Pustnicii din grădina Râmeţului

Douăsprezece morminte au ieşit la iveală din pământul bătrân al unui deal cu mes­teceni, în Munţii Trascău, din comuna Râmeţ, a judeţului Alba.

Un tumul de dimensiuni impresionante. Echipa de arheologi români, brita­nici şi americani, condusă de profesorul Horia Ciu­gudean, urmează să analizeze cu izotopi de stronţiu vestigiile aflate, pentru a determina cu precizie ve­chimea descoperirii. Din date preliminare, se pare că monumentul funerar ar fi mai vechi de 5000 de ani. Aceasta este ştirea. Povestea, însă, este a oame­nilor care încă mai trăiesc aici din cele mai vechi timpuri, pe plaiurile fermecate ale unor munţi ciu­daţi. Iar pentru poveştile lor nu este nevoie de izo­topi de stronţiu. E nevoie doar să laşi în urmă vuie­tul lumii, să găseşti drumurile ascunse şi să urci încet, anevoios, spre linişte.

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

Fluturi. O vale cu fluturi. Fluturi albi, fluturi lumină, fluturi uitare. Asta se întâmplă odată ce părăseşti asfaltul din Poiana Aiudului şi începi să urci, de-a lungul Pârâului Inzel, pe un drum îngust, de piatră. Te cureţi, te umpli de alb, de lumină, de fluturi, şi uiţi. Ai trecut de Valea Plângerii şi ai păşit pe un alt tărâm. Aici, în satul Valea Inzelului, din co­muna Râmeţ, judeţul Alba, sau, mai bine, fără hărţi şi indicatoare, doar după cum îţi şopteşte ini­ma, în locul de unde începe Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
A fost odată ca ni­ciodată o grădină fer­me­cată, în care Dum­ne­zeu a aşezat păsări şi animale şi oameni. Iar Dumnezeu i-a spus timpului să se prefacă în apă, şi apă s-a făcut atunci timpul, şi a în­ceput să se furişeze la vale, îndestulând gră­dina şi mângâind-o. Şi fluturi şi îngeri a lăsat Dumnezeu de-a lun­gul văii, pentru ca cei care urcă în grădina lui fermecată, spre iz­voarele timpului, să se umple de blândeţe şi de lumină, până ce vor ajunge sus. Iar oame­nilor de aici li s-a spus mocani, şi în grija lor a rămas grădina, până în zilele noastre. Vred­nici în faţa lui Dum­ne­zeu s-au arătat moca­nii! Au îmblânzit mun­tele şi l-au făcut prieten, pentru ca muntele să adăpostească animalele lor. Au îmblânzit şi pădurea şi au făcut-o prietenă, pentru ca pădurea să le dă­ruiască lemnele, cele cu care se clădesc sălaşele şi se alungă frigul. Au îmblânzit şi apa şi au făcut-o prie­tenă, pentru ca apa să învârtă cercurile magice care s-au numit mori.Au îmblânzit şi pământul şi l-au făcut prieten, pentru ca pământul să rodească şi să se acopere cu porumb, secară, cânepă şi grâu. Iar din porumb, pietrele de moară au făcut mălaiul, iar din secara semănată, moca­nii au făcut furaje, iar din cânepă, veşminte. Iar grâul era secerat cu mâna de femei şi legat în snopi de bărbaţi, iar spre seară, soseau cete­raşii, iar grădina fermecată se umplea de viori şi bucurie, iar bucuria şi cântecul urcau spre cer, să-i fie laudă lui Dumnezeu pentru toate cele pe care le-a lăsat. Iar spicul grâului devenea făi­nă, iar făina, pâine. Grâu de munte, mai aspru, mai trainic, mai lung decât cel de câmpie. Aproape jumătate din grădina de aproape 80 de kilometri pătraţi a Râmeţului era semănată cu grâu. Pentru că din toate cele lăsate de Dumnezeu mocanilor, el, grâul, era cel mai de preţ. Din paiele tari ce răzbeau de sub zăpadă, primăvara devreme, mocanii au ridicat pavază împotriva ploii şi a zăpezii. Sute, mii de case cu acoperiş de paie au fost înălţate vreme de veacuri în Munţii Trascău din Apuseni. Însă nică­ieri nu au rămas mai multe ca aici, în grădina fermecată a Râmeţului. Cu tot cu şure şi hambare, numărul lor trece şi astăzi de 300. Miracole din lemn, lut şi paie, ce ţâşnesc spre cer, ca o mărturie a unui timp vechi, care s-a încăpăţânat să nu mai treacă. Spaţii magice, aflate la hotarul dintre o isto­rie veche de 5000 de ani şi un basm viu, încă trăit. Ţara noastră de altădată, acum.

