Mirabela Dauer

Un rac ingrozitor de romantic. Mirabela Dauer . "In fiecare cantec de-al meu e o picatura din mine".

Bonzo asista la discutia noastra si isi rotunjeste intrebator ochii negri. Uneori geme scurt, ca si cum ar confirma ceea ce spune Mirabela. "E catelul meu, trebuie sa fie romantic. La mine, si florile sunt romantice!", explica ea. Agatate in jardiniere, muscate rosii se insira pe sub geam. E foarte greu sa faci din viata un slagar de succes. Dar unii au noroc, iar altii au... retete. In bucataria cu mobila verde din casa sa de pe strada Toamnei, intr-o zi aramie de octombrie, inaintea unui ceai aromitor, Mirabela Dauer povesteste cum vede ea lumea si cum reuseste, cu toate piedicile sortii, sa se bucure de viata.

Dragoste, sansonete si Mobra

- Draga Mirabela Dauer, pentru ca e toamna si e vremea nostalgiilor, amintiti-va pentru noi cum a venit prima oara dragostea la dvs.
- M-am dus la o petrecere, pe vremea aceea petrecerile se numeau "ceaiuri dansante", la care aveam voie numai pana la ora zece. Acolo l-am cunoscut pe Willy Dauer, prima mea iubire, si am ajuns acasa la doua noaptea. Tin minte ca era o noapte de iarna superba, ningea, iar eu dansam cu Dauer pe sansoneta frantuzeasca "Tombe la neige". A fost un moment sublim, n-am sa-l uit niciodata. Ma-ndragostisem lulea si la prima vedere. La saptesprezece ani, nu prea iti dai seama ce ti se intampla, mai tarziu am inteles ca aceea a fost cea mai frumoasa poveste de dragoste din viata mea de pana acum. Dupa ce am terminat si eu liceul, adica dupa vreo doi ani, tata si mama s-au dus la parintii lui ca sa se inteleaga in privinta noastra. Noi aveam pisici, parintii lui Dauer aveau un cotoi, si au ajuns la concluzia ca mai bine casatoresc pisicile, ca despre noi, erau siguri ca aveam sa ne scoatem ochii, dupa doua saptamani de stat impreuna. Dar a fost cel mai frumos mariaj al meu, din doua cate am avut, pentru ca al doilea a fost un dezastru. Cu Dauer am avut intr-adevar o relatie romantica. Stateam intr-o garsoniera, el avea o motoreta Mobra, cu care fugeam prin tot Bucurestiul, ba la facultate, ba la serviciu, ba la petreceri, si nu exista piesa de teatru pe care sa o pierdem. Eram, practic, nedespartiti. Dupa cinci sau sase ani petrecuti impreuna, ne-am dat seama ca a fost o joaca, ca voiam amandoi sa fim liberi. Ne-am dus si am divortat, iar dupa ce am iesit de la tribunal, am fost sa bem o bere. Inca eram inconstienti. Ma intreb si acum, cat de minunat ar fi curs viata mea daca ramaneam impreuna. Lui ii placea ca eu cant si ca sunt deja cunoscuta drept Mirabela Dauer. Dar eu imi luasem avant in cariera artistica, aveam oferte de contracte serioase si credeam ca am nevoie de mai multa libertate. Aveam turnee lungi, de luni de zile, am cantat trei ani in Iugoslavia, apoi am plecat in Germania, cu Olimpia Panciu si cu formatia lui Petrica Geambasu, "Star 2000". Am stat si acolo cativa ani. Pe urma m-am intors in tara si l-am cunoscut pe al doilea sot al meu, Dan Traian Popovici, tatal baiatului meu, acum in varsta de 29 de ani.
