Joia Stragilor

Friulii traiesc cu picioarele pe pamant dar cu capul in ceturile alpine, pline de duhuri si puteri invizibile.

Urme "romanesti" in Alpii Italieni:

Platoul Vrajitoarelor

Un platou sidefiu, in varful unui munte urias: Tenchia. Cand se uita intr-acolo, locuitorii din Sutrio sunt nevoiti sa-si lase capetele pe spate. Asa de inalt este locul acela. Suspendat parca in vazduh. "Il Pian del Streghe - Platoul Vrajitoarelor. "Del Streghe", adica "al Stragilor", cum s-ar spune la noi. Si azi, friulii tuturor satelor din jurul acestui munte se uita acolo cu inima stransa. Inca mai cred in puterile noptii, in vrajitoare, in magia locurilor ascunse intre piscurile gigantice. De mii de ani, necontenit, in fiecare noapte de joi, pe platoul acela suspendat intre cer si pamant, isi dau intalnire toate vrajitoarele tinuturilor friule din nordul Italiei. Blonde, despletite, urca muntele, inconjurandu-l din toate partile. Au puteri incredibile, facatoare de farmece, de blesteme si de descantece, sunt si vindecatoare de oameni, schimbatoare ale vremii si recoltelor... Dezlantuite intr-o sarabanda salbatica, danseaza acolo, pe pisc, o hora a vrajitoarelor, un joc misterios, zbuciumat, senzual, acelasi de milenii. Unii batrani din Sutrio sustin ca le-au vazut cu ochii lor. Le-au pandit, atunci cand ele se furisau spre inaltimi, pe potecile muntelui. Sunt siguri ca aceste "iele" mai danseaza, si-acum, in zilele de joi, pe podisul din cer. Dovada ca uneori ei gasesc pe pajistea aceea inalta, cercuri largi, de flori ce par a rasari peste noapte: crini, clopotei, artemize, flori de usturoi salbatic... Vitele nu le pasc, de parca ar fi otravite. "Sunt hore de flori nascute prin vraja, din dansurile nebunesti ale vrajitoarelor", avea sa-mi povesteasca Zuan (Ioan) Selenati din Sutrio, un batranel blond, cu ochii albastri, cu chip colturos si barbia plina de tepi carunti. "Florile cresc asa, dintr-o data, atunci cand ele ating pamantul cu picioarele, dansand..." Un "joc al ielelor", aidoma celui despre care se vorbeste, de milenii, prin Carpatii romanesti... Credinte ancestrale, dinaintea latinitatii si a crestinismului... Doar ca aici, la fel ca la noi, ele nu sunt doar simpla traditie, mitologie populara. In patria friulilor, la fel ca in muntii urmasilor dacilor liberi, toate acestea sunt inca vii. Fac parte din viata de zi cu zi. Iar asta te pune pe ganduri.
Platoul "streghelor" se afla in cer. De acolo s-ar putea vedea toata Carnia, partea muntoasa a taramului locuit de friuli, locul unde traditia s-a pastrat cel mai bine. Ai putea vedea satele, la radacina stancilor, ca niste puncte albe in oceanele de brazi. Un pumn de case - cinci, sase, zece... -, pierdute in mijlocul unui versant imens, acoperit de paduri. Asa arata majoritatea satelor friulane. Mici, nenumarate, adapostite prin cele mai stramte si intortocheate vai, de parca cei dintai oameni ar fi vrut sa se infiga cat mai adanc in sihastrii, sa se ascunda, sa fuga din calea unei colosale primejdii ce venea dinspre vai. Oameni ascunsi, sate ascunse. Fugind de huzurul civilizatiei, tot mai sus, nedorind nimic altceva decat sa fie lasati in pace, in rostul lor. Nu-i de mirare ca armatele romane i-au colonizat atat de greu si de tarziu, ca friulii se mandresc si azi cu "sangele lor celtic", indaratnicindu-se sa-si pastreze "oficial" vechile obiceiuri, dinaintea latinitatii. Inainte, aproape fiecare catun din acesta avea vrajitoarele lui. "Eram copii, mergeam pe strada cea mare a satului, si puteam sa aratam cu degetul: "Uite, in casa aceea a stat o vrajitoare... Acolo, sus pe munte, a stat o alta... Si alta... Si alta..."", zice visator batranul Selenati, in timp ce-si aprinde cu greu, intre degetele noduroase, inchizand strans un ochi din pricina flacarii, o tigarusa fara filtru. Se aseaza tihnit pe-o piatra, trage un fum si priveste muntii. Trage cu nesat, de parca ar vrea sa-i soarba si pe ei, pe toti muntii din jur, de drag, inauntrul lui.

