Un copac in lumina serii
Ca sa pot scrie, aprind un betisor parfumat. Parca mi-e frica. Am amanat ani de-a randul sa deschid ferestrele inimii mele si sa spun ferm si hotarat: "Asta e! Priviti si incercati sa intelegeti!". Mi-e frica, pentru ca stiu acum, mai mult ca altadata, ca vorbele n-au sa ma ajute, daca n-am sa fiu cat se poate de sincera, daca n-am sa rup din mine ceea ce nu mai pot duce. E unul din acele momente in care-ti spui: acum sau niciodata! Ori spun totul, ori nimic. Stiu ca urmeaza o sfasiere, stiu ca-mi voi da jos toate pelerinele care mi-au tinut de cald si de ploaie pana acum, ca voi arunca toate hainele care m-au aparat o vreme, ca ma voi arata in fata multimii, precum condamnatii medievali, dusi la esafod, in cotiga trasa de cai. Stiu ca ceea ce urmeaza este aproape o sinucidere in relatiile mele cu cei care-mi sunt aproape, dar mai stiu si ca aceasta marturisire este ultima sansa de a mai salva ceva din fiinta care sunt. Fara povestea care va urma, stiu ca nu ma pot elibera. E nevoie de o moarte publica pentru ca sa pot reinvia in mine insami. Sunt oare capabila de asta?
Am mai scos un bat maroniu, infasurat intr-o suava hartie matasoasa, dintr-o cutie pe care scrie "Rain Forest". Din cata engleza stiu, inseamna ceva despre ploaie si padure. Il aprind si-l pun delicat in suportul lui. Dar dupa o vreme in care ma chinui sa inspir adanc fumul alburiu, imi dau seama ca mireasma aceea nu se potriveste cu amintirile mele. Betisorul maroniu miroase altfel, miroase strain. Nu miroase dulce. Si iute. Si aspru. Si intepator. Nu miroase umed. Si nici moale. Si nici a lumina si-a umbra. Nu miroase a copac tanar, a nuc invaluit de lumina serii, cum mirosea barbatul meu, despre care as vrea sa scriu. Despre el si despre casatoria cu el. Dar nu despre aceea scrisa pe un certificat de hartie, ci despre casatoria aceea nevazuta de ceilalti, nescrisa in nici un act, trecuta doar cu cerneala de sange in hartile vietii. Despre aceea vreau sa va povestesc. Despre aceea care ar trebui sa fie unica, irepetabila si pe vecie, pentru toti cei care se iubesc.
M-am maritat acum treizeci de ani, cu un barbat de care m-am indragostit de cum l-am vazut cumparand o carte. Dupa cateva luni, l-am mai vazut o data pe strada si apoi, dupa aproape un an, ne-am intalnit in casa unui cunoscut. Am stiut de la inceput ca exista o comunicare speciala intre noi, inainte chiar sa fi schimbat vreo vorba. Am simtit asta si mai acut in momentul in care mi-am dat seama ca nu mai contau ceilalti oameni pe care-i cunosteam. Nu mai exista decat el. Ma indragostisem si pluteam pe deasupra pamantului. Oarecum firesc pentru acele vremuri, pentru acele conditii, ne-am casatorit. Atunci nu exista libertatea pe care o au tinerii de acum. Ca sa ne putem intalni, ar fi trebuit sa apelam la tot felul de artificii obositoare. N-as vrea sa credeti ca ne-am casatorit pentru ca ne era mai comod asa. Nu! Ne-am casatorit pentru ca am simtit ca nu mai putem trai decat impreuna. Simplu. Au fost si intre noi nervi si suparari, caci eram amandoi de multe ori prea dornici de a castiga micile batalii zilnice. Eram prea mandri si a trebuit sa treaca o vreme pana cand ne-am domolit fiecare orgoliile fara rost. Pana "ne-am dat unul dupa altul", cum am auzit odata o femeie povestind. Dar cred ca ceea ce a fost important atunci si a ramas multi ani dupa aceea a fost dialogul permanent dintre noi, deschis, nedisimulat, purtat tocmai in incercarea de a nu sfarsi in compromisuri mincinoase. Cu timpul, am invatat multe unul despre altul si amandoi despre lumea in care traiam. O lume de artisti, o lume poate un pic mai libera si mai nuantata decat a oamenilor de rand. Am invatat sa tinem cont de parerea celuilalt, s-o respectam, sa ne dam intaietate, sa ne punem unul pe altul in lumina, atunci cand este cazul, sa ne inconjuram de un curcubeu al sperantei, pentru a ne apara de tot ceea ce ne-ar putea rani, venind din afara. Saracia primelor noastre zile petrecute impreuna nu era intrecuta decat de foamea uriasa de a invata si de a citi. Eram studenti si zile intregi eram nedezlipiti de salile bibliotecii universitare. Seri de-a randul, ceasuri intregi, in camera inchiriata in care stateam, timpul era masurat doar de fasaitul foilor intoarse, de la tot mai multele carti care se adunau si deveneau minunata noastra avere.
