"Am făcut fotbal până la 16 ani"
- Toată lumea a observat că eşti foarte discret cu apariţiile tale publice. De ce nu ieşi mai des în lume, Corneliu? Nu ştim mai nimic despre tine...
- Nici nu-i bine să ştiţi. (râde) Adevărul e că nu sunt un tip prea sociabil, nu mă omor după ieşiri. Nu sunt adeptul social media, nu am nici facebook şi nici nu-l înţeleg. Şi nici nu mă simt un personaj excepţional, ca să-mi fac un cont, că nu pot să dau sfaturi de viaţă! Sunt mai old-fashioned, dacă vreau să vorbesc cu cineva, pun mâna pe telefon sau prefer să mă văd cu el faţă în faţă. Sigur, când fac un film, ies în lume, ca să ajut cât pot la promovare. Dar în rest, nu văd rostul. Filmele vorbesc singure despre mine. Munca pe care o fac e o muncă cu mine însumi, cinema-ul e un drum foarte personal. Sunt doar eu şi căutările mele, la care nici sindrofiile, nici lumea virtuală nu mă ajută cu nimic.
- Întâmplător sau nu, lumea ştie totuşi un detaliu. Eşti fiul arbitrului şi marelui om de afaceri vasluian, Adrian Porumboiu. Ai fost sau n-ai fost "băiatul lui tata"? Ca să fac o parafrază...
- Am fost şi mai sunt încă! Haha! Datorită lui am făcut şi eu fotbal până pe la 10 ani. Apoi, în liceu, am mers la o clasă de mate-fizică, începuse să-mi placă mult geometria, şi toată ziua o petreceam în casă, citeam sau rezolvam probleme. Ai mei s-au gândit să mă mai scoată în lume, să mai văd şi eu oameni, aşa că am mai făcut doi ani de fotbal. Îmi place şi acum sportul şi a contat enorm în devenirea mea în anii ăia. Există în sport un anumit tip de rigurozitate, un anumit tip de repetiţie, o rutină a gesturilor care m-au ajutat şi în cinema. Filmul nu se face doar cu inspiraţie. Când scriu un scenariu, stau opt ore pe zi la birou. Am o mecanică de sportiv.
"Începuse să-mi placă tot mai mult să citesc"
Catrinel Marlon şi Corneliu Porumboiu
- Rezist pentru că îmi place foarte mult ce fac. Mi-am făcut program ca la serviciu, vin la birou, mă pun la scris, şi până la 6 seara nu mă ridic. Nu-mi trebuie decât cafea şi ţigări, n-am vicii complicate. Sigur, se mai întâmplă şi să mă blochez. Sunt multe proiecte la care am renunţat. Dar subiectele alea se întorc altfel în timp. De la un punct încolo, îmi place să las personajele să mă conducă ele. Pentru "La Gomera", de pildă, am început un draft de scenariu acum mai mulţi ani, imediat ce am aflat subiectul. Dar nu mi-a plăcut cum iese, semăna prea mult cu "Poliţist, adjectiv". Aşa că m-am reîntors la el după "Comoara".
- Dar cum de nu te-a atras o carieră în fotbal?
- Îmi plăcea mult şi fotbalul. Am avut colegi care s-au dus mai departe şi au făcut o carieră frumoasă. De pildă, Daniel Florea, care a jucat la Şahtior, cu care eram în acelaşi cartier şi cu care mergeam împreună la antrenamente, juca fotbal şi la prânz, şi seara. Eu nu eram chiar atât de pasionat. Terminam orele la şcoală pe la 14, mergeam acasă, îmi luam repede geanta, mergeam la antrenament, pe la 17 terminam cu tot cu duş, la 18 ajungeam acasă, făceam o pauză, apoi trebuia să fac temele. Când Daniel ieşea la tura a doua, eu preferam să citesc. Începuse să-mi placă tot mai mult să citesc. Pe la 16 ani am avut şi nişte accidentări. Taică-miu mi-a spus destul de clar: "Băi, tu poţi fi un jucător de divizia B". Aşa că a trebuit cumva să iau o decizie şi aia a fost să mă ţin de şcoală.
- Nu te-au rănit vorbele tatălui tău?
- Nu, pentru că noi am avut mereu o relaţie foarte sinceră şi foarte directă. El mi-a spus mereu că important în viaţa asta e să fac ce-mi place. Aşa că am terminat liceul şi, fiindcă nu prea ştiam ce-mi place, am dat la ASE. Era la modă, toată lumea dădea acolo. Găsisem o secţie cu management cultural şi sportiv. N-am fost serios, de ce să mint? Contabilitatea nu mi-a plăcut niciodată. Dar de absolvit, am absolvit-o, a fost aşa, un fel de plasă de salvare. Pentru că ştiam deja din anul întâi că vreau să fiu regizor.