Viaţa sub cer, somnul sub paie

"Acum?! Acum baiul mare e cu cadastrul", îmi spune Vasile Raica, primarul comunei Râmeţ. "Prio­ritatea numărul 1! Moşii şi strămoşii noştri nu semnau acte, făceau înţelegeri şi-şi strângeau mâna! Şi acum, când vrem să facem proiecte pentru drumuri, ne blocăm în birocraţie, că nu există acte de proprietate pentru teren! Mama ei de birocraţie! Că o vrut să-şi facă un uncheş de-al meu PFA şi îl lua Gaia dacă nu eram cu el! Că şi mie mi-o luat două ore pâ­nă să-i completez hâr­tiile alea! Şi doar sunt obişnuit cu ele, că-s primar!" Fără cadastru pe teren, satele astea din munte rămân mai departe fără drumuri practicabile, deşi sunt destule aflate în pro­iect. Unul care să lege lumea de sus cu cea de jos, 22 de kilometri între Râmeţ şi Aiud, şi altele care să lege sa­tele de primărie. Un chin de o realitate bui­măcitoare. "Ş-apoi, doi la mână, locuri de mun­că! Măcar 20 să fie în comună, şi ga­ran­tez că tineretul ar rămâne! Aşa, n-au nici o perspectivă... Şi ce să facă, să rămână doar la pământ şi la animale?! Se duc! Iar cu ei, se duce şi mi­nu­năţia asta de loc..." Doar 10 şcolari mai sunt azi în toată comuna. La recensământul din 2011, popu­laţia Râmeţului era de 574 de locuitori. În scădere drastică faţă de recensământul din 1992, când erau 972. Între timp, din 2011 şi până acum, sunt şi mai puţini... "Trei meşteri tineri mai avem, care să ştie să ridice un acoperiş de paie, dar grâul s-o dus, nu-l mai cultivă nimeni... Şi doar acoperişul de paie era temeiul casei, mândria ei!"
La începuturi, casele mocanilor aveau o singură încăpere, care putea adăposti chiar şi zece oameni. Pentru că viaţa se întâmpla mereu afară, de dimi­nea­ţa devreme până seara târziu. Casa era doar adă­postul împotriva nopţii şi a frigului de iarnă. Viaţa sub cer, somnul sub paie. O cămăruţă era de ajuns. Cu vremea, au mai adăugat o prispă, o tindă sau o altă cameră. Ce n-au schimbat însă, a fost acope­rişul, zborul lui înalt spre cer. Regula de aur era ca el, acoperişul, să ocupe două treimi din suprafaţa casei. Sub paie era mai cald, iar pe panta abrup­tă, aproape verticală, nici ploaia, nici zăpada nu puteau rămâne. La o înălţime de 6 metri, gro­si­mea snopilor avea chiar şi un metru. Trei­zeci de bărbaţi destoinici se prindeau să ridice un astfel de acoperiş. Cu cât treaba era făcută mai bine, cu atât paiele rezis­tau mai mult. Cele mai trainice dintre ele aveau o viaţă de 60 de ani, până să ajungă să fie în­locuite. Şi nu puţine sunt poveştile în care moca­nii jură pe Sfânta Cruce că au avut nevoie de druj­bă ca să le înlocuias­că pe cele vechi. Pentru că, în marea lor înţelep­ciune, oamenii au mai aflat un ajutor, atunci când şi-au ridicat săla­şul. Fumul. Printr-un la­birint de canale, numit băbură, fumul de la sobă ajungea în podul casei fără nici un fel de scânteie. Aici, în spaţiul uriaş de sub acoperiş, unde erau ţinute cerealele, carnea şi brânza, fumul era curăţat de jar şi ajungea să se lipească, asemenea unei pâcle, peste paie şi să le în­tărească ca un strat de ciment. Din duh ameninţător al focului, fumul devenea pavăză împotriva lui. Gudronul dinăuntru proteja paiele împotriva focu­lui, afuma carnea, păstra căldură. Erau vremuri când nimeni şi nimic nu ameninţa viaţa acestor lo­curi. Averea era pământul, iar pământul era nesfâr­şit. Un duh al uitării şi al înstrăinării a urcat din Valea Plângerii până aici, sus, în grădina fermecată a Munţilor Trascău. Drumurile sunt neasfaltate şi rele, viaţa se întâmplă acolo jos, la oraş, sau, şi mai departe, în alte ţări ale lumii. S-a renunţat şi la cânepă, s-a renunţat şi la grâu. Fără grâu, minunile acestea cu acoperiş de paie au fost acoperite încet de uitare. Iar uitarea e totuna cu apa şi zăpada care au scobit încet în paie, cu lichenii crescuţi de-a valma, cu lianele uriaşe care s-au aninat de culmea casei, până jos, la pământ, de buruieni şi zmeurişuri care au înghiţit, încet, o viaţă, un sens, o poveste. Timpul acesta ca o apă roade, încet, temelia unei lumi. Iar oamenii care au rămas au devenit un fel de pustnici. Ultimele suflete ale unui basm care se încăpăţânează să mai fie.

