In multii ani de cand lucrez la "Romania literara" am intalnit uneori persoane in varsta, venite la redactie cu cate un manuscris gros: isi scrisesera dupa pensionare memoriile si doreau sa le publice. Scrisul descoperit la senectute ca un mod de abstragere din prezentul plicticos si de la perspectiva inevitabilului apropiat e o placuta ocupatie de sine. In plus, da speranta perenitatii: paginile scrise raman, pastrand in ele fiinta pieritoare. Am avut intotdeauna bunavointa cu acesti memorialisti amatori, convinsi ca "viata lor e un roman", ca incercarile prin care au trecut, oamenii care i-au marcat, locurile in care i-a dus intamplarea sunt demne de interesul viitorimii, fiindca fac parte din Istorie. In multe limbi, istorie e sinonim cu poveste si a istorisi inseamna a povesti. Dar talentul de povestitor e mult mai rar decat se crede. In general, veleitarii isi "literaturizeaza" amintirile, intr-un stil liric-pompos, impodobit cu exces de epitete si "cugetari", imita ceea ce cred ei ca ar fi scrisul literar, iar rezultatul este fals si stangaci, te agaseaza. Sunt insa si oameni inzestrati nativ cu harul de a povesti captivant intamplari adevarate, cu memoria detaliilor semnificative si a portretizarii rapide, cu usurinta in exprimarea simpla si eficienta. Au aparut dupa 1990 cateva carti de memorii extraordinare ale unor nume necunoscute pana atunci, precum Ion Ioanid, cu cele cinci volume din Inchisoarea noastra cea de toate zilele, taranca Anita Nandris cu 20 de ani in Siberia sau Gh. Jurgea-Negrilesti cu Troica amintirilor. Sub patru regi (editia a doua, revazuta si adaugita, a fost tiparita de curand la Editura "Cartea Romaneasca" si o gasiti in librarii). Din aceasta categorie de povestitori cu talent face parte si Adrian Oprescu, un domn de 77 de ani, fost economist, care de peste trei decenii locuieste in Franta si care, dupa retragerea din activitate, s-a apucat sa scrie fiindca i s-a parut ca are ceva de spus despre ceea ce "a patit" (nu "a suferit"!) in tinerete. Cele 19 "povesti adevarate" i le-a trimis varului sau primar, Gabriel Liiceanu, care le-a primit cu circumspectia editorului fata de diletant. Dar, mai intai acest prim cititor si acum toti cei care iau cartea in mana sunt captivati de modul in care Adrian Oprescu isi povesteste experientele de detinut politic din anii 1949-1951. Caci, cu exceptia a trei imersiuni in raiul copilariei, dominat de figura unui bunic adorat, si a unui exceptional episod-prolog din perioada de dupa detentie, cand a lucrat ca porcar la o ferma, toate celelalte 15 povesti adevarate sunt din inchisori si din lagarul de munca de la Canal. In propozitii simple si clare, Adrian Oprescu reuseste performanta ravnita de profesionistii literaturii de a te duce cu el in acel timp si in acele locuri ale suferintei, de a te face sa traiesti cu toate simturile atmosfera carcerala, sa cunosti personaje odioase sau atasante si mai ales sa intelegi cum se pot prezerva anumite valori morale, cand totul in jur concura sa le distruga. Adrian Oprescu a fost arestat la 20 de ani, de la Academia Comerciala unde era student, fiindca, intre colegi, isi exprimase sincer parerea despre ocupatia sovietica si regimul comunist proaspat instalat. Torturat ca sa-si recunoasca apartenenta la o organizatie inexistenta, inventata de securisti, tanarul e judecat si condamnat pentru "atitudine dusmanoasa". Cunoaste frigul, foamea, umilinta, epuizarea fizica, bestialitatea unor anchetatori si gardieni, are de a face cu puscariasi de tot felul, de la criminali si hoti, la "politici" cultivati, de la care are ce invata. Modul in care povesteste si descrie universul carceral, cu un soi de detasare si curgere fireasca, are un impact deosebit: il indragesti pe Nea Chitu, taranul cu o inteligenta si o noblete native si pe neajutoratul Ninel, ii detesti pe anchetatorii Avram si Georgescu, razi de caraghiosul gardian Buscu sau te infioara confesiunea unui medic, faptuitorul unei crime pasionale... Sunt multe scene extraordinare in aceste povesti adevarate, spuse atat de bine incat iti pare rau ca se termina cartea. Talentul de povestitor al lui Adrian Oprescu si viziunea lui tonica asupra lumii dau un soi de dependenta: ai vrea sa-i "asculti" in continuare si alte peripetii din perioada de dupa inchisoare si din anii exilului. Poate le va scrie.
Selectia "Formula AS"
Adrian Oprescu, "Varul Alexandru si alte povesti adevarate", memorialistica, prefata de Gabriel Liiceanu, Editura "Humanitas" (Tel. 021/311.23.30), 366 pag.