Dracul din Timau

Batranii friuli din munti vorbesc despre streghe si vraji firesc, la timpul prezent. De pilda, acest Selenati. E cioban din neam, a fost "prim pastor", adica baci, la una din cele mai mari stane din Dolomitii italieni. "Bunicul meu credea in legendele astea, tot asa cred si eu...", zice. Ii e dor de stanile din inaltimi, e innebunit si azi dupa oi, vaci si ciobanie. Muntele nu e doar o rezervatie naturala, un parc caruia sa-i admiri turistic peisajele. Spune ca pentru el muntele "e viv" (viu), plin inca de duhuri, de ispite si semne. Se teme si acum de anumite locuri bantuite de "draci" (chiar asa le zice in friulana), de locuri prin care "e voie sau nu sa treci", de spiritele ce inca bantuie piscurile. Sunt multe asemenea locuri prin apropiere: un munte de deasupra comunei invecinate, Paluzza, pe care un spirit malefic (blestematul din Moscardo) il sfarama, zi dupa zi, cu lovituri nevazute de ciocan; un put plin cu aur, deasupra caruia joaca flacari inselatoare si pe care friulii il cauta si astazi prin munti. Nu departe de Sutrio, dintr-o stanca prapastioasa de langa satul Timau, tasneste un torent salbatic, subteran, stapanit odinioara de un duh necurat: "Il Drac di Timau". Un drac ce salasluia dedesubtul muntelui, chiar in pestera de unde izvoraste raul subpamantean. Vitele muntenilor nu se atingeau de apa aceea, la fel cum nu se-atingeau de cercurile de flori ale vrajitoarelor. De parca suvoiul ar fi fost otravit. Ciobanii n-au scapat de blestem decat atunci cand Sfantul Ermacora, un sfant de-al lor, de-al friulilor, a trecut pe acolo si a binecuvantat apa. Prin simpla atingere a torentului cu degetele, apa s-a insanatosit si diavolul a murit. Apoi oamenii au vandut multe oi si i-au facut biserica Sfantului Ermacora, slavindu-l in veci. Asa se intampla pe aici.
Cand crestinismul a ajuns la friuli, sfinti noi s-au suprapus peste cei pagani, continuand a fi praznuiti in aceleasi zile ale anului. Exact ca la noi. Bisericile au fost inaltate pe locurile unor vechi altare, de dinainte de crestinism. Numele satului Timau se trage din cel al zeului celtic Temavus, stapanul apelor subterane din munti. Biserica din sat s-a zidit chiar pe temelia vechiului templu. La 8 kilometri de Sutrio, intr-o padure salbatica, gasesti ruinele milenare ale unui templu inchinat zeului celt Belenus - alt loc prielnic vrajilor si intamplarilor miraculoase. Oamenii cred in Dumnezeu, dar cred si-ntr-o lume de duhuri si puteri invizibile, o lume magica, tenebroasa, ce le pluteste zi de zi pe deasupra capetelor. Se mandresc ca sunt "mai vechi" decat restul italienilor. Ca sunt altfel. Oameni lipiti de munti, de casele lor cocotate pe creste, incapatanati cu indracire sa ramana acolo, sa nu-si paraseasca vechile credinte si obiceiuri. Aveam sa cunosc in Sutrio o femeie, pe nume Gelda Dorotea, care inca-si mai mulge cele doua vaci balane cu mana. Are masini de muls, ca orice crescator de vite european, dar nu le prea foloseste. In noua Europa, aceasta indeletnicire straveche a devenit o adevarata ciudatenie, aproape o ilegalitate, "neconforma cu noile rigori". Doroteei insa nu pare sa-i pese prea tare de asta. "Molg la vacia cu man!", zice, mandra de maiestria cu care apuca tatele lungi si carnoase intre degete. Pe piscurile cetoase din jur, multi ciobani inca mai fac la fel ca si dansa.