- Stiu ca acest al doilea mariaj nu v-a adus decat un cortegiu de suferinte. Cum ati reusit sa treceti peste ele? A fost cariera un substitut pentru aceste neimpliniri personale?
- Divortul de Popovici a insemnat si interdictia pe care el mi-a impus-o de a avea o relatie continua cu copilul meu. Stare de lucruri care a continuat si dupa ce el a crescut si a putut sa ia o decizie singur in privinta asta. Regret enorm ca nu-mi cunosc bine baiatul, am suferit foarte mult din pricina asta, pana am inteles ca asta e crucea pe care trebuie sa o duc eu in viata. Poate si de asta m-am aruncat cu toata fiinta in a canta, in a darui pe scena tot sufletul si toata trairea mea. Stilul meu dramatic si pasional de a interpreta un cantec, muscand cuvintele, vine si din aceasta incrancenare cu care a trebuit sa-mi infrunt destinul. In fiecare cantec de-al meu e si o picatura din mine, din esentele suferintelor sau momentelor mele de fericire. Poate ca daca nu as fi avut o viata atat de bogata in trairi si sentimente, nu as fi putut sa cant asa... Daca stau sa ma gandesc bine, singura mea nemultumire ar fi faptul ca n-am reusit sa am o familie normala, sa am barbat si copii. Nu e vina mea si nici vina profesiei mele, de artist. Nu cred ca trebuie sa alegi intre scena si familie, cum zic unii. Eu am din belsug iubire de daruit, si pe scena, si celor dragi, si stiu sa ma impart pentru fiecare persoana din viata mea. N-a fost sa fie! Pana acum am suferit, dar nu mi-am pierdut speranta. Credinta in Dumnezeu m-a ajutat, de fapt, sa-mi alin durerile. L-am gasit pe Dumnezeu trecand de la religia mea, mozaica, la crestinismul ortodox, iar familia mea nu a comentat in nici un fel aceasta hotarare. Unirea cu Dumnezeu am facut-o pentru sufletul meu, nu pentru parada. (Desigur, cand merg sa-mi vizitez rudele, in Israel, nu-mi pun ostentativ tot felul de cruci pe piept, dar ei m-au primit intotdeauna foarte calduros, iar nepoata mea a venit de curand la mine intr-o vizita prelungita, care m-a bucurat foarte mult.) Insa acasa, in singuratate si in liniste, ma rog mereu Maicii Domnului, in a carei mare putere cred, ca sa-mi dea sanatate si curaj sa traversez necazurile vietii. Dumnezeu e cel mai mare prieten al meu. El mi-a indrumat intotdeauna pasii, m-a ajutat sa ma ridic atunci cand am cazut si Ii sunt datoare pentru tot ce am.

