Urme... italienesti in Carpati. Friulanii din Romania

Pe la 1800, italienii ajunsesera asa de saraci, incat au fost obligati sa-si incerce norocul in lumea larga, pentru a putea supravietui. Unii au emigrat dincolo de Ocean, altii in tarile bogate din Europa, printre care, la vremea aceea, se afla si Romania regelui Carol I. Asa au ajuns friulanii din Alpii Italiei in Carpati. Zeci de mii de oameni au pornit de-a lungul timpului dupa Ursa Mare, stabilindu-se, uneori pentru toata viata, printre romanii a caror inima batea la fel ca a lor.

Romania era "taramul promis". La inceput, asta a fost un zvon, o vorba purtata de vant, prin satele de la poalele Alpilor. Apoi s-a auzit ca e un loc paradisiac, cu privelisti ca-n rai, ce se intinde de la Marea Neagra pana dincolo de Carpati. Primii care au plecat intr-acolo sa-si incerce norocul au fost friulanii italieni din nordul peninsulei. Si, pe masura ce se intorceau cei plecati, zvonurile despre frumusetea locurilor si bunatatea oamenilor se confirmau. Sute de friulani din nordul Italiei au pornit atunci catre Romania. Pe jos, in carute, familii intregi sau numai barbati, au luat-o in sus, spre Carpati. Era in jurul anului 1800. Intreaga Italie era pe-atunci scufundata in saracie si foametea facea ravagii. In mod ciudat insa, cei care au plecat spre Romania au fost friulanii. Din urma ii impingea saracia, dar inainte ii atragea ceva inexplicabil, ceva mocnit de secole in adancul sufletului. Era poate un dar de la stramosii friulani, care stiau drumul spre Romania inca de pe vremea romanilor. O amintire.

Cu roaba peste munti

Valiza era maronie, din lemn, cu manerul din fier innegrit. Langa ea erau aliniate ca pentru expozitie doua ciocane, o lopata cu coada scurta, un topor, o patura, cateva cutite si o boccea de panza cu fructe uscate. Asta era tot ce putea lua un drumet cu el. Lumina din spatele muntilor devenea tot mai alba si mai puternica. Stelele se topeau...
In zorii zilei, Bucco Sante si-a scos roaba, "cariola", din grajd. A asezat in ea valiza de lemn si micul sau bagaj. Din pragul casei, familia privea tacuta tot acest ritual. Apoi s-au imbratisat, si sotialui i-a asezat mai bine palaria, ca sa il mai poata vedea o data de-aproape. La douazeci si ceva de ani, Bucco Sante parasea Andreis, satul sau natal din Alpii Dolomiti. Il atragea Romania? Fugea de saracie? Nici el nu stia prea bine. Impingea de manere roaba, si singurul lui gand era drumul. In urma sa, Andreis devenea tot mai mic. Casele de piatra se micsorau, curtile deveneau petice colorate, pana cand, ajuns sus in munte, satul parea un punct ingropat in verdele peisajului. Apoi au inceput sa se micsoreze si muntii in urma lui, pana au devenit cat zimtii unui ferastrau. El mergea inainte. Dormea prin paduri sau la manastiri, facea focul de frica jivinelor, manca putin, din merindea de drum, si bea apa direct din izvoare. Apoi, in Imperiul Austro-Ungar, a batut cu pasul si roaba, sat de sat si oras de oras. S-a intalnit cu mii de friulani: unii plecau, altii se intorceau din Romania. Toti aveau cate ceva de povestit, pana noaptea tarziu, in jurul focului. Unii isi duceau in roabe copiii, altii erau ca el, fara familie. Asa a trecut de un mare targ, Arad. Si, brusc, oamenii pe care ii intalnea isi schimbasera infatisarea si vorba. La fizionomie, aduceau foarte bine cu satenii din Andreis. Si ceea ce era cel mai surprinzator, limba lor semana ca doua picaturi cu friulana. Desi nu vazuse in viata lui un roman, intelegea aproape tot ce se vorbea si romanii intelegeau ce le spunea el. Avea sentimentul ca isi gasise o a doua casa, si pe masura ce se apropia de Carpati, pana si peisajul semana cu Dolomitii din care plecase. Casele erau asemanatoare, portul traditional ii amintea de copilarie, mirosul de fan si ciobanii il faceau sa nu se simta deloc strain. A trecut Carpatii si a mers in nord. Din loc in loc, se oprea si muncea ca sa faca rost de bani si mancare. Trimitea scrisori acasa, povestind pe pagini intregi uimirea lui de a fi descoperit un loc nou, pe care parca il stia dintotdeauna. A ajuns in Piatra Neamt si acolo a muncit in carierele de piatra, alaturi de alte sute de friulani. Dupa un timp, s-a hotarat sa coboare spre campie. Si-a chemat sotia din Italia. Impreuna au ajuns in Dobrogea si apoi au trecut Dunarea. Erau fericiti. Fugeau parca sa se ascunda de timp, sa gaseasca un loc in care moartea si batranetea sa nu-i mai poata ajunge. In satul Greci s-au oprit. Bucco Sante isi tinea sotia de mana. S-au plimbat pe ulitele prafuite, printre casele din piatra. Au privit colinele de deasupra satului. Au privit capitele de fan risipite pe dealuri si si-au spus: Andreis! Totul semana leit cu satul lor de acasa. Si-a imbratisat sotia. Zece ani mai tarziu, satul Greci avea deja o jumatate italieneasca. Italienii aveau chiar si biserica lor, scoala lor. Au continuat sa vina in satele din imprejurimi, s-au nascut asezari noi. Italienii erau ca la ei acasa, romanii i-au primit cu bucurie si le-au facut loc langa ei. "Taramul promis" exista si toti aveau loc aici. Cand fiul lui Bucco Sante a implinit doi ani, au mers impreuna la fotograf. Pe fiul sau il chema Bucco Antonio.

