Cultură'n șură

FLORENTINA NĂSTASE - actriță: "Abia după ce vin vacile și mănâncă tot omul, putem începe spectacolul"

Într-un anunț din presa locală argeșeană am găsit o "chemare" care mi-a atras aten­ția imediat: Cultură'n șură. O seară de teatru des­fășurată în curtea unei case țără­nești din satul Vâlcele. "Ce idee năstrușnică", mi-am zis și m-am dus să văd, și eu, ce fel de teatru se poate juca într-o șură cu paie și, mai ales, pentru cine? Surpriza a fost mare: în fața șurii cu pri­cina așteptau începerea specta­co­lului aproape două sute de spec­tatori veniți din tot satul, copii, bunici și părinți, vizibil bucuroși de ce urma să se-întâmple. Iar ac­torii nu erau nici ei adunați de pe drumuri, ci erau actori pro­fe­sioniști, cu state vechi de acti­vi­tate. Așa am des­co­perit trupa "Cul­tură'n șură", care de mai bine de șase ani dă spec­tacole doar prin satele românești. O fan­tastică muncă de pionierat cul­tural, despre care am stat de vorbă cu unul dintre inițiatorii proiectului, dar și actriță în trupă - Flo­rentina Năstase.

La drum, cu teatrul în spate

- Cum se explică oare că o trupă de actori pro­fesioniști joacă teatru prin sate, în loc să pre­fere scenele mari, ale teatrelor din orașe?

- Totul a început când încă eram studenți. A fost o întâlnire cu Victor Olăhuț și Flavius Lu­căcel și... ce putea să iasă din întâlnirea dintre o actriță, un regizor și un dramaturg, dacă nu un proiect "dramatic"? Așa s-a născut ideea de a juca la sat, în curțile oamenilor, în spații necon­ven­ționale. Am pornit în 2013, într-un sat din Sălaj. La început, puțini au fost cei care au crezut într-o asemenea idee. "Cum să mergi să joci la țară? Dar cum să joci în curțile oamenilor? Cum să vină oamenii pe la șurile unuia sau altuia din sat? Nici măcar să nu jucați la Căminul Cul­tural, ca la un spectacol adevărat? Chiar credeți că pe oamenii de la țară îi interesează teatrul?", cam asta era atitudinea față de ce vroiam noi să facem. Dar cu toate aceste întrebări-barieră, care nu ne în­curajau deloc, am zis, totuși, bine, hai să jucăm o dată, să vedem ce se întâmplă. Și așa ne-am tre­zit în comuna Hida, de lângă Cluj, în curte la "ba­dea Florea a lu Juvrii", cu 300 de oa­meni veniți să vadă spectacolul. Acolo a fost pri­ma șură în ca­re am jucat și-am înțeles pe loc, nu doar că ideea era bună, dar și că vizibilitatea noas­tră, ca ac­tori, era pe deplin răsplătită, câtă vre­me me­sajul artistic ajungea la "popor", la locuitorii sate­lor, dornici și ei de cultură. Și uite așa am ajuns că am jucat în toată țara, din Sălaj la Brașov, Al­ba, Vâlcea, Dâm­bovița, Brăila, Ilfov... Dacă în primul an am ju­cat într-un singur sat, anul acesta am jucat în 30 de sate.

- Jucați tot timpul anu­lui? Și cum alegeți satele și locurile în care jucați?

- În principiu, jucăm va­ra. Anul trecut am făcut un experiment și am jucat și pe timp de iarnă, în că­minele culturale. Oamenii s-au bucu­rat, însă atmos­fera parcă nu e la fel de plăcută ca vara. Încă de la început, noi ne-am propus să evităm căminele cul­tu­rale, pentru că încă pla­nează peste ele amintirea din anii comunismului, când ță­ra­nii erau duși cu forța să vadă spectacole de pro­pa­gandă. Am zis să fim mai aproape de oameni, și la propriu, și la figurat. Se creează o altă inti­mitate când joci teatru chiar acasă la ei, în curte, în șură. De aceea ne și nu­mim Cultură'n șură, pentru că am vrut să fim aproape de oameni, teatrul să nu fie un produs de cultură oficială, ci de artă vie, care face parte din viața noastră. Scena pe care am jucat a fost mereu prin ogrăzi - la Elisabeta Costea, zisă Saveta, din Pleșca, la Viorelu Sfă­tului din Valcău de Jos, la Rodica, fata lu Vasile a lu Șoarece, din Cheud, la Badea Gavriluță din Plopiș... Câteodată le ale­gem noi, dar de multe ori ne propun ei, ne invită să jucăm și în satul lor.

Când se lasă seara

- Cum vă ale­geți pie­sele?