Cutremur de gradul zece

- Sunteti o artista de succes, o femeie plina de viata. De ce n-au durat relatiile dvs.?
- Dupa cel de-al doilea divort al meu, am luat viata in piept de una singura. In relatiile pe care le-am mai avut, n-am pretins decat sinceritate si fidelitate si n-am dat niciodata impresia partenerilor mei ca as fi mai importanta decat ei. Ci ei s-au subestimat si au crezut ca succesul meu le umbreste lor maretiade barbati. Am observat, nu numai din experienta mea, ci si a prietenelor apropiate, ca barbatii, atunci cand simt ca o femeie poate face mai mult decat ei, se retrag. Isi parasesc fara remuscari caminul, copiii. Le plac femeile fara initiativa, umile si dependente de ei. Ei vor sa fie ca niste geambasi de cai. Ce sentiment primitiv al puterii trebuie sa incerce atunci cand poarta "in lesa", dupa ei, cate o partenera tanara, mult mai tanara decat ei, frumoasa si cu mult silicon implantat peste tot, dar prost mobilata la "mansarda"... Cred ca barbatii din ziua de azi (doar unii dintre ei, desigur), nu mai au simtul penibilului. N-am facut si n-as face niciodata un compromis de genul acesta.
- Cum ar trebui sa fie barbatul care v-ar putea face fericita?
- Intai de toate, ar conta daca ne putem face fericiti unul pe celalalt. In ceea ce ma priveste, cand stau langa omul pe care-l iubesc - si asta e nebunia Racului, mereu avid de tandrete si afectiune -, trebuie sa simt cum ma strabate un frison, un curent, pana la ultimul fir de par. Numai sa stau, darmite sa ma atinga: oh, un cutremur de gradul zece, tsunami-uri, focuri de artificii care se vad de pe Marte... Daca nu simt asta, inseamna ca suntem pe frecvente diferite si nu ne auzim, nu comunicam. Iar daca nu exista nici dorinta de a acorda aceste frecvente, inseamna ca fiecare vrea altceva de la viata. Si atunci, de ce sa stai langa un asemenea barbat si sa astepti sa treaca viata? Doar ca te plimba pe la magazinele de lux ca sa-ti innoiesti garderoba? Stii ce bine e sa stai intr-un trening vechi, in casa, langa barbatul pe care-l iubesti, si sa asculti, ghemuita langa el, cum ploua afara?
- Ce parere aveti despre lumea din jurul nostru? Nu vi se pare ca e din ce in ce mai inghetata, cu o nevoie din ce in ce mai stinsa de afectiune, de romantism?
- Observ asta, mai ales la tinerii din ziua de astazi, care inlocuiesc romantismul cu cinismul, afectiunea cu agresivitatea. Ei cred ca cel mai important lucru in viata sunt banii, dar eu pot sa le spun ca nu e deloc asa. La prima mea casatorie, eu si Willy Dauer ne-am cumparat doua farfurii, doua linguri, doua furculite, doua cutite si doua cani. Si eram fericiti. Erau si pe atunci tineri din familii mai instarite in jurul nostru, dar nu cred ca se puteau compara cu noi. La toate chefurile eram invitati, pentru ca aveam un magnetofon si muzica, dar si pentru ca eram cel mai vesel cuplu, faceam o atmosfera teribila. Eram "de gasca", cum se spune. Prioritar era sa ne traim dragostea si sentimentele, nu sa ne facem calcule pentru casa, masina, haine scumpe etc. Astazi, putinele cupluri care reusesc sa se mai injghebeze se intalnesc acasa seara tarziu, dar si atunci fiecare se aseaza in fata calculatorului si continua sa se gandeasca la ale lui. Ceea ce e inadmisibil. Lipsa de comunicare distruge omenescul din noi. Eu stiu ca pentru a-ti pastra serviciul, postul, trebuie sa faci fata unei concurente ingrozitoare, dar nu trebuie sa-ti sacrifici, de dragul carierei, viata personala, sentimentala. Parca sunt prea avizi de putere tinerii de astazi, isi irosesc inconstient anii si viata. Eu, una, nu mi-am irosit-o, slava Domnului! Mi-am trait-o pana la ultima picatura in tinerete, la fel fac si acum. Sunt un Rac ingrozitor de romantic, si nu-mi pare rau de asta, sunt foarte fericita ca sunt asa. Si daca ar veni in viata mea un print, care n-a aparut inca, dar pe care il mai astept si-acum, cred ca as darui foarte mult. Stii, uite... nu conteaza varsta! Nu stiu de ce se crede la noi ca o femeie trecuta de cincizeci de ani trebuie sa fie imbalsamata si ingropata la Casa de Pensii, fara nici un drept la dragoste si la fericire. Niciunde in lume nu exista ideea asta preconceputa. Lollobrigida, Tina Turner sau Cher erau ridiculizate daca traiau la noi, nici macar nu mai erau chemate pe scena... Dragostea depinde nu de varsta, ci de cum ti-e sufletul, de cat preaplin ai. La mine este "full"! "Full of love", cum ar zice un "song" american. Asa am fost intotdeauna.