Pita ca zăpada

"Pe noi ne deszăpezeşte bunul Dumnezeu pri­mă­vara, când topeşte zăpada!", spune Lenuţa Epure, iar ochii ei zâmbesc senin, ca de un lucru de la sine înţeles. Sunt două drumuri de acces spre satul Valea Inzelului. Unul mai rău decât altul. Iarna, însă, nici unul dintre ele nu este curăţat de utilaje. Iar oamenii aceştia, din ce în ce mai puţini şi din ce în ce mai bătrâni, rămâni singuri, cu adevărat singuri, la mila lui Dumnezeu şi a naturii, aşa cum au trăit o viaţă. "Aaaaai, da' ce mă bucură zăpada! Cum să-mi fie urât de ea?! Abia aştept să vie! Să fie totu' curat, ca de sărbătoare, şi numa' paşii să mi-i aud cum scârţîie! Ai, ai, ai!" Când vorbeşti cu Lenuţa Epure, simţi că undeva, în spatele a ceea ce vezi şi înţelegi tu, omul de la oraş, mai există un adevăr mai mare, ascuns privirii. Este adevărul pe care îl cauţi, ade­vărul acela care preschimbă realitatea în basm, fără să mintă în vreun fel, adevărul care leagă tainic cinci mii şi mai bine de ani de existenţă neîntreruptă pe acest pământ. "Apăi, ce să cat eu la oraş? Nu­ma' spuneţi-mi: ce să cat?! Le-am spus copiilor: pe mine să nu mă mai aduceţi! Decât să cobor eu la voi, la hărmălaia voastră, mai bine urcaţi voi la mine, la linişte. Că asta-i casa voastră şi va rămâne cât e viaţa pe pământ! Ce?! Blocu' se poate numi casă?! Aia-i cutie de dormit, nu casă! Păi, când mă duc de la ei, parcă sunt aşa, bolândă... Nimic nu înţeleg din ce-i acolo şi-mi plesneşte capu', vălelei! Apăi, când mă întorc acasă, numa' mă opresc o clipă aicea, sus, şi trag o gură de aer d-ăsta d-al nostru! Aaaaai, cum îmi vine viaţa la loc! Deodată nu mai am nimic! Nu mă mai supără nici capu', mă curăţ, mă vindec! Doar de tristeţe mă vindec mai greu. De şase ani, tot sângură îs. S-o dus bărbatul meu, Dumnezeu să-l hodine şi să-l dezmierde acolo sus, că tare bun şi vrednic a fost!"
Lenuţa Epure îşi povesteşte viaţa, iar ochii ei senini s-au umplut de lacrimi. Un plâns fără suspin, un plâns curat, limpede, pur, ca o apă vie ce şiro­ieşte spre vale. S-au luat când ea avea doar 16 ani, iar el 25. A intrat în familie bogată, de morari: "la bogaţi tre să lucri, ca să întreţii bogăţia!" Şi a lu­crat Lenuţa, dar nu i-a fost uşor. "Îmi venea câteo­dată să-mi iau lumea în cap de atâta muncă, dar cum să pleci, când ai lângă tine pe pita lui Dumnezeu?". Bărbatul ei, pita lui Dumnezeu. "Că ce-i vedeau ochii, că era şură, uşă, fereastră, aia-i făceau mâi­nile!" Apoi au venit copiii, doi băieţi şi două fete, iar viaţa a început să se aşeze, moara să se învârtă, altfel, firesc. "Veneau cu caii la noi, cu porumb şi grâu de măcinat, de peste dealuri. Toată lumea se adună la moara noastră. Uite aşa, din Valea Fă­getului, Valea Poienii, din Floreşti, din Cotorăşti, hăăăăi, lume!" Noaptea, la măcinat, se povestea lumea. Cine cu cine se mai iubeşte, ce stâni au mai fost călcate de lupi şi urs, cine s-a născut, cine a mai murit: viaţă. "Apăi, că şi iarna măcina moara noas­tră la porumb şi la grâu. Numa' că îngheţa roata, şi la oră trebuia să tai gheaţa cu securea, mărunt, mărunt..." Nopţile fără moară erau pentru cânepă şi lână. Topit, tors, ştrencănit, meliţat: o întreagă lume se desfăcea în poveşti, în fâşii mărunte de viaţă. Până de curând... 61 de ani are Lenuţa. Şi a văzut cum, în câteva zile, cel mai puternic om de pe pământ, bărbatul ei, pita lui Dumnezeu, se aşea­ză la pat şi nu se mai ridică, slăbeşte şi se duce. În­tocmai ca lumea de aici. "S-o şubrezit ceva, o intrat strechea în lucruri şi o muşcat din ele. La ce să mai macini acu porumb şi grâu? Totul e cu bani: îi ai, îţi iei. Da'io, iaca, nu vreu! Nu vreu! Tot pita mea am să mi-o fac, că-i curată, ca zăpada de curată!" La 61 de ani, Lenuţa e unul dintre pustnicii grădinii fermecate din Valea Inzelului. "Ăţi mai găsi oameni ca mine, tot în sus pe apă, tot în sus. Că la mine, abia începe satul... Noi mai suntem: mai puţîni, mai sânguri, mai bătrâni, da' n-om pleca, decât când va fi să fie, acolo, cu voia lui Dumnezeu!" Lenuţa îmi arată cerul. Şi abia acum, femeia îşi şterge lacrimile cu mâneca hainei.