"Lasă, mamă, tu o să faci filme aşa de bune, că o să ajungi la Cannes!"
"Motor!"
- Aşa, dintr-o dată?
- Când am ajuns la Bucureşti, habar nu aveam de lumea filmului, văzusem numai filme cu Bruce Lee. Prin anul întâi, un verişor m-a făcut să descopăr Cinemateca, ajunsesem să petrec în Cinematecă mai mult timp decât în clădirea ASE-ului. Acolo am văzut într-o zi "La dolce vita" a lui Fellini, mi-a plăcut atât de mult, că am ştiut că eu asta vreau să fac. N-am stat să gândesc prea mult. Sigur, după aia s-au speriat toţi. Mama m-a încurajat totuşi, a zis: "Lasă, mamă, tu o să faci filme aşa de bune că o să ajungi la Cannes". Eu nici nu ştiam bine unde e Cannes-ul ! (râde) Iar tata a zis: "Bine, hai, fă ce vrei tu, oricum în şase luni o să-ţi revii!". Dar dacă a văzut că au trecut şase luni şi diagnosticul tot ăla e, a decis până la urmă să mă susţină. Iar susţinerea lui a contat enorm. Fiindcă eram la a doua facultate de stat, am fost obligat să plătesc cursurile. Şi nu era deloc ieftin. E cea mai scumpă facultate. Chestia asta m-a şi responsabilizat destul de mult. Simţeam o anumită presiune. Pe de-o parte, faţă de colegii mei, eram cu patru ani mai mare. Pe de alta, foştii colegi de ASE erau toţi angajaţi. Eu eram încă pe nicăieri. Dar ştiam că nu vreau să termin Regia fără să încerc tot ce se putea încerca. De aia am şi lucrat foarte mult, făceam unul-două filme în plus faţă de colegii mei, de fiecare dată. Iar cu scurtmetrajul de licenţă am ajuns, în sfârşit, la Cannes, la secţiunea Cinéfondation. Asta mi-a dat curaj să merg mai departe şi mi-a adus şi o bursă de şase luni în Paris, să-mi pot scrie primul meu lung-metraj. Acolo am scris "A fost sau n-a fost?". Când mă uit acum în urmă, mi se pare că am fost puţin inconştient. A fost un soi de nebunie, dar o nebunie pe care cred că au avut-o toţi colegii mei de generaţie, Cătălin Mitulescu, Cristi Nemescu, Radu Jude, Adrian Sitaru... Pe atunci, industria cinematografică în România era la pământ. Părea de necrezut că vom face vreodată film.
- Să faci film e greu chiar şi acum, când România e deja pe harta cinematografică europeană. Pe tine ce te-a motivat să te duci până la capăt? Te-ai fi putut pierde în televiziune, în advertising...
- Filmul e pentru mine pasiune. Îmi plac toate etapele procesului. Îmi place să stau să citesc, să mă documentez, atunci când găsesc o idee. Apoi e castingul, plăcerea de a găsi actorii potriviţi, care să spună povestea. Sunt zilele petrecute în prospecţie, ca să găsim locurile de filmare. Sunt multe etape şi toate îmi plac mult, dar poate cel mai mult îmi plac scrisul şi montajul. Apoi, sunt norocos şi conştient că am luxul de a face ce-mi place. E o mare sursă de motivaţie. Încerc să fiu serios cu asta, să nu-mi bat joc de şansa pe care o am.
"Făceam filme ca să înţelegem şi noi mai bine ce ni se dădea de trăit"
Scene din "La Gomera"
- Hai să mutăm un pic discuţia asupra Noului Val Românesc. Cum s-a născut curentul ăsta care a făcut cinematografia românească celebră peste hotare?
- Îmi aduc aminte că am văzut "Marfa şi banii", filmul lui Cristi Puiu, de la care a început tot, şi m-a impresionat enorm. Totul îmi plăcea. Totul era foarte nou, de la modul cum jucau actorii, la modul cum vorbeau, la modul cum era filmat. În sfârşit, o poveste actuală, din zilele noastre. Era şi o mărturie puternică a unor vremuri pe care noi le trăiam chiar atunci. Fără să aibă neapărat succes de casă, filmul ăsta a născut la vremea lui extrem de multe discuţii şi ne-a influenţat pe toţi. A devenit un reper. Noul Val nu a fost o mişcare care să fi fost teoretizată în vreun fel. A fost mai degrabă consecinţa faptului că o întreagă generaţie a simţit intens momentele acelea de după revoluţie, a simţit nevoia să documenteze perioada noastră de tranziţie, toţi anii în care nu ştiam nici noi unde ne plasăm. Făceam filme ca să înţelegem şi noi mai bine ce ni se dădea de trăit. Totul era nou şi copleşitor. Arta se mişcă şi ea în jurul unui moment istoric. Şi Nouvelle Vague s-a născut în Franţa în jurul momentului mai 68. Până la urmă, cinema-ul e un limbaj. Noi nu făceam filme după vreo reţetă, ca să avem succes. Era modul nostru de a comunica ce simţeam şi ce gândeam atunci.
