Cunoscută, fiindcă sute de ani, poienarii au străbătut țara în lung și în lat, ba deseori au trecut și fruntariile țării, spre pusta maghiară și spre stepa rusească, pentru a-și paște turmele de oi sau ca să negustorească. Enigmatică, fiindcă stă mândră pe versanții Cindrelului, deasupra altor sate ale Mărginimii, și puțini urcă până acolo, iar dacă ajung, îi întâmpină porți și ziduri înalte. Așa își păstrează poienarii și tainele lor și ale satului lor: închise între zidurile vorbei scurte sau ale tăcerii. Câte o poartă se deschide, totuși, uneori. O poartă deschisă e și monografia intitulată simplu "Poiana Sibiului", scrisă de învățătorul Constantin Șerb, trecut la cele veșnice în 1999. Cartea a rămas, a circulat, purtând între coperte câteva dezvăluiri despre această faimoasă așezare sibiană.
Oierii
Îi regăsim în vechi documente de la Arhivele Naționale, închiriind munți în nordul Olteniei. În jurul anului 1700, câțiva oieri și-au adus turmele deasupra Novaciului, pe culmile prelungi și bogate în pășuni, plătind ierbăritul cu bani peșin, unt și cașcaval, boierului gorjean Dositei Brăiloiu. Mai târziu, îi descoperim pe poienari în scriptele vămii Câineni, achitând taxe înainte de a merge la iernat, în Muntenia. Apoi, în actele vămilor de la Dunăre, pe unde își treceau turmele în Imperiul Otoman, în Dobrogea, sau în nord-estul Bulgariei. Băieții erau de mici chemați la turme. Plecau în Bălțile Dunării și se mai întorceau acasă după mulți ani, când erau obligați să fie prezenți pentru recrutare, numită asântare, în graiul local. În cartea învățătorului Constantin Șerb este evocat momentul când un astfel de tânăr întors de la târla din Dobrogea era atât de schimbat, încât mama lui nu l-a mai recunoscut: "Se deschide poarta, iar o mamă întreabă necunoscutul drumeț:
- Care ești? Nu-i fi tu, Ioane?
- Eu, mumă, Mitiu, am venit la asântare."
Viața departe de casă, în pustietatea munților și a câmpurilor nesfârșite, nu era lipsită de primejdii. Nu puțini ciobani, unii chiar în floarea vârstei, au murit loviți de trăznet, luați de ape, împușcați sau din cauza unui accident rutier. Durerea celor vii era îmblânzită prin puterea poeziilor populare: "Te rog, maică, înc-odată/ Cu toți frații laolaltă/ Să spuneți oilor mele/ Să-și pună ciucuri de jele". Sat mare de oieri, Poiana Sibiului are o versiune proprie a Mioriței, dar e atât de diferită de balada culeasă de Alecu Russo în Soveja! În primul rând, cei care îi pun gând rău ciobanului sunt tot poienari, "...toți verișori/din nouă surori". Oaia năzdrăvană îi dezvăluie ciobanului planul celorlalți, iar decizia lui e de o simplitate uluitoare: "Luă bâta la spinare/ Și fluierul la subțioară/ Și-apucă pe drum la vale". Asta au făcut mulți poienari, atunci când condițiile de viață nu le-au mai fost favorabile: au apucat pe drum la vale. Mulți dintre ei nu și-au tăiat însă rădăcinile. Toată agoniseala de o viață au cheltuit-o pentru a ridica în sat case mari și trainice. Mulți i-au invidiat, fără să-i înțeleagă. De ce o casă atât de mare, dacă sunt tot pe drumuri și nu prea apucă să o locuiască? Explicația e simplă: casa era dovada că nu au umblat degeaba departe de sat. Spiritul concurențial, mai viu decât în alte părți, i-a îndemnat să arate proba, iar o casă ridicată din munca lângă turme sau din negoț era convingătoare pentru toată comunitatea. Pe un astfel de proprietar, nimeni nu-l mai putea suspecta că a umblat terchea-berchea prin lume.