Luatul laptelui

Dorotea zice sus si tare ca, dezmierdate de mangaierea palmelor omenesti, vacutele ei dau un lapte mai bun. Nu poate proceda altfel. "Daca bunica si strabunica mea au muls tot asa, atunci nici eu nu pot trai altfel..." Asta e supremul sau argument. Sade pe un scaunel cioplit rudimentar, cu trei picioare piezise. Inaintea ei, din ugerul umflat si moale, laptele tasneste intr-o caldare (calderia) butucanoasa si mare facuta din lemn. Femeia isi intoarce chipul spre mine. E asudata, rosie-n obraji si zambeste. Daca ai decupa acest tablou, uitand ca esti la doua mii de kilometri departare de casa, ai zice ca ai in fata o morosanca pursange: broboada coborata spre ceafa, lasand in fata o portiune de par frumos, usor ravasit, ca dintr-o nobila neglijenta datorata muncii; pielea fetei arsa de vant, nasul proeminent, viril parca, pometii inalti si pietrosi, deasupra carora ochii albastri rad la unison cu intregul chip, scaldati in lumina. In jurul ei, intregul grajd sporeste senzatia de acasa. Totul e nespus de simplu: ieslele lungi, de lemn, prinse in furci de pereti, fanul aruncat la picioarele animalelor, grinzile vanjoase din tavanuri, de care atarna clopote, vechile unelte ciobanesti sau manunchiuri mari, bine mirositoare, de plante de leac... Ciubarul s-a umplut. Laptele tremura alb, scanteietor, mustind de bunatati. Friulanca isi inmoaie un deget in spuma cea groasa. Imediat, cu degetul ud, face o cruce pe soldul animalului, chiar alaturi de insemnul cu numarul "27", stantat pe blana scurta a vitei. Privesc cele doua dungi de lapte, prelingandu-se incet pe parul matasos si balan. Si abia cand Dorotea incepe a vorbi, pur si simplu mi se taie rasuflarea: imi spune c-a facut semnul asta impotriva... "streghelor" care iau laptele de la vaci! Nu stie daca acum mai traiesc fermecatoare prin satul lor, insa bunica ei asa facea, iar ea trebuie sa faca mai departe la fel ca si dansa. Nu-mi vine sa-mi cred urechilor: "bosorcoaie" in Alpi? Vrajitoare care sa le ia vacilor mana laptelui?!... La inceput mi s-a parut ca n-am priceput bine. Femeia insa repeta, zice ca da, au fost chiar in sat asemenea vrajitoare, bunica ei le-a prins, le-a vazut si chiar "a patit". Deocheau animalele, c-o singura privire rea ("malocchio"). Scoteau pamantul din urma copitei cu un cutit din lemn de alun, pe care apoi il descantau spre facerea de rau. Puteau sa le sece ugerele vitelor, sa le imbolnaveasca, ba chiar si sa le ucida, doar prin simpla rostire a catorva cuvinte magice. Da, bunica ei a patit. Vaca nu se lasa mulsa, laptele-i scadea si devenea apos, verzui, urat mirositor. N-avea ce-i face. S-a dus la o alta vrajitoare, care a parlit lantul vitei in foc, apoi a spus un descantec "de intors" si animalul s-a insanatosit ca prin farmec...
Stau acolo, in grajdul acela batranesc, si-o privesc pe femeia friulana ca hipnotizat. Nu mai am nici un dubiu: ma aflu acasa, intr-un sat din Maramures sau Bucovina, unde mana laptelui se mai fura si azi.

"Timp di fen"