Un pas inapoi, zece pasi inainte

- Cum ati invatat asa de bine lectia sperantei si a optimismului, trecand prin atatea dezamagiri si neimpliniri? Care sunt lucrurile marunte care va fac sa va bucurati de viata?
- N-am invatat nimic din esecurile sentimentale: ma arunc intr-o iubire noua cu aceeasi naivitate ca la douazeci de ani si continui sa astept marea dragoste, cu sperante mereu reinnoite. Si stii, Corina, ca sunt fericita asa? Pentru ca, daca as fi prea suspicioasa - ca ma insala, ca nu ma iubeste, ca prietenii ma mint -, as fi nefericita. Ma bucur de orice lucru marunt care imi aduce o stare de bine, de optimism. Retetele mele de fericire sunt: iubesc oamenii, pe toti, si pe cei care mi-au facut rau, si ma rog pentru ei. Ador sa fac cadouri prietenilor si sa vad apoi sclipirea de uimire si fericire in ochii lor - imi dau lacrimile imediat, pentru ca sunt o hipersensibila! Iubesc animalele, pentru ca sunt capabile, fara sa poata vorbi, sa daruiasca uneori mai multa iubire decat oamenii. Bonzo, catelul meu cel mic si negru, este mai batran si mai intelept, iar Zaza, care e o corcitura de lup, e o nebunatica, care are abia sapte luni si e deja uriasa. Bonzo si Zaza sunt terapia mea pentru tristete, ei imi dau energie si optimism. Iubesc si florile. Am avut o gradina plina de flori in vara asta. Gradina mea e suspendata, pentru ca eu am o curticica doar cat incape un balansoar si o masa cu umbreluta. Florile sunt in ghivece agatate in stelaje, in jardiniere fixate pe garduri, pe peretii casei. E foarte frumos vara, numai ca atunci eu ma bucur mai putin de gradina mea, pentru ca plec la mare, in turneu pe litoral, si las florile in grija vecinilor. Iubesc foarte tare si casa asta in care stau, in fiecare ungher este o parte din sufletul meu. Seamana cu un mic bazar, dar fiecare obiect cu care am impodobit-o are o poveste si o valoare sentimentala. Inca n-am devenit o baba nebuna care traieste din amintiri, pentru mine viitorul este inca in fata si e glorios. Nu am rabdare nici sa dorm, am zis ca vreau sa ma bucur de fiecare clipa din viata asta pe care o mai am de trait. Ma trezesc intotdeauna foarte devreme, dau de mancare cateilor, ud florile, invat sau repet o melodie noua, merg la studio si inregistrez, dupa amiaza ma intalnesc cu prietenii sa mai trancanim sau sa luam masa impreuna, iar seara raspund la e-mail-uri sau stau pe Net, uneori si pana la unu-doua noaptea. Uneori mai merg cu ei prin cluburi, ca sa dansam (imi place foarte mult sa dansez). Nu ma mai uit la televizor, decat la filme, am vazut de curand Filantropica, cu Gheorghe Dinica, un actor pe care il ador (sper sa afle cu ocazia asta), si Marile sperante, in ecranizarea noua, cu Ethan Hawke si Gwyneth Paltrow. Nu ma mai uit la stiri, pentru ca ma implic si ma doare sufletul cand vad atata suferinta, ignoranta si rea-vointa. Aleg, atunci cand pot, sa ma inconjur numai de lucruri pozitive. De trei ani de zile, m-am lasat de fumat, iar asta e o alta mare victorie a mea. Glumind acum, pot sa spun ca mai usor te lasi de un barbat, decat de fumat! A fost foarte greu, dar am facut-o si sunt foarte mandra de mine ca am reusit! Am adoptat si un regim alimentar mai echilibrat, in fiecare dimineata imi fac un suc proaspat de fructe, mananc aproape orice, dar in cantitati mici, si nimic dupa ora 18.00. De trei ori pe saptamana fac masaj si uneori mai merg la o sala de intretinere care e aproape de mine. Nu-mi e frica atunci cand ma uit in oglinda si nici nu ma intereseaza operatiile estetice. Imi place sa ma bronzez si ador soarele. Ploaia nu-mi place, decat in doi.
Toamna imi numar prietenii din jurul meu. Vara suntem cu totii plecati in vacanta, dar cand ne adunam in Bucuresti, vedem ca unele scaune raman libere. Cand primesc vestea trista imi spun: "Hei, dar si asta e din generatia mea!". Lucru care ma destabilizeaza un pic, emotional. Invariabil, dupa ce imi sterg lacrimile si imi alung spaimele si neputintele, imi spun ca cel mai de pret lucru pe care-l avem este viata. Este unica, frumoasa si trebuie sa ne bucuram de ea cu toata fibra fiintei noastre.
- Ca tot se numara toamna bobocii, spuneti-ne ce ati facut pana acum in plan profesional si la ce sa se mai astepte de la dvs. cei care va iubesc cantecele.
- Am scos trei albume. Unul cu colinde, lansat in iarna trecuta, altul cu piese foarte romantice, compuse de Raoul (Rares Borlea, un ardelean de 27 de ani, cantautor foarte talentat), care reprezinta a doua colaborare discografica a noastra, si un "Best of", scos de Electrecord. Acum lucrez la doua albume, in paralel, unul cu piese semnate de compozitorul Dan Dimitriu (versurile sunt semnate de Marina Scupra si Carmen Aldea Vlad), si un altul, tot cu Raoul, pe care-l voi inregistra curand, intr-un studio foarte modern de la Cluj. Raoul si trupa lui, Autentic, imi stau alaturi, si pe scena, de mai multa vreme, si la spectacolele din tara, si la cele din strainatate. Sunt mult mai tineri decat mine, dar sunt niste baieti extraordinari, cu care ma inteleg foarte bine, ei imi dau din tineretea si din energia lor. As vrea sa mai pot sta pe scena cu fruntea sus, macar cativa ani, si sa nu-i dezamagesc pe cei care imi iubesc cantecele si care continua sa-mi transmita dragostea lor pe scena, de mai bine de 30 de ani incoace. Pentru ca dragostea publicului meu si credinta in Dumnezeu sunt principalele mele puncte de sprijin in viata si lor le multumesc din tot sufletul!
Foto: Florin Radu