Un copac in lumina serii
Ca sa pot scrie, aprind un betisor parfumat. Parca mi-e frica. Am amanat ani de-a randul sa deschid ferestrele inimii mele si sa spun ferm si hotarat: "Asta e! Priviti si incercati sa intelegeti!". Mi-e frica, pentru ca stiu acum, mai mult ca altadata, ca vorbele n-au sa ma ajute, daca n-am sa fiu cat se poate de sincera, daca n-am sa rup din mine ceea ce nu mai pot duce. E unul din acele momente in care-ti spui: acum sau niciodata! Ori spun totul, ori nimic. Stiu ca urmeaza o sfasiere, stiu ca-mi voi da jos toate pelerinele care mi-au tinut de cald si de ploaie pana acum, ca voi arunca toate hainele care m-au aparat o vreme, ca ma voi arata in fata multimii, precum condamnatii medievali, dusi la esafod, in cotiga trasa de cai. Stiu ca ceea ce urmeaza este aproape o sinucidere in relatiile mele cu cei care-mi sunt aproape, dar mai stiu si ca aceasta marturisire este ultima sansa de a mai salva ceva din fiinta care sunt. Fara povestea care va urma, stiu ca nu ma pot elibera. E nevoie de o moarte publica pentru ca sa pot reinvia in mine insami. Sunt oare capabila de asta?
Am mai scos un bat maroniu, infasurat intr-o suava hartie matasoasa, dintr-o cutie pe care scrie "Rain Forest". Din cata engleza stiu, inseamna ceva despre ploaie si padure. Il aprind si-l pun delicat in suportul lui. Dar dupa o vreme in care ma chinui sa inspir adanc fumul alburiu, imi dau seama ca mireasma aceea nu se potriveste cu amintirile mele. Betisorul maroniu miroase altfel, miroase strain. Nu miroase dulce. Si iute. Si aspru. Si intepator. Nu miroase umed. Si nici moale. Si nici a lumina si-a umbra. Nu miroase a copac tanar, a nuc invaluit de lumina serii, cum mirosea barbatul meu, despre care as vrea sa scriu. Despre el si despre casatoria cu el. Dar nu despre aceea scrisa pe un certificat de hartie, ci despre casatoria aceea nevazuta de ceilalti, nescrisa in nici un act, trecuta doar cu cerneala de sange in hartile vietii. Despre aceea vreau sa va povestesc. Despre aceea care ar trebui sa fie unica, irepetabila si pe vecie, pentru toti cei care se iubesc.
M-am maritat acum treizeci de ani, cu un barbat de care m-am indragostit de cum l-am vazut cumparand o carte. Dupa cateva luni, l-am mai vazut o data pe strada si apoi, dupa aproape un an, ne-am intalnit in casa unui cunoscut. Am stiut de la inceput ca exista o comunicare speciala intre noi, inainte chiar sa fi schimbat vreo vorba. Am simtit asta si mai acut in momentul in care mi-am dat seama ca nu mai contau ceilalti oameni pe care-i cunosteam. Nu mai exista decat el. Ma indragostisem si pluteam pe deasupra pamantului. Oarecum firesc pentru acele vremuri, pentru acele conditii, ne-am casatorit. Atunci nu exista libertatea pe care o au tinerii de acum. Ca sa ne putem intalni, ar fi trebuit sa apelam la tot felul de artificii obositoare. N-as vrea sa credeti ca ne-am casatorit pentru ca ne era mai comod asa. Nu! Ne-am casatorit pentru ca am simtit ca nu mai putem trai decat impreuna. Simplu. Au fost si intre noi nervi si suparari, caci eram amandoi de multe ori prea dornici de a castiga micile batalii zilnice. Eram prea mandri si a trebuit sa treaca o vreme pana cand ne-am domolit fiecare orgoliile fara rost. Pana "ne-am dat unul dupa altul", cum am auzit odata o femeie povestind. Dar cred ca ceea ce a fost important atunci si a ramas multi ani dupa aceea a fost dialogul permanent dintre noi, deschis, nedisimulat, purtat tocmai in incercarea de a nu sfarsi in compromisuri mincinoase. Cu timpul, am invatat multe unul despre altul si amandoi despre lumea in care traiam. O lume de artisti, o lume poate un pic mai libera si mai nuantata decat a oamenilor de rand. Am invatat sa tinem cont de parerea celuilalt, s-o respectam, sa ne dam intaietate, sa ne punem unul pe altul in lumina, atunci cand este cazul, sa ne inconjuram de un curcubeu al sperantei, pentru a ne apara de tot ceea ce ne-ar putea rani, venind din afara. Saracia primelor noastre zile petrecute impreuna nu era intrecuta decat de foamea uriasa de a invata si de a citi. Eram studenti si zile intregi eram nedezlipiti de salile bibliotecii universitare. Seri de-a randul, ceasuri intregi, in camera inchiriata in care stateam, timpul era masurat doar de fasaitul foilor intoarse, de la tot mai multele carti care se adunau si deveneau minunata noastra avere.