E toamna in Friulia si vremea fanului ("timp di fen") aproape a trecut. Sub piscurile de cremene, dedesubtul padurilor, pe dealurile vernil, tunse scurt, iarba a fost cosita si asezata in capite. Cat vezi cu ochii, tara friulilor e plina de clai inalte si inmiresmate. Nicaieri in alte tari ale Europei, cu exceptia Romaniei, oamenii nu fac capitele astfel: groase, inalte, in forma de para, avand in mijloc un par ce tine iarba laolalta (azi, peste tot in Europa, nu intalnesti decat acele baloturi de fan impachetate mecanic, lasate pe pajisti doar cateva ore, pana ce apar camioanele care le transporta imediat in hambare). Friulii se lauda prin toate cartile turistice ca asta e "un mestesug antic", o stiinta a fanului mostenita din stramosi. Ar trebui sa le vedeti pe femeile friulane inaltandu-si pe sub munti claile. Maruntele, vioaie, cu basmale legate sub barbie si fote lungi peste fuste bogate, trag cu furci de lemn - numai de lemn! - fanul uscat de pe varful capitei, impingandu-l apoi, voinicoase, spre parii cei mari, infipti in pamant. Cladind meticulos, apasand cu picioarele, strat cu strat, tot mai sus, dupa o randuiala doar de ele stiuta. Iar in cele din urma, o batrana se urca tocmai in crestetul claii, infigand acolo, in varful parului, o impletitura deasa, rotunda, de fan invartit, ca un fel de "capac". Totul e facut dupa un calcul stravechi, pentru ca apele ploilor sa se prelinga pe suvitele de iarba lucioasa, sa nu atinga fanul de dedesubt. E placut, e tihnit sa privesti spinarile rotunjite ale dealurilor atinse, usor, de toamna, presarate din loc in loc cu capite si grajduri din lemn afumat. Uneori, ai impresia ca strabati Bucovina, o Bucovina ceva mai inalta, mai aproape de cer.
Coboram apoi spre tinuturi mai joase, spre muntii mai scunzi, dinspre orasul Pordenone, si nu contenim a ne minuna. Intalnim aceiasi tarani ca ai nostri, semeti, cuviinciosi, dar si hatri, visatori cu ochii deschisi, vorbitori in pilde si vorbe de duh, oameni pe care, daca le intri sub piele, poti sa ti-i faci prieteni pe viata. Mereu am simtit ca ma pot intelege usor cu friulii. Ca sunt asemeni multor tarani de prin muntii romanesti, despre care am tot scris reportaje pana acum. Nu e vorba doar de cuvinte. De limba lor, in multe privinte asemanatoare cu a noastra si diferita de cea comuna, mare, latina. Oamenii de pe-aici nu lalaie vorbele, nazal si repezit, cu vocale sonore, ca cei din restul Italiei. Au o alta muzica a graiului. Chiar daca nu cunosti toate cuvintele lor, pricepi tot ce spun. Pricepi mai cu seama o intonatie, pe care parca o ai si tu in sange. O cadenta tainica a spuselor, ce razbate chiar din felul lor de a fi. Pricepi ce vor sa zica dintr-o multime de gesturi pe care le facem si noi, si ei, din anumite apucaturi ancestrale pe care le-avem in comun. Auzindu-ne vorbind intr-o carciuma din satul Carpaco, un barbat pe nume Giusepe Siega ne pofteste la masa lui. Doar asa, de drag, ca sa ne ofere un pahar cu vin rosu. Vrea neaparat sa ne spuna c-a auzit de "tracii" din Carpati, la fel de clar cum a auzit si de celti. Ca "cam pe-acolo" ne-am inrudi noi, romanii si friulanii. "Si noi, si voi avem sange celtic in vine", zice, iar cuvintele astea aveam sa le aud apoi, repetate, si din gura unor cercetatori. Bem vin rosu in Carpaco, un sat al carui nume e de origine celtica, la fel ca numele intregului tinut Carnia, la fel ca numele Carpatilor nostri, de la celalalt capat al continentului. Bem vin rosu in Carpaco, impreuna cu un om bun.