In multii ani de cand lucrez la "Romania literara" am intalnit uneori persoane in varsta, venite la redactie cu cate un manuscris gros: isi scrisesera dupa pensionare memoriile si doreau sa le publice. Scrisul descoperit la senectute ca un mod de abstragere din prezentul plicticos si de la perspectiva inevitabilului apropiat e o placuta ocupatie de sine. In plus, da speranta perenitatii: paginile scrise raman, pastrand in ele fiinta pieritoare. Am avut intotdeauna bunavointa cu acesti memorialisti amatori, convinsi ca "viata lor e un roman", ca incercarile prin care au trecut, oamenii care i-au marcat, locurile in care i-a dus intamplarea sunt demne de interesul viitorimii, fiindca fac parte din Istorie. In multe limbi, istorie e sinonim cu poveste si a istorisi inseamna a povesti. Dar talentul de povestitor e mult mai rar decat se crede. In general, veleitarii isi "literaturizeaza" amintirile, intr-un stil liric-pompos, impodobit cu exces de epitete si "cugetari", imita ceea ce cred ei ca ar fi scrisul literar, iar rezultatul este fals si stangaci, te agaseaza. Sunt insa si oameni inzestrati nativ cu harul de a povesti captivant intamplari adevarate, cu memoria detaliilor semnificative si a portretizarii rapide, cu usurinta in exprimarea simpla si eficienta. Au aparut dupa 1990 cateva carti de memorii extraordinare ale unor nume necunoscute pana atunci, precum Ion Ioanid, cu cele cinci volume din Inchisoarea noastra cea de toate zilele, taranca Anita Nandris cu 20 de ani in Siberia sau Gh. Jurgea-Negrilesti cu Troica amintirilor. Sub patru regi (editia a doua, revazuta si adaugita, a fost tiparita de curand la Editura "Cartea Romaneasca" si o gasiti in librarii). Din aceasta categorie de povestitori cu talent face parte si Adrian Oprescu, un domn de 77 de ani, fost economist, care de peste trei decenii locuieste in Franta si care, dupa retragerea din activitate, s-a apucat sa scrie fiindca i s-a parut ca are ceva de spus despre ceea ce "a patit" (nu "a suferit"!) in tinerete. Cele 19 "povesti adevarate" i le-a trimis varului sau primar, Gabriel Liiceanu, care le-a primit cu circumspectia editorului fata de diletant. Dar, mai intai acest prim cititor si acum toti cei care iau cartea in mana sunt captivati de modul in care Adrian Oprescu isi povesteste experientele de detinut politic din anii 1949-1951. Caci, cu exceptia a trei imersiuni in raiul copilariei, dominat de figura unui bunic adorat, si a unui exceptional episod-prolog din perioada de dupa detentie, cand a lucrat ca porcar la o ferma, toate celelalte 15 povesti adevarate sunt din inchisori si din lagarul de munca de la Canal. In propozitii simple si clare, Adrian Oprescu reuseste performanta ravnita de profesionistii literaturii de a te duce cu el in acel timp si in acele locuri ale suferintei, de a te face sa traiesti cu toate simturile atmosfera carcerala, sa cunosti personaje odioase sau atasante si mai ales sa intelegi cum se pot prezerva anumite valori morale, cand totul in jur concura sa le distruga. Adrian Oprescu a fost arestat la 20 de ani, de la Academia Comerciala unde era student, fiindca, intre colegi, isi exprimase sincer parerea despre ocupatia sovietica si regimul comunist proaspat instalat. Torturat ca sa-si recunoasca apartenenta la o organizatie inexistenta, inventata de securisti, tanarul e judecat si condamnat pentru "atitudine dusmanoasa". Cunoaste frigul, foamea, umilinta, epuizarea fizica, bestialitatea unor anchetatori si gardieni, are de a face cu puscariasi de tot felul, de la criminali si hoti, la "politici" cultivati, de la care are ce invata. Modul in care povesteste si descrie universul carceral, cu un soi de detasare si curgere fireasca, are un impact deosebit: il indragesti pe Nea Chitu, taranul cu o inteligenta si o noblete native si pe neajutoratul Ninel, ii detesti pe anchetatorii Avram si Georgescu, razi de caraghiosul gardian Buscu sau te infioara confesiunea unui medic, faptuitorul unei crime pasionale... Sunt multe scene extraordinare in aceste povesti adevarate, spuse atat de bine incat iti pare rau ca se termina cartea. Talentul de povestitor al lui Adrian Oprescu si viziunea lui tonica asupra lumii dau un soi de dependenta: ai vrea sa-i "asculti" in continuare si alte peripetii din perioada de dupa inchisoare si din anii exilului. Poate le va scrie.