Vremea a trecut, au fost ani si intamplari care ne-au legat si mai mult, iubirea diafana de la inceput s-a transformat intr-o superba camaraderie, fara sa se altereze intelegerea dintre noi. Erau intelepciune si rabdare din partea mea, crescute pe credinta neamului din care ma trag ca, oricum, oricand si oriunde, barbatii au intaietate, iar femeile trebuie sa duca mai departe viata, sacrificandu-se de dragul familiei si-al copiilor. Ne inhamasem amandoi la o caruta grea in care, la un interval de doi, trei ani, mai aparea cate un calator plangacios.
Cat a durat oare aceasta prima repetitie pentru paradis? Cateodata mi se pare ca a fost o vesnicie, altadata mi se pare ca a tinut tare putin, prea putin, ca inca sunt lucruri pe care n-am apucat sa i le spun, ca au ramas atatea de discutat, ca ar mai fi multe de rostuit intre noi. Nu mai eram chiar tineri, cand el a plecat pe un drum strain, caci moartea ne este straina, pana intram in ea. Parafrazand, toti te invata cum sa traiesti, dar nimeni nu te invata cum sa mori, cum sa reactionezi cand cel de langa tine este smuls brutal, iar haul care ramane in locul lui este ametitor. Ce sa faci? Cu ce sa-l umpli, ca sa nu te prabusesti in el?
Cand s-au nascut copiii, am crescut odata cu ei, lasand la o parte multe, poate prea multe din visele de tinerete, dar atunci cand el a murit, din nefericire, n-am putut sa mor si eu odata cu el. Tot copiii m-au tras inapoi. Am murit numai pe jumatate. N-am mai fost eu, cea care ma cunosteam, pentru nimic din ceea ce a urmat. De la o vreme, am simtit ca pentru mine nimic nu va mai fi niciodata intreg. Si ca nimic nu poate fi mai greu decat sa stai intre doua lumi, sa traiesti pe jumatate si sa mori tot pe jumatate.
Dimineti cu o fotografie
"Locul vaduvei este langa tatana de la usa", mi-a spus odata bunica, ramasa si ea vaduva la treizeci si trei de ani, "adica acolo unde nu mai incurca pe nimeni, acolo unde, cel mult, tai matura". Vorbele acestea cu care-si plangea soarta grea mi s-au parut exagerate si n-am facut nici un comentariu cand mi le-a spus. Abia cand le-am trait durerea pe propria-mi piele, le-am inteles. Cu toate astea, mi-am respectat multa vreme singuratatea, refuzand "singuratatea in doi", despre care am citit in scrisorile publicate in revista. Mi s-au parut ingrozitor de triste, la fel de triste ca acei oameni care s-au iubit candva si nu au puterea sa recunoasca cinstit ca s-au inselat, ca au gresit, ca sunt superficiali ori ca nu mai vorbesc aceeasi limba a sentimentelor. Ce poti sa speri, ce-ti mai poate aduce o asemenea instrainare? Daca astepti o recompensa, pentru ca iubesti pe cineva, iti pierzi vremea degeaba. Iubirea nu poate fi conditionata si nici folosita ca moneda de schimb. Am sa va spun, in schimb, despre singuratatea vaduviei, despre acea singuratate care ti-e impusa, pe care n-o astepti si n-o vrei, dar care-ti rupe brutal echilibrul interior, pe care trebuie s-o accepti si esti obligat s-o inveti, s-o deslusesti in toata grozavia ei.