- Dar pe occidentali ce-i fascina atât de tare la filmul românesc? Au fost ani în care filmele voastre aveau mai mare succes în Europa decât în ţară.
- Mai există azi interes din partea criticilor străini pentru filmul românesc sau "Valul" se risipeşte încet-încet?
- Atunci, în anii aceia, a existat o adevărată explozie de interes, orice festival avea un film românesc. Dar să nu uităm că atunci nu exista nici internet, iar filmele astea veneau cu o încărcătură documentară foarte importantă. Între timp, a explodat lumea virtuală, a venit şi criza. Tot ce se schimbă la nivel mondial influenţează şi căutările şi aşteptările oamenilor în cinematografie. Interesul a rămas, chiar dacă nu mai e chiar la fel. Şi va rămâne, cât timp se vor face filme bune. Uitaţi-vă la filmul Adinei Pintilie, "Touch me not", care a generat iar un val de interes. Lumea ar trebui să înţeleagă că nu faptul că a existat la un anumit moment un interes pentru România a asigurat succesul acestor filme, ci faptul că au fost bune a stârnit un interes pentru România.
- Dar în timp ce Occidentul vă aplauda, în România filmele voastre abia erau văzute. Cum trăiai paradoxul ăsta?
- Cred că niciodată n-am avut aşteptări prea mari. Ne confruntam cu atâtea dificultăţi de producţie, eram cu toţii conştienţi că venim dintr-o cultură minoră, nu se aştepta nimeni la succes de box-office, deci nu trăiam nici mari dezamăgiri. Aşa că eu, unul, mă bucuram, pur şi simplu, că sunt în festivaluri, că filmele mele sunt apreciate de critici, că le ştiu jurnaliştii, că mai prind câte o distribuţie pe ici, pe colo.
***
Peisaj în Canare
- Înnoirea a venit de la sine, odată cu subiectul. Într-o zi, am văzut un reportaj TV în care am aflat că pe La Gomera, una din cele şapte insule din arhipelagul Canare, există un limbaj străvechi, bazat pe fluierat. El Silbo, acest limbaj trecut şi în patrimoniul Unesco, codează practic limba spaniolă la două vocale şi patru consoane. Eu tocmai terminasem "Poliţist, adjectiv". Şi, cum toate filmele mele explorează ceva ce ţine de limbaj şi comunicare, m-am apucat imediat de scris. Mi-a plăcut de la început ideea asta, de a apela la ceva foarte vechi, într-o lume în care totul devine foarte controlat şi supravegheat virtual. În jurul ei, am construit o poveste poliţistă, inspirată din filmul noir, cu personaje care se ascund şi se dezvăluie în permanenţă. Nu ştii niciodată de partea cui sunt. Ele învaţă un limbaj cu care să facă nişte şmecherii, dar în final, limbajul devine esenţial pentru viaţa personajului principal.
- Cum a fost călătoria ta pe insulă? Te-a inspirat locul?
- Am ajuns acolo destul de târziu, după ce deja citisem destul de multe lucruri despre ea. Am preferat ca, înainte să plec în călătorie, să am deja ceva scris din scenariu. E un loc cu adevărat impresionant, o insulă vulcanică, destul de mică, dar cu tot felul de culmi, e dificil de ajuns dintr-un loc în altul. Nici nu s-a construit prea mult pe ea. Azi e celebră mai mult pentru traseele ei montane. Când am mers prima oară, am luat legătura cu o ghidă care m-a ajutat timp de o săptămână să văd plaje, oraşe, să găsesc case de închiriat şi locuri de filmat. A fost o călătorie intensă, eram pe drumuri câte 12 ore zilnic. Am găsit locuri absolut superbe, dar la care nu exista decât acces la picior, nu am fi putut aduce niciodată aparatura. Am găsit plaje unde lumina cădea magnific, dar înotul era interzis, fiindcă existau nişte curenţi foarte periculoşi şi nu am putut filma. Am mâncat în locuri frumoase, am cunoscut oameni noi, am aflat tot felul de poveşti, am ajuns chiar în casa în care Bjork a compus un album întreg.