Urme romanesti la Andreis

Merg invers, pe drumul friulanilor, la ei acasa, in Italia. Romania e la doua mii de kilometri distanta in urma. Varfurile Dolomitilor par mai degraba Olimpul zeilor greci. Varfuri inaccesibile, rosii, pierdute in nori. Un peisaj cand maret, cand maiestuos, pe care il privesti, si emotia te face sa simti fluturi in stomac. Ce urme romanesti as putea sa gasesc in coltul asta de lume, ma intreb? In nordul Italiei? Dar pe masura ce ma apropii de zona satelor friulane, peisajul se schimba si devine familiar. Varfurile de piatra raman undeva in spate, ca un decor de teatru chinezesc, si ceeace se deschide in fata mea sunt coline si dealuri inalte. Satele sunt rasfirate unul aici, altul dincolo. Seamana tot mai mult cu satele de la poalele Pietrei Craiului, Bucegilor sau Fagarasilor. Pe serpentine nesfarsite, ajung in Andreis. Primul sat friulan pe care il vizitez. Totul e de o curatenie impecabila si stradutele asfaltate, impreuna cu vilisoarele de piatra, ii dau un aer de statiune agroturistica occidentala. La o privire mai atenta insa, dincolo de pancartele turistice si hartile afisate, ceva aminteste, intr-adevar, de Romania. Nimic anume si toate la un loc: casele cu barne din lemn, ferestrele cu perdelute crosetate la iglita, curtile, dealurile din imprejurimi sau mirosul de fan. Ma opresc la carciuma satului, un bar-restaurant dichisit. Cu jumatate de gura, ii spun barmanului ce caut: "urme romanesti la Andreis". Dar barmanul nici nu pufneste in ras si nici nu ma ignora politicos. Isi trage o palma peste frunte: "Mama mia! Questo e venuto di Rumania!", le striga el celorlalti clienti din local. Si gesticuleaza si vorbeste cu o viteza uimitoare si ceilalti clienti incep si ei sa vorbeasca la fel de repede. Un batran cu chelie si guler scrobit isi aduce paharul de bere langa mine. Si cand tocmai ma pregateam sa le explic italienilor din fata mea cam pe unde sunt Romania, Marea Neagra si Carpatii, primesc o replica tare, ca un upercut sub barbie: "Dar de unde sunteti mai exact? Din Timisoara, din Iasi sau mai din sud, din Constanta?". Intre timp, barmanul a adus un calendar cu fotografii mari. Portrete vechi ale friulanilor plecati in Romania. Pe coperta, un domn isi tine copilul pe genunchi. Intreb cine este. "Un om de la noi din sat, de aici. Bucco Sante si fiul sau, Antonio", ma lamureste barmanul.