La o vreme dupa moartea barbatului meu, m-a cautat cineva de la locul lui de munca. Mi-a adus cateva din obiectele pe care le lasase acolo. Si ca-ntr-un film de cea mai proasta calitate, printre acele lucruri care i-au apartinut era si o fotografie, pusa poate intentionat intre ele (m-am gandit dupa aceea), in care el era fotografiat langa o alta femeie. O fotografie in care nimic nu pare compromitator: doi oameni sunt surprinsi pe strada, mai exact pe un pod. Si se uita la apa care trece pe sub ei. Intr-o dimineata, mi-am baut cafeaua, uitandu-ma la acea fotografie. Ce sa va mai spun? Dintr-o data mi s-a facut tare frig, un frig ingrozitor. Cui sa cer explicatie? Pe cine sa intreb? Pe cine sa pedepsesc? Oriunde mergeam, orice faceam, mi se parea ca sunt un bloc de gheata. Pielea mi se strangea ca o hartie grosolana de impachetat, parul se albea si devenea tot mai salbatic si mai greu de stapanit sub naframa neagra, care aluneca mereu de pe cap. Imi ridicam mainile in asfintit, strigandu-mi neputinta. Vinisoarele subtiri de pe brate, care altadata pareau niste strune intinse, se transformasera in sfori rasucite si vinete. In fiecare zi descopeream cate ceva nou pe trupul care mi se parea tot mai strain. O pata mai intunecata, alte fire de par alb, un junghi nelamurit, un tremur interior, un neastampar care umplea de spaima, mai ales noptile de iarna ce nu se mai terminau. Cum sa nu-ti mai cunosti trupul? Cum sa-ti fie strain? m-am intrebat speriata intr-o dimineata. Cum sa nu ti-l mai stii? Si-atunci, in dimineata aceea tulbure, am avut pentru prima oara semnul clar ca a mai murit ceva in mine. Trupul meu, acoperit de carapace, si sufletul obosit de-atatea intamplari nu se mai recunosteau unul pe altul. Traiam purtata de indatoriri, intamplari si obligatii. Eram ca o papusa de carpe, care se anima doar daca erau miscate sforile din afara. In rest, zaceam si urmaream bolnavicios impietrirea care ma tintuia. Nimic nu se citea in ochii mei, pentru ca nu mai era acolo nimic din ceea ce ar fi putut apropia lumea de mine. Sprijinul singuratatii mele murise. Lumina casatoriei pe care o aparam in memorie si in suflet si care imi daduse putere sa fiu mai tare decat durerea, se stinsese ca un bec ars. Imi dedicasem intreaga viata visului meu marital, renuntand la orice ambitie sociala. Un vis transformat in cioburi, de o fotografie pe-un pod. Poate fusese o simpla intamplare, dar ce mai conta, indoiala imi patrunsese in suflet, transformandu-l in rana vie. Nu mai aveam nici macar amintiri...
Nu stiu de ce am scris aceasta scrisoare si nu stiu daca va fi inteleasa de cineva. Ma gandesc ca poate fi un avertisment pentru cei care idealizeaza casatoria, mizandu-si intreaga viata pe ea. E un risc mult prea mare! Lasati-va si o a doua alternativa. O colivie, chiar si de aur, e o despartire de zbor. Mai pragmatici ca noi, poate ca adolescentii de azi stiu ce fac, cand opteaza cu prioritate pentru profesie. Ea nu te tradeaza in veci, nu se fotografiaza pe poduri, in doi. Dar, totusi, sa lase o usa deschisa si pentru viata in cuplu, sa faca copii si sa intemeieze familii. Fericirea e hotarata intotdeauna de suflet, si el are nevoie, pe langa succese si reusite, de dragoste. Nici un risc nu e prea mare pentru ea. Nici macar o punte a tradarii.
ANA