Vremea a trecut, au fost ani si intamplari care ne-au legat si mai mult, iubirea diafana de la inceput s-a transformat intr-o superba camaraderie, fara sa se altereze intelegerea dintre noi. Erau intelepciune si rabdare din partea mea, crescute pe credinta neamului din care ma trag ca, oricum, oricand si oriunde, barbatii au intaietate, iar femeile trebuie sa duca mai departe viata, sacrificandu-se de dragul familiei si-al copiilor. Ne inhamasem amandoi la o caruta grea in care, la un interval de doi, trei ani, mai aparea cate un calator plangacios.
Cat a durat oare aceasta prima repetitie pentru paradis? Cateodata mi se pare ca a fost o vesnicie, altadata mi se pare ca a tinut tare putin, prea putin, ca inca sunt lucruri pe care n-am apucat sa i le spun, ca au ramas atatea de discutat, ca ar mai fi multe de rostuit intre noi. Nu mai eram chiar tineri, cand el a plecat pe un drum strain, caci moartea ne este straina, pana intram in ea. Parafrazand, toti te invata cum sa traiesti, dar nimeni nu te invata cum sa mori, cum sa reactionezi cand cel de langa tine este smuls brutal, iar haul care ramane in locul lui este ametitor. Ce sa faci? Cu ce sa-l umpli, ca sa nu te prabusesti in el?
Cand s-au nascut copiii, am crescut odata cu ei, lasand la o parte multe, poate prea multe din visele de tinerete, dar atunci cand el a murit, din nefericire, n-am putut sa mor si eu odata cu el. Tot copiii m-au tras inapoi. Am murit numai pe jumatate. N-am mai fost eu, cea care ma cunosteam, pentru nimic din ceea ce a urmat. De la o vreme, am simtit ca pentru mine nimic nu va mai fi niciodata intreg. Si ca nimic nu poate fi mai greu decat sa stai intre doua lumi, sa traiesti pe jumatate si sa mori tot pe jumatate.
Dimineti cu o fotografie
"Locul vaduvei este langa tatana de la usa", mi-a spus odata bunica, ramasa si ea vaduva la treizeci si trei de ani, "adica acolo unde nu mai incurca pe nimeni, acolo unde, cel mult, tai matura". Vorbele acestea cu care-si plangea soarta grea mi s-au parut exagerate si n-am facut nici un comentariu cand mi le-a spus. Abia cand le-am trait durerea pe propria-mi piele, le-am inteles. Cu toate astea, mi-am respectat multa vreme singuratatea, refuzand "singuratatea in doi", despre care am citit in scrisorile publicate in revista. Mi s-au parut ingrozitor de triste, la fel de triste ca acei oameni care s-au iubit candva si nu au puterea sa recunoasca cinstit ca s-au inselat, ca au gresit, ca sunt superficiali ori ca nu mai vorbesc aceeasi limba a sentimentelor. Ce poti sa speri, ce-ti mai poate aduce o asemenea instrainare? Daca astepti o recompensa, pentru ca iubesti pe cineva, iti pierzi vremea degeaba. Iubirea nu poate fi conditionata si nici folosita ca moneda de schimb. Am sa va spun, in schimb, despre singuratatea vaduviei, despre acea singuratate care ti-e impusa, pe care n-o astepti si n-o vrei, dar care-ti rupe brutal echilibrul interior, pe care trebuie s-o accepti si esti obligat s-o inveti, s-o deslusesti in toata grozavia ei.