Bunicul din Greci

Dina de Sorti este nepoata lui Antonio, fiul lui Bucco, primul lui copil nascut in Romania. Pe sotul ei il cheama Roberto. Au venit acum din gradina si au adus cu ei mirosul de iarba proaspat taiata. Ne asezam cu totii la masa din fata casei. Se bucura sa vada pe cineva din Romania. Antonio, bunicul, a fost inmormantat in Romania, in satul Greci. Dina merge in casa si se intoarce cu cateva fotografii. Sunt impachetate cu grija in panze, si pe masura ce le desface, ies la iveala instantanee din alte timpuri. Imagini ingalbenite si roase pe margini, singurele dovezi ale arborelui genealogic complicat al familiei. Dina vorbeste incetisor, privind chipurile din fotografii: "Bunicul meu e inmormantat in Greci. Am fost o singura data acolo sa ii vedem mormantul. Satul Greci semana asa de bine cu satul nostru, Andreis, asa cum mi-l aduc eu aminte din copilarie... In Greci, casele erau leit cu ale noastre si ulitele, si dealurile. Peisajul era identic! Mancarea, prajiturile, obiceiurile, toate erau ca in urma cu 200 de ani in Italia, friulanii din Romania luasera trecutul nostru cu ei. A fost foarte frumos. Am aprins o lumanare la mormantul strabunicului si m-am simtit mai impacata. A plecat acolo pentru noi, sa ne fie noua bine. Si bunicul tot la asta cred ca s-a gandit. Le datoram foarte mult..." Roberto zambeste, isi trece mana prin parul alb: "Am fostimpreuna in Romania. Cand am ajuns in Greci, am ramas fara cuvinte. Oamenii vorbeau friulana. E un dialect care se gaseste doar in nordul Italiei. Ne-am simtit ca acasa intre romani si am inteles de ce strabunii nostri au ales locul ala. In plus, stim ca Romania era bogata pe-atunci. Era pamant pentru toti, era prosperitate. Acum, lucrurile s-au inversat si cred ca suntem datori sa ii primim si noi pe romani, asa cum ei ne-au primit atunci."
Dina si Roberto au calatorit in Romania prin locurile pe unde, cu aproape doua sute de ani in urma, calatorisera bunicii si strabunicii lor. Au vazut Craiova, Brasovul, Piatra Neamt, bisericile din Moldova. Peste tot au intalnit mici comunitati de friulani, care inca mai traiesc in Romania si vorbesc limba bunicilor, o limba ce seamana ciudat de mult cu romana.

Ziditorii Romaniei moderne

Palatul Peles si Palatul Cotroceni, Spitalul Coltea, Banca Nationala, Cercul Militar National, Cec-ul: toate au fost construite de italienii veniti in Romania. Intregul Bucuresti a fost pavat cu piatra cubica de ei, si piatra era taiata in carierele din munti, tot de ei. Arhitecti celebri si decoratori de prima mana, muncitori in cariera sau agricultori pe mosiile lui Argetoianu si ale marilor boieri, italienii munceau orice, intr-o Romanie in plina ascensiune economica. Majoritatea palatelor regale au fost facute de ei, inclusiv cel de la Balcic. Prima linie ferata a fost facuta de ei, si apoi au muncit la extinderea retelei feroviare. La inceputul perioadei interbelice, peste 60.000 de italieni munceau in Romania.
Asa cum eu caut urme romanesti in nordul Italiei, tot asa familia De Sorti a cautat urmele inaintasilor lor in Carpati. Pentru ei, insa, a fost cu mult mai simplu. Ca Bucco Sante au fost mii de italieni veniti in Romania. La inceput, au venit oameni obisnuiti, agricultori si taietori de piatra, cu timpul insa, au sosit ingineri in constructii, proiectanti, medici, preoti pentru comunitatile tot mai mari de friulani. In satele din sud si in cele din Transilvania, friulanii veneau si dormeau la inceput in gazda sau direct pe pamantul gol. Apoi au inceput sa-si faca baraci muncitoresti si case. Incetul cu incetul, au aparut sate noi, cu biserici si scoli in limba italiana. Romanii i-au primit cu o deschidere fraterna. Impreuna, au facut istoria glorioasa a celei mai stralucite perioade de dezvoltare a Romaniei.

