, devenim prea centrate pe acel lucru incat uitam sa mai traim. Facem tot ce ne sta in putinta sa: crestem copii, sa-i servim omului iubit, sa rezolvam treburile curente, incat uitam de noi insine, ne abandonam. Noi nu mai contam. Ne neglijam, devenim indiferenti la alte lucruri din jurul nostru, devenim obsedate de obiectul atentiei noastre. Urmatoarea etapa este sa ne revoltam. De ce numai noi, de ce cei din jur nu pun umarul (desi noi am luat totul in carca fara sa ne gandim la co(nvietuire) cu ceilalti. Incepem sa ne purtam ca niste victime. Ne plangem tot timpul, avem resentimente fata de cei din jur care par ca nu ne mai inteleg (si n-au cum cum suntem mereu acre nemultumite si cicalitoare). Criticam, ne revoltam, tipam, ne vaicarim, aranjam, rezolvam s.a.m.d.
Recomandarea psihologului in aceste cazuri e ca trebuie sa constientizam ce facem. Sa ne revizuim atitudinea: sa lasam sau sa oferim si celorlalti din povara noastra. Bland dar ferm. Sa ne facem timp si pentru noi, si sa invatam sa ne iubim pe noi insine avand grija de noi si lasandu-i pe ceilalti sa se descurce si singuri. Ce mai spune e ca nu e treaba noastra sa stim totul, sa rezolvam totul si sa raspundem pentru actiunile tuturor.
Facand asta vom vedea si atitudinea celorlalti schimbandu-se si noi inflorind.
Eu zic ca merita incercat.
Numai bine.
Ada
26.03.2008, 11:21Popa Iulia
Draga Valeria, ai scris foarte frumos. Este bine ca ti-ai deschis inima. Un singur lucru ai uitat: sa pui in rugaciunea ta un cuvant in plus...
,,Iisuse cu inima blanda si smerita, fa inima barbatului meu si a mea asemenea cu a ta!"
Nimeni ne este perfect, deci nici tu. Intotdeauna adevarul este undeva la mijloc.
Roaga-te cu toata fiinta ta spunand acea rugaciune in care sa te incluzi si pe tine. Vei vedea ca, la un moment dat, blandul Iisus iti va raspunde...
Cu drag Iulia