- Victor Olăhuț e regizorul și, de obicei, el alege pie­sele de teatru pe care le jucăm. Sun­tem șapte ac­tori în trupă și avem un reper­to­riu de patru spec­tacole pentru sate, și unul pentru o­raș. Primul spec­ta­col a fost cu o pie­să scrisă chiar de unul dintre noi, de Fla­vius Lucăcel, dar jucăm și Doc­tor fără voie, de Molière, Expe­ri­mentul, de Bă­ieșu, Cerere în că­să­torie, de Cehov. De obi­cei, alegem comedii, pen­tru că asta prinde mai bine la public. Sunt spec­tacole cam de o oră și jumătate. Începem de obicei la lăsatul serii, ca să putem aprinde lu­minile, să fie liniște și, mai ales, pentru că... jucăm la țară, și oamenii tre­buie să își termine munca. Când joci la sat, trebuie să ții cont de ora la care se întorc vacile de la păscut, pentru că altfel nu îți vin spectatorii. Vin vacile, le mulg, mănâncă tot omul, și abia după aceea putem în­cepe spectacolul. Oricum, ne străduim să facem spectacole cât mai bune și cred că și reușim. Am fost chiar premiați, în mai multe festivaluri, cu aceste reprezentații.

- Aici, în Argeș, cum ați ajuns?

- Avem un parteneriat cu rețeaua națională de biblioteci și ei au dat anunț pentru cine vrea să adu­că teatrul nostru în sat. Așa am primit invi­tația, prin doamna Mădălina, bibliotecara din sa­tul Vâlcele. Apoi a venit Victor, regizorul, să va­dă satul și să caute o casă cu șură. Cam așa fa­cem mereu, cineva merge și face muncă de re­cu­noaștere în teren, ca să ne alegem un loc bun, care să devină scenă. Unde vedem o curte fru­moa­să, vorbim cu omul dacă e de acord să îi trans­formăm ograda în scenă de teatru. Apoi mai venim o dată să punem afișe și să mai vorbim cu oa­menii și a treia oară venim cu spectacolul. Cam așa se întâmplă în general și așa a fost și aici, la Vâlcele.

- Ce fel de public aveți? Cum reacționează?

- Publicul este jumătate format din copii și jumătate din adulți. De-asta, începând de anul acesta, facem și ateliere de teatru cu copiii, acolo unde mergem să jucăm. Spectacolele noastre, chiar dacă pot fi văzute și de copii, sunt totuși pentru adulți, așa că noi sperăm mereu să strân­gem cât mai mulți oameni mari. Cât despre piese, ele sunt foarte actuale. În Cerere în căsă­torie avem povestea unor oameni care își dispută un pământ... Am jucat într-un sat, și acolo era exact această problemă între doi vecini și, culmea... terenul disputat era chiar cel pe care jucam noi piesa! În Doctor fără voie se pun mai multe probleme actuale, de la șarlatanie, la corupția din sistemul medical. Oamenii de la țară nu înțeleg de la început despre ce este vorba și ne întreabă, adesea, dacă este ceva cu dans și muzică. Încercăm să le explicăm... După spec­tacol, sunt mirați, uimiți și... fericiți, că nu se așteaptau la așa ceva. Sunt oameni care nu au fost niciodată la teatru, și noi suntem primii actori pe care îi văd jucând! Din acest punct de vedere, mi se pare o situație tristă pentru Ro­mâ­nia.

- Crezi că dacă ar fi mai multe evenimente, ca ale voastre, la sate, ar schimba cu ceva mentalitatea localnicilor?

- Cu siguranță! Am văzut reacțiile oamenilor, de exemplu, în satul Marca, din Sălaj, unde am mers an de an. Poate că la un spectacol nu îți dai seama de impactul teatrului asupra oa­me­nilor, dar când îi vezi că vin în fiecare an, cu­rioși și bucuroși de spectacole, înțelegi imediat că s-a întâmplat ceva în sens bun. I-ai pus pe gânduri și i-ai făcut să se bucure. E ceva!

- Dar pentru voi, ca artiști profesioniști, ce înseamnă să jucați teatru prin satele Ro­mâ­niei? Este un compromis?

- Nici vorbă de compromis! Povestea asta, cu oamenii de la țară care sunt mai puțin edu­cați este o prejudecată! Sigur, poate că sunt mai puțin instruiți, însă asta nu are nicio legătură cu perceperea actului artistic, pentru că ceea ce contează este inteligența emoțională. Poți să ai doar patru clase, dar să înțelegi foarte bine ce se întâmplă pe scena din fața ta. După cum ve­deți, zilele acestea, poți avea elite politice care vorbesc agramat, deși sunt în cele mai înal­te funcții. Deci, statutul social sau locul nu au o im­portanță reală. Și nu în ultimul rând, la țară tră­iesc și foarte mulți intelectuali, care - fie au plecat din marile orașe pentru liniște, fie au ales, pur și simplu, să trăiască mai aproape de natură, oameni foarte interesați și foarte dornici să va­dă un spectacol de teatru.

- Ați căutat și prin orașe șuri?

- Da, am jucat în Muzeul Satului, în Bucu­rești, și la Baia Mare. Am avut un public foarte numeros, mulți au venit să vadă cum se poate juca o piesă de teatru într-o șură. Însă astea sunt excepții, preferăm să mergem în sate, acolo unde accesul la teatru este mai dificil.