Case vii, case cu pustnici

Casa lui Şofron şi a Valeriei Şes are mai bine de două sute de ani. O căsuţă de lemn, scundă, um­broasă, aşezată pe o piatră de moară, chiar lângă pârâu. O casă cu miros de poveste, cu bucurii şi tru­dă şi griji cuibărite în lemnul de stejar, ca un fum trecut prin babură. Uneori, e de ajuns să mângâi cu palma bârnele unui perete, ca să simţi înăuntru, până în adâncul sufletului, şoaptele unor vieţi. Şo­fron tace, mă priveşte cum îmi aşez mâna pe casa lui bătrână: "Ie, apoi că acolo-s toţi moşii şi stră­moşii mei... Numa' lemnu' şi pământu' ăsta le-ar mai şti urma. Apăi, că vezi tu, fecior, stânca aia? Acolo, Colţul Butanului, ie... Apăi, că vezi cuşma de paie de pe casa lu' tata tătâne-meu? Încă se mai trăieşte acolo, no. Casa-i vie, ca asta, îi om acolo şi acu', trăieşte în rugăciune, pustnic. Apăi, să ştii că pustnici or fost şi moşii noştri, în felu' lor. Oameni curaţi, drepţi, cu rugăciunea înainte... Şi om mai fi şi noi o ţâr de pustnici, eu ştiu? Nu ştiu..." Şofron tace, Valeria îmi arată că piciorul ei e beteag. "Nu prea mai pot mere...". Are 81 de ani Şofron şi 62 de ani de căsătorie cu Valeria. "Toate am ştiut a le repara, bătrâneţea nu mai putem", zice. Apoi, la fel ca Lenuţa, senin, ca adierea blândă care mângâie acum grădina casei, Şo­fron mă priveşte în ochi şi îmi spune că viaţa lui e aici, iar mâna lui atinge casa şi face cerc peste fâneţe şi stânci: "aici m-am năs­cut, aici m-am făcut om, de aici să mă duc în cea lume!" Oamenii ăştia au început să semene cu şurile şi ca­sele lor de paie. Vechi, mândri, miraculoşi, aco­periţi încet de ie­deră şi uitare, într-un zbor încremenit spre cer. Toate casele cu paie, acum pustii, de pe Valea Inzelului, sunt încă vii: duhuri bune ale pământului, rugă­ciuni mute ce se înalţă spre cer.

Din stâncă în stâncă, dragostea

"Uuuuuuăăăăi, Sabi­năăăăă! Un'eeee eeeşti, Sabinăăăăă?" Din stâncă în stâncă, din Colţul Bu­ta­nului până în Colţul Bulzului, apoi, mai departe, până în Colţul Pleşii, munţii purtau uuitul lui Ion, după soţia lui, Sabina. Bursucăile, Hăli din Vânt şi Hăli din Stânci, lăsau dragostea să treacă prin văzduh şi ţancuri, până la Sabina. "Uuuuuuuăăăăăi, Ioane, îs la hotareeee, une eşti cu oileeeee, uuuuăi!?" Şi muntele, şi văile, şi apele, şi duhurile se umpleau de strigătul lor şi le duceau mai departe, până în inima lumii, până când totul se prefăcea în dragoste, dragostea dintre Ion şi femeia lui, Sabina. 