La o vreme dupa moartea barbatului meu, m-a cautat cineva de la locul lui de munca. Mi-a adus cateva din obiectele pe care le lasase acolo. Si ca-ntr-un film de cea mai proasta calitate, printre acele lucruri care i-au apartinut era si o fotografie, pusa poate intentionat intre ele (m-am gandit dupa aceea), in care el era fotografiat langa o alta femeie. O fotografie in care nimic nu pare compromitator: doi oameni sunt surprinsi pe strada, mai exact pe un pod. Si se uita la apa care trece pe sub ei. Intr-o dimineata, mi-am baut cafeaua, uitandu-ma la acea fotografie. Ce sa va mai spun? Dintr-o data mi s-a facut tare frig, un frig ingrozitor. Cui sa cer explicatie? Pe cine sa intreb? Pe cine sa pedepsesc? Oriunde mergeam, orice faceam, mi se parea ca sunt un bloc de gheata. Pielea mi se strangea ca o hartie grosolana de impachetat, parul se albea si devenea tot mai salbatic si mai greu de stapanit sub naframa neagra, care aluneca mereu de pe cap. Imi ridicam mainile in asfintit, strigandu-mi neputinta. Vinisoarele subtiri de pe brate, care altadata pareau niste strune intinse, se transformasera in sfori rasucite si vinete. In fiecare zi descopeream cate ceva nou pe trupul care mi se parea tot mai strain. O pata mai intunecata, alte fire de par alb, un junghi nelamurit, un tremur interior, un neastampar care umplea de spaima, mai ales noptile de iarna ce nu se mai terminau. Cum sa nu-ti mai cunosti trupul? Cum sa-ti fie strain? m-am intrebat speriata intr-o dimineata. Cum sa nu ti-l mai stii? Si-atunci, in dimineata aceea tulbure, am avut pentru prima oara semnul clar ca a mai murit ceva in mine. Trupul meu, acoperit de carapace, si sufletul obosit de-atatea intamplari nu se mai recunosteau unul pe altul. Traiam purtata de indatoriri, intamplari si obligatii. Eram ca o papusa de carpe, care se anima doar daca erau miscate sforile din afara. In rest, zaceam si urmaream bolnavicios impietrirea care ma tintuia. Nimic nu se citea in ochii mei, pentru ca nu mai era acolo nimic din ceea ce ar fi putut apropia lumea de mine. Sprijinul singuratatii mele murise. Lumina casatoriei pe care o aparam in memorie si in suflet si care imi daduse putere sa fiu mai tare decat durerea, se stinsese ca un bec ars. Imi dedicasem intreaga viata visului meu marital, renuntand la orice ambitie sociala. Un vis transformat in cioburi, de o fotografie pe-un pod. Poate fusese o simpla intamplare, dar ce mai conta, indoiala imi patrunsese in suflet, transformandu-l in rana vie. Nu mai aveam nici macar amintiri...
