Expozitia artistului ratacitor: "Nicapetre la saptezeci"

La Biblioteca Centrala Universitara.

Timpul nu iarta pe nimeni: si artistilor, ca si celorlalti oameni, le fura, dram cu dram si zi dupa zi, tineretea, frumusetea si forta. Dar lor, cel putin unora dintre ei, cu putin noroc, le confirma opera inainte ca moartea sa faca acest lucru. In 1981, cand a fugit din Romania, sculptorul Nica Petre era un barbat seducator si un artist despre care cronicile erau mai mult decat favorabile. Numai bun de inregimentat in armata de proslavitori ai "epocii de aur" si ai "geniului din Carpati". Pe Balanica Petre insa, fiu de tarani din Brailita, care a inteles ca va fi artist modeland lutul din rapa satului, l-au enervat in asa masura aceste propuneri insistente, ca si disponibilitatea unora dintre colegii sai artisti pentru ele, incat a ales calea exilului. Voia sa lucreze liber, dupa propriile idei, dupa inspiratia sa unica. Pinul si artarul argintiu pe care i-a gasit in Canada s-au lasat fara impotrivire sub dalta sa. Chiar daca ducea dorul marmurei din Grecia si a pietrei din carierele Magurei Buzaului, a stat acolo 25 de ani si a lucrat intr-un ritm neomenesc. Din cand in cand, primavara, picta gradini si livezi inflorite din Toronto. Continuator al lui Brancusi, dar fara sa-l imite, ci doar urmandu-i sursele de inspiratie si metodele de esentializare a formei, cu geniul pietrarilor de la tara, cu imaginatia si stilizarea lor, dar familiarizat si cu sculptura preclasica greceasca, Nica Petre a reusit, ca si Brancusi, sa obtina o confirmare internationala a talentului sau. L-au recunoscut Japonia, care l-a distins cu Marele Premiu la Concursul International de Sculptura "Henri Moore" de la Hakone si i-a achizitionat lucrari de anvergura, Canada si Statele Unite (Premiul Juriului la Concursul International de Sculptura - Universitatea din Birmingham, Alabama) si tarile Europei (Austria, Ungaria, Germania, Grecia), unde a expus in galerii si in alte spatii culturale. Pentru Centrul Cultural Campu Romanesc din Hamilton, Canada, a realizat busturile lui Mihai Eminescu (1989) si Nae Ionescu (2000), ambele in marmura, Aron Cotrus (2002), MirceaEliade (2005) si Horia Vintila (2006), in bronz. Dar dincolo de succesele obtinute in lume, ceea ce astepta Nica Petre - ca un copil cuminte si silitor - de la Mos Craciun, era o expozitie acasa, in Romania. L-a chemat intai Muzeul Brailei, care in 2001 a infiintat un "Centru Cultural Nicapetre", integrat sectiei de arta a muzeului, al carui patrimoniu s-a constituit din lucrari donate de sculptor: 85 de sculpturi si 763 de desene. In Bucuresti insa, prima sa expozitie de cand a emigrat a fost posibila abia acum, "Nicapetre la saptezeci" fiind vernisata luna trecuta si deschisa (inca) in generoasele spatii de la Biblioteca Centrala Universitara. Acolo, artistul si-a adus lucrarile cele mai bune, sculpturi in piatra, lemn si marmura (uluitoare, seriile "Invocatii", "Priveghi", "Samanta", dar si "Cariatidele" de la debutul sau), si desene mari din ciclul "Artistul si natura". Intre ele si in mijlocul multimii care a venit la vernisaj, critici, prieteni si public, l-am vazut pe Nica Petre, la saptezeci de ani, purtand un costum galben-canar pe umbra de trup sculptural cu care naucea, inainte de a emigra, pe toate femeile din Bucuresti, fericit cu adevarat. "L-au mancat strainataturile, maica", ar fi zis, stand pe prispa, dadica Melea, vecina lui Nica Petre din Brailita (personaj principal intr-un scenariu de film pe care artistul il scrie ca un tribut adus locului de unde se trage), fara sa stie ea mare lucru despre agonia si extazul unui artist, pana sa ajunga in fata implinirii destinului sau.

Fotografii: Emanuel Tanjala