Meseriașii și negustorii
Cojocari, croitori, cizmari, fierari, dulgheri, tâmplari, curelari, opincari, pictori de icoane pe sticlă... Mai toate meseriile necesare unui sat de oieri erau practicate odinioară la Poiana Sibiului. Numărul meseriașilor a tot crescut. Interesant este că relațiile dintre oieri și meseriași nu au fost chiar armonioase, deși aveau nevoie unii de alții și aparțineau acelorași neamuri. Cele două caste profesionale se disprețuiau reciproc. Oierii erau mândri, fiindcă trăiau din plin duritatea vieții în mijlocul naturii și al străinilor, în timp ce meseriașii nu riscau nimic, lucrând sub acoperișul atelierului lor. Pe de altă parte, meseriașii câștigau banii mai ușor, fără primejdii, și cunoșteau mai bine viața orășenească, fiindcă mergeau des să se aprovizioneze cu materii prime sau chiar să cunoască atelierele mari din Sibiu. Un oier se opunea ca fiica lui să se mărite cu un meseriaș. Segregarea a mers atât de departe, încât, în 1929, au fost înființate două pavilioane pentru joc: "Oierii își fac pavilion lângă cârciuma lui Șufană, iar meseriașii joacă la comunala lui Vlad. La început, nu erau lăsați la joc oierii la meseriași și invers, dar mai târziu, fetele mergeau acolo unde erau feciori mai mulți". Produsele atelierelor erau vândute pe piața locală, cu ocazia marelui târg din luna septembrie, dar și în orașele din Transilvania și Muntenia. Meșteșugarii se transformau ușor în negustori și erau des întâlniți în Slatina, Craiova sau Târgu Jiu, unde aveau magazine proprii. Chiar și unii oieri au renunțat să mai poarte grija turmei și s-au apucat de comerț. Într-un tabel sunt nominalizați nu mai puțin de 98 de comercianți și întreprinzători din Poiana Sibiului. De pildă, un Dumitru Simion era proprietar de autobuze în Târgu Jiu. Tot proprietar de autobuze era și Ioan Șufană, dar în Turda. Oieri, meșteșugari sau comercianți, poienarii au ținut pasul cu vremurile, întemeind chiar în satul lor veritabile instituții moderne: Uniunea Oierilor, cu membri din toată țara, Reuniunea meseriașilor și negustorilor, Banca Mielul, Banca Mărgineana, Banca Păstorul.
Intelectualii și artiștii
Opțiunile profesionale ale tinerilor erau limitate, decise de cele mai multe ori de părinți și de tradiție. Unii, însă, au rupt cercul strămoșesc și au încercat să-și croiască un destin propriu. Bunăoară, Constantin Georgescu (1843-1886), fiu de oier și de jude al Poienii Sibiului, a fugit de la stână la vârsta de 16 ani și a pornit pe jos până la București, unde l-a cunoscut pe pictorul Gheorghe Tăttărăscu. Acesta l-a angajat ca ucenic. Constantin a învățat să picteze, dar nu a reușit să se perfecționeze în străinătate, așa cum făceau mulți pictori tineri în vremea aceea. A pictat biserici, portrete ale unor personalități sibiene, un autoportret și o copie după Rembrand. A murit de boală, în Poiana Sibiului, la vârsta de 43 de ani. Preotul Nicolae Măniguțiu (1853-1924) a fost absolvent al liceului german din Sibiu și al seminarului teologic. Din cauza unor articole care denunțau corupția din rândul liderilor preoțimii, a fost suspendat provizoriu din activitate, apoi destituit din funcția de preot. A fost un împătimit susținător al unirii românilor ardeleni cu Țara. Eugeniu Dobrotă (1893-1973), teolog și medic ginecolog, dar și scriitor fantast, a renunțat la cariera universitară și a trăit toată viața în Poiana Sibiului, unde s-a căsătorit cu o slujnică, având împreună trei copii. Ioana Postelnicu (1910-2004) pseudonim al Eugeniei Banu, a frecventat cenaclul Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu, și a publicat o serie de romane, cele mai cunoscute fiind Plecarea Vlașinilor și Întoarcerea Vlașinilor, inspirate de trecutul poienarilor. Nicolae Suciu (1933-2008), profesor de muzică, dar și compozitor și neobosit culegător de folclor, a condus numeroase coruri, în Sibiu și în alte așezări din Mărginime.
Cu timpul, numeroși poienari nu s-au mai întors în satul lor clădit în Munții Cindrelului. S-au stabilit în mai toată țara, unde și-au construit alte case și au deschis afaceri, multe prospere. Sunt gospodării în sat care stau pustii cu anii. Multe dintre obiceiurile străvechi au cam dispărut, sub tăvălugul modernității, dar poate tinerii nu au uitat o vorbă din bătrâni: "Dacă întâlnești un om deștept, atinge-l, că poate înveți ceva, dar dacă întâlnești un prost, dă-i pace".
Foto: MUZEUL ȚĂRANULUI ROMÂN, Colecția "Ivire din privire" (1)