Povesti din lut cu miros de mere

Ioan Cristescu

"Poate si Dumnezeu o fi fost un fel de olar.
A amestecat si el luturi, cand a facut
lumea si oamenii"
"Povestea zice ca acu' vro patru sute de ani, ar fi venit aci, la Zavoiul Orbului, un om ciudat, care nu era ca oamenii de pe la noi. Nimeni nu stia cum il cheama si toti il urmareau pe dupa tufele de aluni si de mesteceni. De la o vreme, i s-a zis Zavoianu. Dupa ce-a umblat mai multe zile pe dealuri si prin lunca, de parca tot cauta ceva, si-a tocmit acolo un adapost, si-a desfacut straitele, si-a scos din ele o tabla rotunda, dintr-o blana groasa de lemn, si-o talpa miscatoare, pe langa care mesterea tot mereu. Satenii nu mai vazusera asa ceva. Intr-o zi, pe lemnul acela a aparut prima oala, pe care el, Zavoianul, veneticul, a luat-o cu mare grija si a pus-o la uscat la soare. Si se mai zice ca in ziua aceea, cati sateni erau acolo, de fata, au simtit si vazut cum o lumina albastra s-a asezat peste sat. Pe urma, Zavoianu i-a invatat si pe altii sa framante lutul, mestesugul s-a lasat din tata-n fiu si de atunci facem oale."
Asa incepe Ioan Cristescu, zis Grindeanu, cel mai batran olar din satul argesean Cosesti, sa-mi spuna povestea vietii lui.

Din tata-n fiu

A implinit in februarie 84 de ani si de cand se stie a avut de-a face cu lutul si cu roata de olar. Tatal lui a fost olar, tatal tatalui la fel, si tatal bunicului tot olar a fost. Fiecare dintre ei i-a lasat celui care l-a urmat un sfat, o povata, un model nou de desenat pe oalele jilave, asa incat la orice targ, oalele lor sa se vada de departe si sa nu se asemene cu ale altora. Sa se stie ca sunt "de-ale Grindenilor". Dar prima invatatura si cea mai de pret pentru orice olar a aflat-o mesterul Ioan de la mosul lui, care l-a dus de mic pe dealuri si l-a invatat sa aleaga pamantul cel mai bun pentru framantat. "Lutul e ca oamenii, si mai aspru, si mai moale, mai slab ori mai rezistent. Uneori e albastru, alteori e galben, ori maroniu ca apa murdara. Unul miroase frumos, altul, daca-l uzi, se-mpute. Cel mai bun lut il aflam in Valea Nandrii. Dar si ala, ca sa fie mai rezistent, trebuie amestecat cu altul, mai aspru, care se gasea numai pe lunca. Aduceam si de colo, si de colo, cu carutele, si faceam o gramada mare in curte. Ridicam in jurul ei un fel de tarc in care lutul crud statea o vara si-o iarna. Vara se cocea la soare, iarna ingheta, iar primavara se dezgheta si ramanea ca icrele. Asta-i lutul cel mai bun, pe care-l calcam apoi in picioare de mai multe ori. Il framantam ca pe-un aluat, il luam de pe laturi, felie cu felie si-l aduceam la mijloc. Pasta aia care iesea trebuia sa fie fara gunoaie, fara paie ori pietricele, si-o luam apoi asa, in mana, bucatica cu bucatica si-o pipaiam. O puneam apoi pentru inca o iarna in pivnita, in locul in care tineam merele si perele. Si de la ele, lutul lua umezeala care-i trebuia ca sa se tie bun. Dar lua si mirosul de livada coapta, de-ti era mai mare dragul sa te-apuci sa faci din el oale, cand venea iara primavara."