Nu stiu de ce am scris aceasta scrisoare si nu stiu daca va fi inteleasa de cineva. Ma gandesc ca poate fi un avertisment pentru cei care idealizeaza casatoria, mizandu-si intreaga viata pe ea. E un risc mult prea mare! Lasati-va si o a doua alternativa. O colivie, chiar si de aur, e o despartire de zbor. Mai pragmatici ca noi, poate ca adolescentii de azi stiu ce fac, cand opteaza cu prioritate pentru profesie. Ea nu te tradeaza in veci, nu se fotografiaza pe poduri, in doi. Dar, totusi, sa lase o usa deschisa si pentru viata in cuplu, sa faca copii si sa intemeieze familii. Fericirea e hotarata intotdeauna de suflet, si el are nevoie, pe langa succese si reusite, de dragoste. Nici un risc nu e prea mare pentru ea. Nici macar o punte a tradarii.
ANA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
13.03.2008, 13:59Mariana Mariana
Ana, stiu ca e greu sa intelegi ce vreau sa spun prin "traieste din nou", dar ridica-te, incet, da-ti jos naframa neagra de pe cap si las-o sa cada si de pe umeri in timp ce iesi din casa. Si chiar daca nu stii unde sa mergi si incotro s-o apuci, mergi in parc, eventual acolo unde a fost facuta poza aceea si cauta sa intelegi daca el si ea merita sa iti chinui anii care ti-au mai ramas. De ce nu i-a fost de ajuns ce i-ai oferit? Cineva poate spune "e doar o fotografie"....eu, femeie maritata, trecand si prin bune si prin rele iti spun ca e mai mult decat o fotografie.... e un moment de tandrete, un mod de a face dragoste, unic, personal, intim, trait poate la maxim si altfel decat il traia el langa tine. Nici nu mai conteaza ce era in sufletul lui, ce era in sufletul ei sau ce-a ramas in sufletul tau. El a murit si odata cu el s-au dus certitudinile si au ramas intrebarile. Dar ce conteaza Ana pana la urma? Numai anii pe care i-ai trait, numai clipa in care ai stiut ca vrei sa fii cu el, vrei sa fii a lui, ....numai clipele bune si rele. Astea sunt certitudini...restul e desertaciune. Si apoi, pleaca de pe acel pod, dupa ce iti spui in gand ca l-ai iertat daca a fost ceva, apoi multumeste-i celui care a pus fotografia in cutie, intentionat sau nu. De ce sa-i multumesti? Pentru ca ti-a dat sansa sa intelegi ca trebuie sa lepezi naframa neagra si sa mergi mai departe. Si cauta in jurul tau sensul unui nou inceput pentru tine. Fa lucruri pe care nu le-ai facut pentru ca ai fost maritata, pentru ca ai avut copii si le-ai daruit totul. Regaseste-l pe Dumnezeu, regaseste-te pe tine. Ingroapa-ti durerea si ud-o cu lacrimi si apoi roaga-te sa rasara de acolo puterea de-a ajuta pe altii, pe toti cei din jurul tau care au nevoie de ajutor. Nu va fi usor, dar daruieste-te si-o sa vezi cum o sa infloresti...nu-ti va inflori trupul...dar ce nevoie mai ai de inflorirea trupului cand iti va inflori sufletul de bucurie ca poti sa ajuti pe cei din jur? Sunt atatea locuri cu oameni care asteapta persoane singure, dezamagite care sa ii ajute si pe ei, pentru ca sunt singuri, dezamagiti, tristi. Transforma durerea in putere gandindu-te la cei care au mai putin decat tine.... si multumeste-i in gand sotului tau mort pentru sansa pe care ti-a dat-o sa nu-l mai plangi si sa-i ajuti pe alti. Poti Ana...noi oamenii avem resurse nebanuite....foloseste-le te rog. Sunt aici pentru tine....si daca te-ar putea sustine gandul meu ai simti acum atingerea mea imaginara pe umarul tau prea obosit de griji.....ridica-te Ana si mergi mai departe, pentru ca poti
14.03.2008, 09:47Casandra Filip
