Boii casei erau cei mai mari din sat și aveau nume frumoase: Prian și Mișu. Bunicul, Ilie Munteanu, zis Curelea, fost observator de artilerie pe frontul din 1916-1918, nu putea trăi fără ei. Îi îngrijea ca pe stăpânii familiei, îi țesălea, îi potcovea, îi spăla, le înlocuia săptămânal paiele pe care dormeau, îi hrănea cu porumb și ovăz, îi ducea la păscut în prunii din Pușcașu. De câteva ori, am fost cu tata Ilie la lemne, în pădure, și nu pot uita cât era de greu să coborâm. Înțepenea o roată a carului cu lanțul, să meargă târâș pe noroiul cleios. Mă urcam pe aceeași roată, credeam că îi ajut pe drăguții de boi, cântându-le numele, ca într-un descântec. Și tata Ilie le vorbea blând, le punea mâna pe jug și-i mângâia pe coarne. Nu s-a întâmplat niciodată vreun accident, Prian și Mișu își cunoșteau bine rostul. De felul lui, cel dintâi era mai dinamic, nu-i plăcea să fie mângâiat, și mugea puternic când îi era sete. Mișu era mai calm, mai prietenos și înțelept, mai obișnuit cu ascultarea stăpânilor. Având multă încredere în el, bunicul i-a pus-o pe sora mea, Maria, pe grumaz, pe când avea frumoasa vârstă de patru ani. Au pornit la Gilort, să-i adape. Prian a băut fără grijă, dar Mișu nu și-a aplecat capul spre luciul apei, să n-o arunce pe fetiță în râu. Până la urmă, rugămințile bătrânului l-au forțat să rezolve situația: a îngenuncheat în apa mică, de la mal, și abia apoi a băut, fără să se aplece prea mult. Miraculoasa lui înțelepciune a rămas neuitată în mintea Mariei. Și astăzi, când își aduce aminte, spune povestea printre lacrimi. În scurt timp de la acel moment, bieții boi au fost luați cu forța la g.a.c. (gospodăria agricolă colectivă), împreună cu plugul, cu rarița, cu grapa, cu putinile și butoaiele familiei. Supărarea cea mare a bunicilor Ilie și Floarea a fost obligația de a dona și boii. Când au venit cu gândul să-i înscrie în colectivă, primarul Găzaru, șeful postului de miliție, Ristea, și dirigintele poștei, Rușitoru, au intrat forțat în casă și au blocat ușa. "Nea Ilie", au spus, "nu plecăm până nu te înscrii. Trebuie să dai boii și tot ce ai prin gospodărie". După două ceasuri de ceartă, în care bunicul le-a spus că nu vor obține nimic de la el, Maria a început să plângă. "Domnilor", le-a zis tata Ilie comuniștilor, "dați-mi voie să deschid fereastra, nu vedeți că plânge fata?". A deschis-o, cu un gând precis: să apuce securea rezemată de zid. "M-nezeii mamilor voastre de bandiți roșii", le-a strigat furios, amenințându-i cu securea, "Plecați, că vă sparg capul!" Primarul a fost cel dintâi care a plecat. L-au urmat și ceilalți, cu capul în pământ. Abia peste două luni l-au forțat pe bunicul să semneze. A venit dirigintele poștei, Rușitoru, s-a pus cu spatele în ușă, urlând: "Aici dorm, nea Ilie! Lângă ușa dumitale. Ori semnezi, ori de mine nu scapi". I-a spus tot felul de minciuni, făcuse școală politică la Târgu Jiu, până când bietul om a pus mâna pe creion, a semnat și imediat l-a dat afară, cu hârtia lui otrăvită cu tot. Îmi amintesc că m-a oprit să dorm cu el. Toată noaptea a plâns, blestemându-i pe ruși. Prian și Mișu au ajuns la cooperativă, fiind luați în primire de înrăitul comunist Mateuță. Vremurile au trecut, boii au fost uitați. Astăzi, nu mai există nici un bou în comuna Bărbătești. Aproape nimeni nu-și mai amintește de ce era o dată.