Curtea cu oale

Asezat pe Valea Doamnei, satul Cosesti este la fel ca toate celelalte de pe drumul ce coboara dinspre Muntii Iezerului catre campie. Aceleasi case albe ascunse sub bolte de vita incarcate de rod, curti largi, napadite de gherghine si crizanteme, ulite si pante deschizandu-se toate in drumul cel mare, ca un evantai urias. Pana sa deschizi poarta grea a gospodariei lui Ioan Cristescu, nimic nu-ti da de veste ca te afli intr-un sat de olari. Dar in curtea mesterului sunt oale de lut peste tot, pana si pisica doarme lungita peste o oala burtoasa, incalzita de soare. Oale in care s-a strans apa de ploaie, oale si vase de lut in care sta mancarea gainilor, oale arse si nepictate, lasate la uscat, intr-un colt, oale smaltuite, lucind in soarele de toamna, asteptand plecarea la targ.Oale si iar oale. Si toate au trecut prin mana mesterului. Pe toate le-a tinut in palme, le-a rotunjit si le-a mangaiat, mirosind lutul imbatranit in pivnita cu mere. La ce te poti gandi, oare, cand de sub mainile tale se naste a zecea, a suta, a mia oala dintr-un an?
"Am facut pana acuma milioane de oale, de cand ma stiu. Ai zice ca n-ai vreme sa te gandesti la prea multe cand invarti roata cu lut. O oala o faci intr-un minut, doua, o tai cu ata, cu grija sa n-o strambi, sa nu-i turtesti gatul, si-o pui la uscat. Si-apoi, iei alt lut si faci alta oala, si tot asa. Dar de la a doua, a treia oala, parca mainile merg singure, stiu ce sa faca si cum sa prinda lutul si abia atunci te simti parca dintr-o data liber si poti sa te gandesti la ale tale. Si gandurile sunt mai mari ori mai mici, dupa cum sunt si oalele."
Mesterul imi povesteste apoi cum se impart oalele, dupa marime. Imi spune ca cele mai mari sunt "cataveicile", care se faceau numai pe vremuri, demult tare, cand si oamenii si vremurile erau mai mari. Erau oale de doua, trei vedre, din care fiecare casa avea macar una. Aveau trei picioare butucanoase pe care se sprijineau cand le puneau la foc, ca sa nu mai puna si pirostrii. "Cataveici" mai poti sa afli si azi pe la stane, mai au unii ciobani, ramase de demult. Apoi veneau "gainile", oalele cu capac in care se facea de mancare la praznice. "Fierturile" erau oalele de toate zilele, mari cat ii trebuia muierii sa faca de mancare pentru casa ei. Dupa "fierturi", venea "mijloaca", o oala mai mica, apoi "puia", una si mai mica. Mai mici decat "puia" erau "pesubpuia", "boalcele" si "pesuboalcele". Si pe langa astea, la toata casa mai era "parnaia", in care se prindea laptele, si "otetarul", de tinut otetul de agurida.
Mesterul are vorba domoala, se vede ca-i place sa povesteasca si sa fie ascultat. (De fapt, seamana mai degraba cu un intelept, decat c-un om ce munceste de-o viata cu mainile. De altfel, este "academician", membru al Academiei taranilor - artisti populari, infiintata din initiativa directorului Muzeului Satului din Sibiu, Corneliu Bucur. Ai zice, un profesor retras la tara, in linistea casei stramosesti.) Imi spune ca cel mai mult ii placea cand picta vasele, pentru ca atunci parca gandul era si mai usor. Desena pe ele cu felesticul din par de porc braduti si valuri, "seramboiu" casei, adica sarpele, flori si frunze, berbeci si cai, cocosi si vulturi, dar si sori si stele sclipicioase, drumuri, poteci si cai lungi, ca acelea pe care umbla cu oalele la vandut, de-a lungul tarii, din Dobrogea, pana-n Ardeal. "Cateodata, m-am gandit ca poate si Dumnezeu o fi fost un fel de olar, cand a facut lumea si pe oameni. Poate ca si el a amestecat luturi mai multe, ca sa iasa oamenii mai buni si mai tari. Poate ca si el a mai spart cate unul, cand l-a luat de pe blana rotii, ori poate ca i-a strambat toarta, ori gatul, ori poate ca a scapat mai multa negreala, ori rosala, cand a vrut sa-l deseneze. Pe undeva este asemanare, ca si oalele, ca si omul, au gat, buza, mijloc, manusare, burta si talpa."

