Boii copilăriei: Prian şi Mişu

Vorbim de un episod al copilăriei mele, de care îşi aminteşte şi sora mea, Maria.

Boii casei erau cei mai mari din sat şi aveau nume frumoase: Prian şi Mişu. Bunicul, Ilie Munteanu, zis Curelea, fost ob­servator de artilerie pe frontul din 1916-1918, nu putea trăi fără ei. Îi îngrijea ca pe stăpânii fa­miliei, îi ţesălea, îi potcovea, îi spăla, le în­locuia săptămânal paiele pe care dormeau, îi hrănea cu porumb şi ovăz, îi ducea la păscut în pru­nii din Puşcaşu. De câteva ori, am fost cu tata Ilie la lemne, în pădure, şi nu pot uita cât era de greu să coborâm. Înţepenea o roată a carului cu lanţul, să meargă târâş pe noroiul cleios. Mă urcam pe aceeaşi roată, credeam că îi ajut pe drăguţii de boi, cântându-le numele, ca într-un des­cântec. Şi tata Ilie le vorbea blând, le punea mâna pe jug şi-i mângâia pe coarne. Nu s-a întâmplat niciodată vreun accident, Prian şi Mişu îşi cunoşteau bine rostul. De felul lui, cel dintâi era mai dinamic, nu-i plăcea să fie mângâiat, şi mugea puternic când îi era sete. Mişu era mai calm, mai prietenos şi înţelept, mai obişnuit cu ascultarea stăpânilor. Având multă încredere în el, bunicul i-a pus-o pe sora mea, Maria, pe grumaz, pe când avea frumoasa vârstă de patru ani. Au pornit la Gilort, să-i adape. Prian a băut fără grijă, dar Mişu nu şi-a aplecat capul spre luciul apei, să n-o arun­ce pe fetiţă în râu. Până la urmă, rugăminţile bătrânului l-au forţat să rezolve situaţia: a îngenuncheat în apa mică, de la mal, şi abia apoi a băut, fără să se aplece prea mult. Miraculoasa lui înţelepciune a rămas neuitată în mintea Mariei. Şi astăzi, când îşi aduce aminte, spune povestea prin­tre lacrimi. În scurt timp de la acel moment, bieţii boi au fost luaţi cu forţa la g.a.c. (gospodăria agricolă co­lec­ti­vă), împreună cu plugul, cu rariţa, cu grapa, cu putinile şi butoaiele familiei. Supărarea cea mare a bunicilor Ilie şi Floarea a fost obligaţia de a dona şi boii. Când au venit cu gândul să-i înscrie în colectivă, primarul Găzaru, şeful postului de miliţie, Ristea, şi dirigintele poştei, Ruşitoru, au intrat forţat în casă şi au blocat uşa. "Nea Ilie", au spus, "nu plecăm până nu te înscrii. Trebuie să dai boii şi tot ce ai prin gospodărie". După două ceasuri de ceartă, în care bunicul le-a spus că nu vor obţine nimic de la el, Ma­ria a început să plângă. "Domnilor", le-a zis tata Ilie co­muniştilor, "daţi-mi voie să deschid fereastra, nu vedeţi că plânge fata?". A deschis-o, cu un gând precis: să apuce securea rezemată de zid. "M-nezeii mamilor voastre de bandiţi roşii", le-a strigat furios, ameninţându-i cu secu­rea, "Plecaţi, că vă sparg capul!" Primarul a fost cel din­tâi care a plecat. L-au urmat şi ceilalţi, cu capul în pământ. Abia peste două luni l-au forţat pe bunicul să semneze. A venit dirigintele poştei, Ruşitoru, s-a pus cu spatele în uşă, urlând: "Aici dorm, nea Ilie! Lângă uşa du­mitale. Ori sem­­nezi, ori de mine nu scapi". I-a spus tot felul de min­ciuni, făcuse şcoală politică la Târgu Jiu, până când bie­tul om a pus mâna pe creion, a semnat şi imediat l-a dat afară, cu hârtia lui otrăvită cu tot. Îmi amintesc că m-a oprit să dorm cu el. Toată noaptea a plâns, bles­te­mân­du-i pe ruşi. Prian şi Mişu au ajuns la cooperativă, fiind luaţi în primire de înrăitul comunist Mateuţă. Vremurile au trecut, boii au fost uitaţi. Astăzi, nu mai există nici un bou în comuna Bărbăteşti. Aproape nimeni nu-şi mai amin­teşte de ce era o dată.