83 de ani are acum Ion, 77, Sabina. S-au iubit o viaţă, au plecat unul spre altul, peste râpe, poieni şi stânci, ca să se găsească, să alunge împreună lupii, să îm­blânzească duhu­rile, să ducă dragostea mai departe. Îi foto­gra­fiez şi ei îmi zâm­besc stânjeniţi. "Nu­ma' ia-ţi, mă, Ioa­ne, pălăria, când îţi spun! Cum s-a­pari la poză fără pălărie?! Ascul­tă-mă şi tu odată! Iaca, eu îmi pun bas­maua, să nu se vadă păru' ăsta alb!" Ion ascultă, îşi aduce pă­lăria, o pune pe cap, Sabina îşi leagă bas­maua: "eee, bată-vă norocu' să vă bată cu pozele voastre!", şi râde. Râdem şi noi. Moara lor încă se ro­teşte, şura e trainică şi va mai ţine. "Mai întâi ridici coarnele acoperişului, apoi pui leţuri de-a lungi, abia dup-aia vii cu boţii de paie, de jos în sus, pe urmă tul­pini lungi cu frunză­rie, alţi boţi de paie pe deasupra, şi aşa. Apăi, cirezi de paie intră aici!". Şi Ion bate cu palma în şura lui făloasă. "E mai frig iarna, la animal, sub ţâglă. Tot sub paie e mai bine!", Ion şi Sabina şi-au ridicat viaţa singuri. Morari, ciobani, agricultori, au şi ei acum mai bine de 60 de ani de căsnicie. Dar îşi amintesc ziua în care s-au luat de parcă a fost ieri. "Tot plaiul s-a umplut de oameni. Nu se mai oprea cetera din cân­tat, şi noi din jucat. Trei zile şi trei nopţi am jucat, că aşa-i obiceiul la noi, la mocani!". După joc, a venit viaţa, iar viaţa e fost muncă, dar munca a fost dragoste. Dragostea dintre ei, dragostea dintre om şi pământ, dintre pământ şi animale. Şi-au clădit lumea, şi-au făcut copiii. "Şi la doi în noapte plecai în munte s-aduci fânul. Iar copilul îl prindeai de car, cu chinga, să nu-l zdruncine boii din somn, până a ajunge! No, de acu, de la bătrâneţe, s-or lungit drumurile, s-or scurtat paşii...", zice Ion. În toată viaţa lor, Sabina şi Ion n-au ajuns mai departe de Alba Iulia. "Nu ne-o trebuit nouă oraş. Ce să facem acolo? Să stăm şi să ne mirăm?! Când ajungem la copii, nici nu putem dormi. Prea multă hărmălaie în jur, prea multă lume! Numa' într-o dungă să te dai, să treci!", zice Sabina.