***
- La un moment dat, se spunea că locuieşti în Franţa, e adevărat ?
- Nu. Sunt căsătorit cu o franţuzoaică, poate de aici confuzia, dar de locuit, locuim la Bucureşti. Pe Arantxa Etcheverria, care e franţuzoaică de origine bască, am cunoscut-o în România, ea lucra ca scenografă la Iaşi, pe un proiect. La un moment dat, eu am primit rezidenţă artistică la Paris, ca să-mi scriu lungmetrajul, ea în perioada aia a revenit în Paris. Şi ţin minte că atunci am decis amândoi să ne stabilim la Bucureşti. Îmi place şi Parisul foarte mult, iar o dată pe an mergem, oricum, la socri în Franţa. În momentul ăsta, considerăm însă că Bucureştiul e ceva mai liniştit pentru ce avem noi de făcut. Nu are agitaţia Parisului sau a New York-lui.
- Şi totuşi, n-ar fi fost mai favorabil pentru cariera ta să rămâi la Paris?
- Dacă aş fi rămas acolo, ar fi însemnat să nu mai fac film românesc, ci film în limba franceză. Nu poţi face filme în România şi să trăieşti în Franţa, că nu te poţi susţine financiar. Pe de altă parte, nici nu m-a preocupat prea tare gândul ăsta. Arantxei îi place şi ei România. E şi artist plastic, pentru ea, important e să aibă un studio, nu contează aşa mult oraşul. Lucrează şi cu mine la filme. Avem şi norocul să călătorim mult. Când ieşim din ţară, avem grijă să mergem să vedem şi expoziţii sau ce ne mai interesează.
"Fac echipă bună cu fetele mele"
- Pare că în cazul vostru, munca se împleteşte mereu cu timpul liber. Mai ai şi momente când eşti cu totul decuplat de la film?
- Sunt cele în care ieşim cu fetele în vacanţe sau în parc. Avem două fete, de 8 şi 12 ani.
- Şi eşti un tată bun?
- Cred că da, dar ar trebui să le întrebi pe ele. Îmi place să-mi petrec timpul cu ele, încerc cât pot să le înţeleg preocupările. Ele îmi dau să ascult pop coreean, eu le dau telefonul să mă ajute când mai am câte o problemă cu el, că se pricep mai bine. Facem echipă bună! (râde) Sunt mişto fetele mele !
- Filmele ţi le-au văzut?
- Nu, că sunt prea mici, dar cea mică mi-a zis într-o zi: "Da, ştiu, tată, tu faci filme plictisitoare". (râde) Nu ştiu cine le-a zis. Merg cu ele la cinema, dar sunt încă micuţe, când o să mai crească, o să le fac poate un program de filme clasice, să le iniţiez. Dar trebuie să vrea şi ele. Nu-mi place să stau pe capul lor. Nici cu şcoala nu sunt prea insistent. Nu le-am cerut niciodată note maxime. Păi, nici eu n-am fost un elev foarte bun. M-apuc acuma să le terorizez?
- A trecut mai bine de-un deceniu de când ai fost recompensat la Cannes cu "Caméra d'Or". Cum a trecut timpul ăsta peste tine, Corneliu? S-a schimbat felul în care faci film?
- Încerc să păstrez acelaşi entuziasm ca la început. Pentru mine, fiecare film trebuie să fie, în momentul în care îl fac, cel mai important. Dacă nu cred eu în el 100%, n-o să creadă nici ceilalţi 100 de oameni de pe platou. Am făcut filme în care am fost foarte încrâncenat, am făcut filme în care am fost mai relaxat. Uneori, un film mă ajută să mă limpezesc, să aflu lucruri despre mine. Am crescut şi eu odată cu filmele mele. Fiecare film e ca o altă vârstă a mea. Poate de aia nici nu-mi place să mă uit înapoi, să le revăd. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc cum aş fi făcut filmul ăla azi, cu părerile pe care le am acum despre lume şi cinema. Mai bine nu-mi bat capul. Atunci, nu puteau fi făcute decât aşa. În rest, lucrurile se schimbă, orice ai face. La fiecare film descopăr ceva nou, o latură neexplorată, o temă insuficient tratată, şi asta îmi deschide poarta spre următorul film. E ca şi cum aş intra într-o cameră unde mai există o uşă. Şi vreau să o deschid şi pe aia, deci mai fac un film, în care mai descopăr o uşă. Şi tot aşa. Tot ce-mi doresc e să nu dau niciodată de-un zid, că atunci ar însemna că am ajuns la final. (râde)
Foto: VLAD CIOPLEA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