Scumpa Ana...mi s-a taiat parca respiratia citind destainuirea ta, descatusarea ta din colivia in care existai!Poate altadata o sa am puterea sa scriu aici despre ce simt cu adevarat in clipa asta. Iti pot spune doar, ca trebuie sa fii fericita- nu exagerez- pentru ceea ce a fost minunat in viata ta- omul de linga tine, copiii, tot ce v-a legat si v-a sustinut, anii petrecuti alaturi. Si acum este linga tine - nu-l dezamagi ... ca te-a ocrotit de ceva care poate te-ar fi amarit si prabusit... sau poate nu a fost nimic ... nu poti sa afli asta,dar poti sa ai incredere in el. Te-a ocrotit si a ocrotit iubirea voastra- nu-l pedepsi cu ginduri triste si fii fericita ca nu ai avut temeri cind era inca linga tine, ca ati fost fericiti cu adevarat. Existi ... multumeste-i Bunului Dumnezeu ca existi si reaminteste-ti clipele voastre bune, rele, dar "in doi". Fa-i o bucurie! Acolo unde este, sus...iti va zimbi si te va insoti , in felul lui, pina il vei reintilni. Sint convinsa ca vei gasi putere sa-l simti din nou in suflet... si in miracolul primelor zile de primavara ...sa-i fie mai usor acolo unde este, departe de tine si de copii.
14.03.2008, 12:39Daniela Silaghe
Ma mir cum de nu exista inca comentarii! Chiar ma mir! Sau poate din pricina frumusetii acestei relatri au ramas toti muti. Frumos dar tragic. Frumoasa relatarea dar cruda. Imi pare rau ca acum nu pot continua caci sunt conditionata de timp, dar voi reveni sa comentez mai in amanuntime. Ori cat ma grabesc vreau insa sa-i recomand Doamnei care a scris aceste randuri de o sensibilitate deosebita : NU OMORA DRAGOSTEA TA CURATA SI FRUMOASA PENTRU UN EPISOD RATACIT PE UN POD. Iubeste-l in continuare pe cel plecat de langa tine caci precis si el de dincolo te iubeste. Asculta!!! tot o vaduva!!! Iti vei reveni deoarece l-ai iubit cu adevarat. Acum te simti tradata dar faptul ca tu nu ti-ai dat seama de "tradare", daca ea, tradarea, a existat cu adevarat si nu este numai inchipuirea ta, este datorita faptului ca si el pe tine te iubea cu adevarat. Aceasta suparare priveste-o ca pe un tribut....recunoaste....ai avut o casnicie la care multe alte femei viseaza si nu au avut parte.
16.03.2008, 00:42Carmen Topa
Stimata doamna, am lasat sa treaca ceva timp de la citirea randurilor scrise cu atata sensibilitate si imbracare intr-o asa de frumoasa exprimare. Asta pentru ca ma recunosteam in fiecare cuvant.
Sunt si eu acea vaduva care nu mai e buna de nimic, cum bine va spunea bunica dumneavoastra.
Sunt fel si fel de povesti. A mea seamana uluitor de mult cu a dumneavoastra. Si eu am trecut in umbra sotului meu sacrificand visele si talentele mele, convinsa ca nu as fi putut face bine decat un lucru: o familie frumoasa in care amandoi ne-am dat gaj dragostea. Inceputul ...acelas pentru toti...a fost greu dar iubirea ne-a dat forta si copiii ne-au ajutat sa ne intelegem propriile neputinte si sa crestem, cum spuneati, toti impreuna. Din nefericire nu am murit odata cu el iar amintirea celor 33 de ani de casatorie si cei doi copii ai nostri sunt reperele fara de care stiu ca mi-as fi pierdut sufletul. Au trecut aproape 3 ani, timp in care am uitat sa ma privesc in oglinda si, intr-o zi, am zarit intr-o vitrina imaginea unei femei care nu mai semana deloc cu mine. Am descoperit ca am imbatranit si ca uitasem sa zambesc. Eu nu am stiut ca cochetaria mea era hranita de ochii omului meu, de felul in care ma privea el. Fiinta mea nu murise cu el dar femeia care fusesem pierise pentru totdeauna.