Rugăciune sub un acoperiş de paie

Într-o zi, Sabina şi Ion s-au trezit cu un om mai ciudat la uşă. După căutătură şi-au dat seama că nu-i mocan, dar nici orăşean. "Copil bun, lung şi slab, sfios, blând, cu ochi adânci. «Doamne ajută», zice. «Doamne ajută», îi zic. "Apăi, n-oţi avea nişte mălai şi pentru mine?", zice. "Apăi cum nu, mă, copile?", zic. I-am zis co­pil, că avea, aşa, la fo 50 de ani. Îi dau mălaiul, "Doam­ne ajută", zice! "Doam­ne ajută", zic! Apăi, parcă m-o lu­mi­nat Dumnezeu: "Tu n-oi fi pustnicul nost, din casa cu pa­ie?". "Apăi, că io sunt", zice. No, pust­nicul nos­tru era, Pă­rintele Vasile! Stă numa' sân­gur, în post şi rugăciu­ne. Nu pri­meşte să-i strici liniş­tea. Pe mine m-o pri­mit, mi-o arătat legu­mă­riile din gră­dina lui. Rar cine mai are pe aici aşa legume! No, de vezi, el e ulti­mul din Valea Inze­lu­lui, ce stă sub acope­riş de paie!" Ion tace, se aude doar roata mo­rii, cum macină apa, în linişte. Un uliu peste Colţul Bul­zului, un câine lătrând. Linişte cât simţi cu inima. "Apăi, că biserica îi tare departe de noi. Şi-om vorbit cu Ion al meu şi ne-m zâs că, atunci când ne-m du­ce, pe noi să ne puie acia, în grădinuţa noast'. Că n-om fi nici primii, nici ultimii ca­re să rămână în pă­mân­tul lor. O trecut o viaţă, da' tare frumoasă o fost!".
Ei, Ion şi Sabina Florea, şi celelalte câteva fami­lii din Valea Inzelului, comuna Râmeţ, sunt ultimii din cei cărora le-a fost dat să trăiască povestea mi­nunată a unei grădini fermecate. Ei şi călugărul lor ascuns sub paie şi stâncă au rămas adevăraţii pust­nici ai unei Românii de basm, veche de 5000 de ani şi mai bine. Am tot urcat spre Părintele Vasile, până când i-am auzit rugăciunea, şoptită dintr-o casă cu paie. Era la ora înserării, când peste munţi se să­vârşea liniştea. Am lăsat-o să fie, m-am rugat cu el, fără să mă vadă, şi m-am întors.