Altă Românie decât la televizor

- Ce fel de Românie ați descoperit prin aceste turnee la țară?

- Eu nu am avut prejudecăți față de viața la sat. Însă ce am descoperit a fost peste așteptările noastre! În Dâmbovița, de exemplu, am fost în sate care arată efectiv ca Elveția - de la gazon pe marginea drumului, la case, civilizație și nivel de trai! La fel în Argeș, Vâlcea sau Suceava. România aceea care nu apare la televizor, se dez­voltă fantastic. Oa­menii nu mai aș­teaptă îndrumări de la centru. Într-un sat de lângă Pitești sunt câteva familii cu preocupări extraor­dinare - sunt toți in­telectuali, ingineri sau foști ofițeri de ar­mată, unii sunt al­piniști, umblă prin Ne­pal, sau sunt pa­sionați de artă... oameni absolut mi­nunați! România re­a­lă și profundă nu seamănă deloc cu ceea ce vedem la televizor, țara noastră este total diferită față de imaginea strâmbă și deformată pe care o are micul ecran. Ne-am dat seama ce puțin cunoaștem România... Sunt sate superbe și oa­meni minunați! Trist cu adevărat este că în multe sate, toți tinerii sunt plecați la muncă în străi­nătate. De exemplu, într-o familie erau plecați toți cei trei copii - doi în Franța și unul în Germania. Și părinții le trimiteau mân­ca­re ca pe vremuri, în pa­chete puse pe mi­cro­buz. Le trimit în stră­i­nă­tate pachete cu slă­nină, brânză, varză mu­rată... Ce dor pe oa­me­nii ple­cați, și ce tristețe pe cei rămași!

- Cum vi se pare ni­velul cultural la sate?

- Din păcate, la sate nu se întâmplă nimic, de­și oamenii își doresc. Unii oameni ne spun că noi suntem primii artiști care au ajuns în satul lor, de la revoluție! Deci sunt sate în care nu au mai fost niciun fel de activi­tăți culturale de 30 de ani! Totul pare concentrat pe orașele mari, unde sunt sute de festivaluri. Tre­buie neapărat schimbat ceva din acest punct de vedere. E adevărat că sunt foarte mulți bătrâni la țară, dar asta nu înseamnă că nu merită adusă cultura și aproape de ei, pentru că omul are nevoie de valori până în ultima clipă. România pierde enorm că nu-și apleacă urechea spre sate, sunt oameni foarte valoroși la țară, pe care nimeni nu îi ascultă și nu îi prețuiește cum ar trebui. Țăranii au gust, au un simț înnăscut pen­tru frumos și sunt oameni foarte harnici. Deci avem multe de învățat de la ei.

- Cu banii cum vă descurcați? Cum reușiți să faceți un astfel de proiect costisitor, mai ales că intrarea este liberă?

- În fiecare an, cam din ianuarie, ne punem pe scris proiecte și trimitem către toate liniile de finanțare pe care le cunoaștem, în speranța că vom obține banii necesari. Trebuie spus că aceste spectacole sunt gratuite, oamenii care vin aici nu plătesc bilet. Cei de la Kaufland, de e­xemplu, ne-au finanțat trei proiecte până acum, prin programul lor, Stare de bine. Anul acesta, este prima oară când am obținut fi­nan­țare și de la Ministerul Culturii, deși am depus și înainte solicitări, an de an, din 2014. Cu finanțarea lor putem merge să jucăm teatru în 9 sate. Apoi sunt și foarte multe firme care ne-au descoperit și cred în ideea noastră și ne sprijină foarte mult financiar - cei de la Prutul, Michelin și alții.

- Există vreun moment aparte, care te-a impresionat în mod special în aceste turnee?

- Există mai multe, toate pline de o emoție imensă. Așa, pe loc, îmi vine în minte satul Che­iu, din Sălaj. Acolo nu văzuseră niciodată un spectacol de teatru. La început, nu știau cum se face, ar fi vrut să se urce pe scenă să joace și ei. Asta a fost în primul an. În al doilea an, deja ne așteptau și se formaseră grupuri de câte 20 de copii, care vroiau să meargă cu Victor prin sat, să cheme lumea la teatru. Există și zone foarte sărace, de exemplu într-o comunitate de romi, de lângă Rupea, unde trăiau într-o sărăcie groaz­ni­că. Acolo, aproape două sute de copii și familiile lor trăiesc în niște bordeie improvizate, cu o sin­gură țeavă de apă, undeva într-o margine. Nu îmi dau seama cum supraviețuiesc acei oameni și cum fac să treacă iarna... Au venit la spectacolul nos­tru, au privit piesa uimiți și... erau atât de fru­moși! La sfârșit, copiii au plecat noaptea, pe ulițele acelei mahalale, spre un vârf de deal, reci­tând bucăți din spectacolul nostru! Își dădeau unii altora replici din spectacol și încercau să joa­ce și ei, așa cum văzuseră pe sce­nă. După astfel de întâmplări, trăiești cu speranța că poate măcar într-un suflet ai pus o sămânță de bunătate și frumos, ce va da roade cândva.