Profesoara de limba italiana

"Am fost in Italia. Dupa revolutie, destul de tarziu, dar am fost. Trebuia sa vad de unde vin stramosii mei", imi spune Toader Amelia. M-a primit in micul ei laborator de limba italiana, la un liceu din Constanta, unde preda. Scunda, cu ochelari cu rame groase, doamna Amelia are ceva din gesturile precipitate ale oamenilor pe care i-am vazut in muntii Dolomiti. Peretele din spatele ei este acoperit de o uriasa harta a Italiei. O masa. Un dulap. Peste tot, teancuri de carti, pe al caror cotor sunt titluri in italiana. "Am fost sa vizitez, in general, nordul Italiei. Stiam ca bunicii si strabunicii de-acolo erau. Stiam ca e un sat, Andreis. Nimic altceva. In Italia, cineva ne-a invitat sa vedem si satul asta, unde se vorbea aceeasi limba pe care o vorbim si noi, friulana. Am zis: "De ce nu?". La inceput, m-a izbit asemanarea cu satul meu, Greci. Apoi am fost la primarie, sa vorbesc cu cineva acolo, sa vad daca se stie ceva de rudele mele. Luasem de acasa o fotografie a bunicului. O tineam impaturita la piept, mai mult asa, ca sa il plimb prin locurile copilariei. La primarie m-au intrebat daca am acte sau ceva si eu am scos fotografia. Ma primise chiar primarul, bucuros de oaspeti din Romania. Cand am scos portretul bunicului, surpriza totala: era o fotografie pe care si primarul o avea acasa! Am cautat in arhive, am pus cap la cap presupuneri, am chemat pe cei mai in varsta din sat. Asa se face ca abia cu vizita asta, deci prin 1993, am aflat ca sunt ruda nu doar cu primarul din Andreis, ci cu aproape jumatate din sat. Am fost cu totii emotionati. Dupa aproape doua secole, ne regaseam familiile imprastiate de emigratie si razboaie. Apoi, i-am invitat noi, la Greci, si au venit. Aici a fost surpriza pentru ei: multe din rudele lor sunt ingropate in cimitirul din Greci."
Toader Amelia a strans in timp fotografii si documente despre friulanii din Greci. Acum are o mica arhiva. Le scoate ca pe o comoara din dulapul micului ei laborator. Sunt fragmente ale trecutului, pe care le pastreaza cu grija. Fotografii cu bunicii si strabunicii, cariera de piatra unde lucrau, biserica italienilor. Bucco Sante si Bucco Antonio erau rudele ei. Le viziteaza mormintele din Greci. Le aprinde o lumanare si le povesteste ce mai e nou in sat, ce s-a mai schimbat, le spune despre cei mai buni elevi pe care ii are la clasele de italiana. Din cand in cand, friulani din nordul Italiei ajung pana la ea, in cautarea stramosilor. "Sunt surprinsi sa auda in Dobrogea o limba rara, friulana. Le povestesc tuturor despre pionierii friulani. Le spun povestea bunicului meu, care este aceeasi pentru toate miile de italieni veniti aici. El a fost din prima generatie de friulani nascuti in Romania. Ca si bunica mea. Parintii lor, adica strabunicii mei, au venit in Romania si i-au avut pe eiaici. Asa a fost destinul, ca ei, din familii de friulani, sa se nasca si sa se cunoasca nu in Italia, ci in Romania. Strabunicul din partea mamei se casatorise cu o romanca, fiica de preot de pe langa Bacau", imi spune doamna Amelia.
Spera ca intr-o buna zi sa faca un mic muzeu in Greci. Si-ar dori sa se predea mai mult italiana in scoli si, in felul asta, sa se pastreze infratirea romanilor si italienilor, inceputa de bunicii si strabunicii ei. Altfel, comunitatile friulane se topesc, incetul cu incetul. Vor ramane, insa, povestile mesterilor veniti la 1800, impregnate in zidurile palatelor regale, in piatra cubica a strazilor din Bucuresti sau in podurile peste ape. Povestea lor de speranta intr-o Romanie bogata si primitoare.

(Multumim pentru sprijinul acordat d-lui Nicolae Luca si d-lui Gianni Fachin.)