Nu vreau sa imi scriu aici povestea mea ci doar sa imi arat emotia simtita la citirea frumoasei dumneavoastre relatari.
Apostolul Pavel in Epistole, spune ca femeia ce ramane vaduva dupa 60 de ani sa ramana in vaduvie curata iar cea care e mai tanara de 60 de ani sa se marite (altfel sa nu fie primita in casa familistilor).
Am reflectat la aceste sfaturi dar cum sa faci sa te mariti cand nu stii sa mai privesti in jur pentru ca la bratul lui, al barbatului tau, nu ai avut ochi decat pentru el ? Cum sa te gandesti la alt barbat cand viata ta e inca plina de el? In fine, mie nu mi se potriveste sfatul! Asa ca raman doar cu tristetea singuratatii intelegandu-mi prietenele care m-au evitat cu eleganta.
Stiu ca nimic din ce scriu aici nu va e strain pentru ca pare sa fi trait o experienta asemanatoare....pana la un punct: fotografia.
Nu, eu nu am gasit nici o fotografie intre lucrurile sotului meu dar...si daca as fi gasit....?
Dragostea mea pentru el e a mea, e trairea mea, fericirea de a-l fi iubit a fost lumina din ochii mei, frumusetea ce imi stralucea pe fata, rasul cu tonuri speciale. Faptul ca l-am iubit asa de mult este si o consecinta a unui schimb special de sentimente, a comunicarii si nu in ultimul rand al luptei cu viata si neprevazutul, a zbuciumului si scrajnirii dintilor.
Ce schimba o fotografie cele ce le-ati trait?
V-ati simtit tradata? Poate e impulsul stimulat de filme , de povesti urate in care suntem tentati a crede mai degraba decat in cele frumoase.
Barbatii au nevoie de un leagan : mama si casa parinteasca sunt inlocuite de sotie si familia ce si-o fac. Acolo unde e casa lui e cuibul, leaganul, locul fara de care isi pierde busola!
Femeia lui sunteti dumneavoastra!
Vaduvia e plina de ispite. Nu va lasati ispitita.
Ajunge durerea singuratatii! Nu puneti alta in inima!
Biletul de tren pentru Paradis...il cumparam aici cu banii sentimentelor noastre. Iubirea e conditia, iubirea si iertarea sunt valorile pentru care tot raul pe care l-am facut se topeste ca ceara in fata focului!
Daca el v-a iubit (si v-a iubit pentru ca a ramas al dumneavoastra pana cand moartea v-a despartit!) iar dumneavoastra l-ati iubit si l-ati iertat.... aveti amndoi biletele pentru intalnirea din Paradis.
Restul....e doar umbr
17.03.2008, 19:06Benoni Cucoranu
Scrisoarea ta e plina de lucruri frumoase pana la episodul cu fotografia,care cred ca nu intamplator a ajuns la tine ci mai degraba vrea sa-ti transmita:"vezi,n-a fost numai al tau"si sa-ti otraveasca sufletul!Nu te lasa coplesita de aceasta uratenie,arunca tot ce-ti face rau si pastreaza din trecut doar ceeace e frumos.Incearca sa uiti acest episod neplacut.La urma urmei esti o invingatoare,priveste in fata cu optimism si viata iti va rasplati intelepciunea,iar daca vei continua sa-ti pui intrebari de genul"cum a fost posibil?sau de ce tocmai mie sa mi se intample?"toate vor ramane fara raspuns...si in acest caz durerea va persista.O vorba inteleapta spune:Nu-i da Doamne omului cat poate sa duca!Cred ca ai forta de a te desprinde de acest episod urat.Iti doresc sanatate deplina si tot ce-i mai frumos pe lume!Cu stima,Benoni C.