Sfarsitul unei cautari

La fel ca omul din Carpaco sunt si cele doua batrane vaduve, pe care le-am vazut sezand pe o banca in satul friulan Frisanco. Ele mi-au facut din mana, mi-au dat binete zambind, simtind cumva ca eu caut altceva decat noianul de turisti ce le invadeaza satul, an dupa an. Sunt amandoua invesmantate in negru, pe cea mai in varsta o cheama Maria Roman. Are 92 de ani si o minte agera, vioaie, plina de povesti. E mandra ca este friulanca. Zice asta hotarata, racnit, cu toata gura. Ca oamenii de pe-aici sunt altfel "decat toti-toti italienii". In primul rand, "mari muncitori". "Grandi lavoratori!", vorba asta o auzisem peste tot, de fiecare data cand ii ceream cuiva sa-mi faca un portret al friulanului, in general. Maria imi spune de copilaria sa, de vremurile-n care femeile carau fanul pe cap, kilometri intregi, pe crestele muntilor, ca sa-l duca acasa la vacile lor, caci padurile erau intinse, pasunile putine si sarace, iar fanul pretuia ca si aurul. Aici pamantul e pietros si aspru, din el nu rasare mai nimic. Ei, friulanii, erau socotiti odinioara "sarantocii Italiei". Maria imi vorbeste de un urias cutremur din 1976, cand toate casele lor s-au prabusit, dar ei, friulanii, nu au zis nimic - au strans din dinti si-au luat-o de la capat. Au muncit. Mai mult decat oricare alti italieni de la miazazi. Si-au refacut "patria". "Casele sicilienilor, ale napoletanilor, si acum stau daramate dupa acel cutremur. Noi am pus umarul impreuna si, in cativa ani le-am ridicat la loc. Suntem obisnuiti sa muncim mult si toata viata. Pe noi, daca ne pui sa daramam muntele - tot muntele asta din fata noastra - pai punem umarul si-l daramam pe tot, din poale pana-n varf, daca e nevoie. Trecem in partea cealalta. Asa suntem noi. Oameni simpli, dar onesti, dintr-o bucata. Drepti ca stancile. De aceea suntem stimati in toata lumea. Pentru ca noi, friulanii, oriunde ne-am duce, facem doar lucruri bune..."
Dupa doar zece minute de taifas, Maria Roman ma pofteste spre casa ei, unde traieste singura. Care alt occidental ar face asta, cu un strain oarecare, venit tocmai din Romania? Pornim amandoi, incetisor, prin Frisanco, tot povestind. Satul acesta e socotit astazi unul din cele mai traditionale si frumoase ale Italiei. O asezare austera, zamislita numai din piatra si lemn. Case cu ziduri aspre, reci, cenusii, toate avand intocmai aceeasi culoare cu cea a cortinei de stanci din fundal. Din pereti ies cerdacuri de lemn innegrit. Ziduri si cerdacuri - asta vezi peste tot. Pridvoare proeminente, croite grosolan din scanduri de brad, sustinute de capriori vanjosi, neslefuiti, imbinati fara cuie in cozi de randunica. Aceste uriase cerdacuri sunt adesea suspendate, aeriene, pe cate doua-trei nivele. Randuiala e cam asa: pe pamant - bucataria batranilor, camarile si grajdul vitelor. La primul cat, camerele. Iar la ultimul etaj, fanul. Ciudat e ca incaperile fanului au un balcon aidoma celor de la etajele inferioare. Odai "locuite" de fan. In aceste tinuturi, fanul e "gazduit" la fel ca si oamenii.