In multii ani de cand lucrez la "Romania literara" am intalnit uneori persoane in varsta, venite la redactie cu cate un manuscris gros: isi scrisesera dupa pensionare memoriile si doreau sa le publice. Scrisul descoperit la senectute ca un mod de abstragere din prezentul plicticos si de la perspectiva inevitabilului apropiat e o placuta ocupatie de sine. In plus, da speranta perenitatii: paginile scrise raman, pastrand in ele fiinta pieritoare. Am avut intotdeauna bunavointa cu acesti memorialisti amatori, convinsi ca "viata lor e un roman", ca incercarile prin care au trecut, oamenii care i-au marcat, locurile in care i-a dus intamplarea sunt demne de interesul viitorimii, fiindca fac parte din Istorie. In multe limbi, istorie e sinonim cu poveste si a istorisi inseamna a povesti. Dar talentul de povestitor e mult mai rar decat se crede. In general, veleitarii isi "literaturizeaza" amintirile, intr-un stil liric-pompos, impodobit cu exces de epitete si "cugetari", imita ceea ce cred ei ca ar fi scrisul literar, iar rezultatul este fals si stangaci, te agaseaza. Sunt insa si oameni inzestrati nativ cu harul de a povesti captivant intamplari adevarate, cu memoria detaliilor semnificative si a portretizarii rapide, cu usurinta in exprimarea simpla si eficienta. Au aparut dupa 1990 cateva carti de memorii extraordinare ale unor nume necunoscute pana atunci, precum Ion Ioanid, cu cele cinci volume din Inchisoarea noastra cea de toate zilele, taranca Anita Nandris cu 20 de ani in Siberia sau Gh. Jurgea-Negrilesti cu Troica amintirilor. Sub patru regi (editia a doua, revazuta si adaugita, a fost tiparita de curand la Editura "Cartea Romaneasca" si o gasiti in librarii). Din aceasta categorie de povestitori cu talent face parte si Adrian Oprescu, un domn de 77 de ani, fost economist, care de peste trei decenii locuieste in Franta si care, dupa retragerea din activitate, s-a apucat sa scrie fiindca i s-a parut ca are ceva de spus despre ceea ce "a patit" (nu "a suferit"!) in tinerete. Cele 19 "povesti adevarate" i le-a trimis varului sau primar, Gabriel Liiceanu, care le-a primit cu circumspectia editorului fata de diletant. Dar, mai intai acest prim cititor si acum toti cei care iau cartea in mana sunt captivati de modul in care Adrian Oprescu isi povesteste experientele de detinut politic din anii 1949-1951. Caci, cu exceptia a trei imersiuni in raiul copilariei, dominat de figura unui bunic adorat, si a unui exceptional episod-prolog din perioada de dupa detentie, cand a lucrat ca porcar la o ferma, toate celelalte 15 povesti adevarate sunt din inchisori si din lagarul de munca de la Canal. In propozitii simple si clare, Adrian Oprescu reuseste performanta ravnita de profesionistii literaturii de a te duce cu el in acel timp si in acele locuri ale suferintei, de a te face sa traiesti cu toate simturile atmosfera carcerala, sa cunosti personaje odioase sau atasante si mai ales sa intelegi cum se pot prezerva anumite valori morale, cand totul in jur concura sa le distruga. Adrian Oprescu a fost arestat la 20 de ani, de la Academia Comerciala unde era student, fiindca, intre colegi, isi exprimase sincer parerea despre ocupatia sovietica si regimul comunist proaspat instalat. Torturat ca sa-si recunoasca apartenenta la o organizatie inexistenta, inventata de securisti, tanarul e judecat si condamnat pentru "atitudine dusmanoasa". Cunoaste frigul, foamea, umilinta, epuizarea fizica, bestialitatea unor anchetatori si gardieni, are de a face cu puscariasi de tot felul, de la criminali si hoti, la "politici" cultivati, de la care are ce invata. Modul in care povesteste si descrie universul carceral, cu un soi de detasare si curgere fireasca, are un impact deosebit: il indragesti pe Nea Chitu, taranul cu o inteligenta si o noblete native si pe neajutoratul Ninel, ii detesti pe anchetatorii Avram si Georgescu, razi de caraghiosul gardian Buscu sau te infioara confesiunea unui medic, faptuitorul unei crime pasionale... Sunt multe scene extraordinare in aceste povesti adevarate, spuse atat de bine incat iti pare rau ca se termina cartea. Talentul de povestitor al lui Adrian Oprescu si viziunea lui tonica asupra lumii dau un soi de dependenta: ai vrea sa-i "asculti" in continuare si alte peripetii din perioada de dupa inchisoare si din anii exilului. Poate le va scrie.
Alte articole din acest numar
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra
Recomandari
16.03.2008, 15:14Veronica Lerner
Iata ca dupa ce am lipsit de la rubrica pentru un timp, fiind plecata cu serviciul, am revenit si am citit din nou, cu sufletul la gura, o cronica fascinanta.
Nu mai departe decât comentariul meu trecut mentiona despre "talentul de a povesti" al Adrianei Bittel. Asa ca, atunci cand insasi Adriana spune despre un autor ca este un bun povestitor, cred ca nu exista garantie mai buna pentru autorul in chestiune!
Cartile recomandate de Adriana ajung cu intarziere la mine, in Canada, dar ajung. Ei bine, nu exista ca acesta doamna a literelor, Adriana Bittel, sa dea gres: orice carte recomandata intruneste calitatile astepate.
Cu multumiri pentru bucuria citirii acestor cronici si cu urari de primavara vesela,
Veronica
Toronto.