16.04.2008, 20:18Nicolae Muresan
DragÄÆ’ Ana,
Rândurile scrise sunt extrem de pline de iubirea pe care aÅ£i construit-o împreunÄÆ’. Scrisoarea ta este admirabilÄÆ’ pentru cÄÆ’ iubirea voastrÄÆ’ este admirabilÄÆ’, repet: ESTE admirabilÄÆ’. Nu ne poÅ£i transmite cu atâta putere un sentiment care a fost, ci unul care este în sufletul tÄÆ’u ÅŸi declar cu certitudine cÄÆ’ eu îl vÄÆ’d ÅŸi-l simt în inima ta.
O asemenea iubire nu apare pur ÅŸi simplu, nu ai gÄÆ’sit-o la un cunoscut, nu Å£i-a cÄÆ’zut pe cap. O iubire ca a voastrÄÆ’ se construieÅŸte cu multÄÆ’ gingÄÆ’ÅŸie, se consolideazÄÆ’ cu multÄÆ’ greutate, se întreÅ£ine ÅŸi rezistÄÆ’ împotriva multor greutÄÆ’Å£i ÅŸi... se apÄÆ’rÄÆ’ CU ORICE MIJLOACE.
Iubirea voastrÄÆ’ a fost ÅŸi este încÄÆ’ atacatÄÆ’. Chiar dacÄÆ’ sufletul lui nu mai este în trup, el împarte încÄÆ’ aceeaÅŸi iubire cu tine, care mai eÅŸti în trup. Trupurile vÄÆ’ sunt despÄÆ’rÅ£ite, dar sufletele împart aceeaÅŸi unitate, împreunÄÆ’ sunteÅ£i UNUL.
Poza dovedeÅŸte cÄÆ’ iubirea din el a fost atacatÄÆ’, dar a rezistat cu brio. N-a fost nevoie de ajutorul tÄÆ’u.
O patÄÆ’ mai întunecatÄÆ’, mai multe fire albe, un junghi demonstreazÄÆ’ cÄÆ’ iubirea ta este atacatÄÆ’ pentru cÄÆ’ nu te mai uiÅ£i la inima ta, ci la "oglindÄÆ’-oglinjoara" Albei ca ZÄÆ’pada. Acum e nevoie de ajutorul tÄÆ’u. DacÄÆ’ ai nevoie ÅŸi de el, uitÄÆ’-te la inima ta ÅŸi veÅ£i fi în aceeaÅŸi comuniune a aceleiaÅŸi iubiri, care doar prin complicitatea cu atacatorul poate fi pângÄÆ’ritÄÆ’. Gândurile negre care s-au strecurat în cugetul tÄÆ’u au menirea de a distruge fericirea voastrÄÆ’, care m-a fermecat de-a dreptul.
PrioritÄÆ’Å£i profesionale? Cariere? Ce mai baliverne! Nici o profesie nu are binecuvântarea Lui Dumnezeu, cu excepÅ£ia celei de soÅ£ie ÅŸi mamÄÆ’.
Pun pariu, bazându-mÄÆ’ pe rândurile scrise de tine, cÄÆ’ ai opta oricând pentru aceleaÅŸi alegeri. Poate poza ai retroceda-o celui care a adus lucrurile lui, pentru cÄÆ’ nu are nici o legÄÆ’turÄÆ’ cu el : nu e el în pozÄÆ’. SoÅ£ul tÄÆ’u cel adevÄÆ’rat este în inima ta.
ViaÅ£a ta a devenit iubirea voastrÄÆ’, iubirea voastrÄÆ’ este atacatÄÆ’.
ApÄÆ’rÄÆ’ iubirea voastrÄÆ’, Ana! ApÄÆ’rÄÆ’-Å£i viaÅ£a!