***

Pe fereastra Mariei Roman se vede muntele. Mult iubitul ei pisc Raut, fara de care - zice - "n-ar putea trai nici macar o saptamana". Cand ii spun de "streghe", nu se mira deloc. Ridica o palma spre crestele de piatra si incuviinteaza imediat, strigand din toata inima: "Ooo, cum sa nu! Altadata erau multe pe-aici!...". E incredibil: aflu ca si aici, in Frisanco, exista un platou al vrajitoarelor. "Da, este acolo sus, pe muntele Raut! Se cheama Il Pian di Malgusta. Pe platoul acesta se intalneau, in fiecare noapte de joi, toate vrajitoarele din tinutul Pordenone. Zice lumea ca dansau. Zice ca dansau ca salbaticele si toate calcau in picioare, cu cruzime, o cruce crestina intinsa pe pajiste..." "Altadata", spune mai departe Maria, "streghele aveau forte foarte mari". Deocheau copii. Isi aminteste de ea insasi, copila, cand era bolnava si bunica a venit la dansa si i-a scos grabnic camasuta, i-a intins-o pe podea si a-nceput sa o bata cu un "bat magic" din lemn de alun, borborosind descantece impotriva deochiului, iar a doua zi, fetita s-a facut bine... Apoi, vrajitoarele "legau" cununii. Faceau barbatii sa devina impotenti. Maria Roman vorbeste de anumiti barbati vrajitori care se preschimbau intr-un ghem de lana, pentru ca femeile sa il ridice din drum, mirate, sa-l bage in buzunar si sa-l duca in casele lor... Si cate altele. Batrana sta in odaia din mijlocul casei, la gura unei sobe inalte, in care palpaie un jar marunt. Sade pe lavita unde statea odinioara si bunica sa, in timp ce povestea. Friulanii au un singur cuvant cu adevarat sfant, pe care daca-l aud rostit oriunde in lumea larga, isi descopera imediat capetele. Cuvantul acesta este: "il fogolar". Vatra. Vatra casei, in care focul nu se stinge niciodata. In locul acela, oamenii spun povesti.
Si n-ai cum sa nu te gandesti la o taranca romanca, privind-o pe aceasta Maria Roman. S-o vezi cum scoate incetinel dintr-o punga veche (si nu dintr-un album modern de fotografii) pozele cu ea cand era tanara. Cum ma priveste, apoi, pe sub sprancene, zambind misterios, zicand: "Ei, eram frumoasa, nu? Bella?", "Si, bella", zic. Cu adevarat cea mai "bella" din lume... Poze roase, alb-negru, cu Maria Roman. Toate au in fundal ori casa ei, ori muntele Raut, vazut din toate unghiurile posibile. Nimic altceva. Sunt apoi poze cu barbatul Mariei, pe care ea l-a iubit mult, pe care-l "vede" adesea prin casa asta si-l viseaza in fiecare noapte, primind sfaturi "in vis", de la dansul. "A fost un barbat bun", zice batrana friulanca. "De douj de ani ii mort... Amu, in toamna, se fac douj de ani de cand ii mort...", aud parca, ca un ecou, spusele unei alte batrane, pe care-am vazut-o de mii de ori in muntii nostri de acasa. Acum, pe 2 noiembrie, e cea mai importanta din toate sarbatorile friulanilor: "Ziua mortilor". Mosii de iarna. Sunt convinsi ca atunci, in noaptea de intai spre doi noiembrie, cerurile se deschid si sufletele mortilor pot sa se intoarca acasa. Ca intre lumea viilor si a mortilor nu mai este nici un hotar. Maria se pregateste inca de acum cu pomenile pentru barbatul ei. Nu e doar simpla traditie - ea isi asteapta, pur si simplu, barbatul sa se intoarca acasa. In noaptea aceea, nimeni nu doarme in sat si clopotele bat necontenit pana-n zori. Oamenii iau apa neinceputa din fantani, aprind focul, astern mese mari in mijlocul casei, dar nu mananca nimic. Lasa luminile aprinse toata noaptea si focul aprins, si mancarea calda, si apa neinceputa pe masa, ca pentru un ospat nevazut. "Pentru ca sufletele celor de dincolo trebuie sa gaseasca totul pregatit. Asa trebuie", zice Maria Roman. "Inainte, pana acum vreo cincizeci de ani, se ducea mancarea direct pe mormant. Veneau femeile noaptea la cimitire, cu cosuri de mancare si lumanari aprinse in maini. Le dadeau mortilor de mancare chiar acolo, la capataiul lor. Apoi mergeau din casa in casa si imparteau pomana saracilor. Asa trebuie facut. Caci daca nu faci totul cum trebuie, mortii se pot intoarce acasa, dusmanosi, rai. Fac "rumori" prin camere, ii simti cum trec pe langa capul tau "ca un curent rece", sau chiar ii poti auzi cum urla prin fata casei ori mai departe, prin munti. De ce? Pentru ca sufletele lor nu si-au gasit linistea..."
E limpede: acest cult al mortilor este ceea ce ne uneste cel mai mult pe noi, romanii, cu friulanii din Alpi. Fara indoiala, cel mai profund celtic dintre toate obiceiurile noastre comune. Nicaieri in restul Europei Occidentale nu e atat de vie, de actuala, credinta in sufletele neimpacate ale mortilor ce se intorc printre vii, din puterile nemarginite ale lumii de dincolo. Friulii sunt altfel. Traiesc in prezent, in muntii astia, cu picioarele pe pamantul stramosilor, dar totodata cu capul in nori, in vazduh, in legenda. Plec din Friulia. Am gasit ceea ce cautasem. Voi ramane inca multa vreme in minte cu pozele Mariei Roman, de cand era tanara si frumoasa. Si voi mai ramane si cu altceva: cu o cruce de lapte pentru descantec, facuta alaturi de insemnul cu numarul "27" al Uniunii Europene, pe o blana balana de vita. Asa sunt oamenii pe aici.
Foto: Andrei Cheran (2), Bogdan Lupescu