Ofitirii de pe Calea Victoriei

In tinerete, mesterul Cristescu s-a dus la Bucuresti ca sa invete meseria de mecanic, si "sa ajunga mai repede domn". Dar a venit razboiul si i-a incurcat planurile. S-a intors in sat si tatal lui l-a "impins de la spate" sa se insoare cu cea mai iscusita olarita din comuna vecina, cu Aurelia, fata vestitului olar Savu. "Eu eram fudul de munca, ea era numai o mana de femeie, dar apriga si iute, nu prea ne-am iubit la inceput, dar a fost munca intre noi si asta ne-a ajutat. Suntem impreuna de 56 de ani si pot sa spun acu' ca sunt cel mai bogat om din satul asta, pentru ca am fecioru' acasa, cu mine, nu plecat prin alte parti, el duce mai departe olaria si am femeia sanatoasa si cu drag de lucru inca."
Pe vremuri, in satul Cosesti, erau peste trei sute de olari. La toata casa era cuptor de ars oale, tot omu' stia sa "framanteze" lutul si sa-l lucreze. Lucrau toti din casa la oale, fiecare ajuta cum se pricepea. Au mai ramas acum doar doua familii de olari, meseria s-a pierdut, "ca-i grea, murdara si nu-i banoasa". Au aparut "fabricile" care fac vase si nu mai au pret oalele de lut. Poate numai cine vrea sa mai scoata o tuica de la butoi, ca pe vremuri, ori un must, mai tine la obicei si cumpara vase de lut. Mai demult, se imparteau oale de lut la parastase si se dadeau pomana de Mosi, cu vin dulce in ele. Inainte de intrarea in post, femeile adunau gramada toate oalele din casa in fundul curtii si le spargeau cu un ciomag. Pana si prepeleacul pe care stateau oalele era rupt. In post, se manca doar din oale in care n-a stat mancare "de dulce". Mai era in Cosesti un obicei, caruia i se spunea "punerea mesei", imi spune mesterul. Era un praznic pe care-l dadeau oamenii casatoriti. Era un fel de pomana "de vii", pe care ei o faceau pentru cand vor muri, pentru ca si dupa moarte sa fie tot impreuna. La acest praznic, fiecare invitat aducea cate o oala ori o strachina noua de lut, din care manca, si pe care apoi o lasa gazdei. De-aceea era nevoie de multe oale de-a lungul anului, si tot de-aceea erau multi olari. "Faceam oale tot anul, acu' lucram numai pentru targurile de toamna si inainte de Pasti. Iarna, mai faceam figurine, jucarii pentru copii si fluierici, caluti, pe care puneam ofitiri cu chipiu si mundir, asa cum am vazut eu demult, trecand pe Calea Victoriei, la Bucuresti. Oricat te-ai uita printre ei nu gasesti doi la fel, asa de mestesugit ii faceam." Si ca sa-mi arate ca asa este, mesterul Ioan ma cheama intr-una din magaziile din curte si de acolo scoate dintr-o cutie mare, de carton, o armata intreaga de "ofitiri" calare, care "dormeau" invartiti in hartie de ziar. Imi spune apoi, un pic rusinat, ca atunci cand ii e dor de tinerete, isi viziteaza armata de "ofitiri" din magazie. Si-mi mai spune ca atunci cand se-ntorcea pe vremuri de undeva, se ducea totdeauna mai intai in magazia in care lucra oalele. Abia cand intra acolo simtea ca a ajuns, cu-adevarat, acasa. "Si asa, ca in loc de "Buna ziua" ce-o dai cand intri undeva, ma asezam la roata si luam un pumn de lut framantat, si cum incepea sa se invarta roata, cum simteam ca-mi trece oboseala drumului si foamea si grija si toate, si numai ce incepeam sa ma gandesc la ale mele si la drumurile pe care-am umblat, la oamenii pe care i-am vazut, la locurile prin care am fost. Si gandul zbura, mainile lucrau si lutul se inchipuia intr-un ulcior, ori o oala, ori o ulcelusa de bun venit. Dar cel mai des faceam ofitiri, de aia am atatia, ca-mi era drag sa ma gandesc la tinerete."

Oalele albe

Stam de vorba in bucataria casei. Soarele de toamna lumineaza stingher doar o jumatate de incapere, umbre lungi se intind pe podea. Mesterul de oale pare ca a obosit vorbind, numai mainile-i sunt nelinistite, parc-ar pipai mereu cu ele toarta unui ulcior. Imi spune ca a fost bolnav rau si ca nu mai poate lucra la roata. "Ma doare inima, doar cand ma gandesc ca de-acu', gata, s-a termenat cu olaritul la mine.Mai demult, unii olari de pe-aici desenau pe oale un model ca un drum care tot ocolea. I-au zis "calea ratacita", ca parca nu se mai termena. Ziceau ca asa e si viata omului, ca o cale pe care o incepi, dar nu stii unde te duce si cand o termini. Dar eu n-am desenat asa pe vasele mele, pentru ca n-am ratacit inca niciodata calea. Numai acuma, de-o vreme incoace, de cand nu mai pot lucra, mai mereu ma visez ca fac niste oale mari, albe, pe care le usc la umbra si pe care, inainte de a le baga in cuptor, inchipuiesc cu rosala o cale, un drum, o linie care tot ocoleste si ajunge iar de unde a inceput. Teama mea e ca oala e plina de-acuma si nu mai e loc s-o inchipui mai departe, si daca nu mai e loc, sigur ca ea are sa se sfarseasca. Si cand dau sa pun oalele la cuptor, numai ce vad ca e plina curtea de oale si mai mici si mai mari. Au venit inapoi la mine toate oalele pe care le-am facut, numai ca toate sunt albe si nu mai au modelele pe care le-am facut eu atunci, demult, flori ori linii ori stele si eu dau sa le pictez, dar de sub felestic nu iese decat o linie subtire, care se face tot mai subtire si tot ocoleste, pe sub burta, pe sub toarta, pe sub gat si iar se-ntoarce, de coboara pan' la talpa si de-acolo o ia de la inceput. Oare ce vrea sa insemneze asta?"

Fotografii de Aurora Petan