17.04.2008, 19:25Nicolae Muresan
Refac scrisoare din cauza diacriticelor false:
Randurile scris de tine, Ana, sunt extrem de pline de iubirea pa care ati construit-o impreuna. Scrisoarea ta este admirabila pantru ca iubirea voastra ESTE admirabila; repet, ESTE admirabila. Nu ne poti transmite cu atata putere un sentiment care a fost, ci unul care este in sufletul tau. Declar cu certitudine ca il vad si-l simt in inima ta. O asemenea iubire nu apare pur si simplu, nu ai intalnit-o la o cunostinta, nu ti-a cazut pe cap "hodoronc-tronc". O iubire ca a voastra se construieste cu multa gingasie, se consolideaza cu multa greutate, se intretine si rezista impotriva multor suferinte si... se apara cu ORICE MIJLOACE!
Iubirea voastra a fost si este inca atacata. Chiar daca sufletul lui nu mai este in trup, dar este totusi nemuritor, chiar daca sufletul tau este inca in trup, este evident ca impartit aceeasi iubire care numai voi o puteti "termina". Trupurile voastre sunt despartite, dar impartiti aceeasi unitate, impreuna sunteti UNUL.
Poza dovedeste ca iubirea din el a fost atacata, dar a rezistat cu brio. Cu ajutorul tau si a iubirii tale a rezistat, desi n-a fost nevoie de interventia ta directa.
O pata mai intunecata, mai multe fire albe, un junghi, toate demonstreaza ca iubirea ta este atacata pentru ca nu ta mai uiti la inima ta, ci la "oglinda/oglinjoara" Albei-ca-Zapada. Acum e nevoie de ajutorul tau. Oricand ai nevoie de ajutorul lui il gasesti in inima ta; te uiti acolo si veti fi imediat in comuniunea aceleiasi iubiri care nu poate fi pangarita decat prin deznadejde. Gandurile negre care s-au strecurat in cugetul tau au menirea de a distruge fericirea voastra, care pe mine, pur si simpu, m-a fermecat.
Prioritati profesionale? Cariere? Ce mai baliverne! Nici o profesie nu are binecuvantarea lui Dumneyeu decat "profesiunea" de sotie si mama.
Pun pariu, pa garantia randurilor scrise de tine, ca ai opta oricand pe aceleasi alegeri. Poate poza ar trebui s-o dai inapoi celui ce a adus lucrurile lui pentru ca nu are nici o legatura cu el: nu e el, s-a ratacit in poza. Sotul tau a ramas mereu langa tine, in inima ta.
Toata viata ai construit iubirea voastra. Acum iubirea voastra este atacata.
Apara iubirea voastra, Ana!
Apara-ti viata, Ana!
Te rog, Doamne, ajut-o pe Ana!
Marire Tie, Doamne, marire Tie!
28.08.2009, 17:19Alecsandru S
Povestea aceasta poate fi un punct de reper pentru cei ce inca n-au pasit in viata de familie, ori care sunt cruzi in acest legamant si-n fata societatii, da-mi pare mai degraba o varianta personala a autoarei acestor randuri, de casnicie pierduta.Din un milion de casatorii, cate mai pot fi astfel ?, poate nici una, poate nici la doua milioane,...Personal, ma simt ofensat cand cineva imi da sfaturi fara sa le cer.De ce nefericirea cuiva trebuie sa fie sperietoare altora ?.Nu e drept sa se dea cineva etalon prin propriile trairi.Fiecare om este altfel, fiecare casnicie cu drumul ei, iar daca unul din parteneri iese din cercul familiei, e pentru c-a vrut si nu s-a gandit la urmari, ori le-a ignorat.Cu parere de rau, aceasta lectie de viata este doar pentru autoarea gandurilor de mai sus.Ah !, si sunt foarte, foarte multi, care mizeaza intreaga viata pe o cariera "stralucita", cariera ce nu la putini le-a distrus viata de familie.Prioritara la mine este viata de familie, pentru ca pe viata de familie pot fi stapan, pe cand in cariera,...sunt altii stapanii vietii mele.Punct. ;)