Moliile și fluturii beau lacrimi
Și insectele au nevoie de apă, și când setea e mare, se descurcă cum pot. Unele specii de molii, bunăoară, își ostoiesc setea bând lacrimile păsărilor adormite. O asemenea scenă incredibilă a fost filmată recent de ecologistul Leandro Moraes în jungla amazoniană. Pentru a bea din lacrimile zburătoarei adormite pe o ramură, molia și-a folosit o excrescență a capului (ca și când ar fi fost un pai) și a reușit chiar să deschidă ochiul păsării pentru a nu rata nicio picătură. Dacă asta vi se pare ciudat, aflați că s-au văzut și fluturi care au băut lacrimile unor crocodili, deși, de regulă, frumoasele înaripate preferă să se servească din ochii broaștelor țestoase amazoniene. Dar de ce oare această preferință pentru lacrimi? Să fie vorba numai despre sete? Ei bine, nu! Lacrimile sunt bogate în sodiu, un mineral care se găsește greu în regiunile în care trăiesc aceste viețuitoare.
Urangutanii care nu îmbătrânesc niciodată
În general, urangutanii nu obișnuiesc să se amestece unii cu alții, ducând vieți solitare. Când se întâmplă, totuși, ca mai mulți masculi să conviețuiască în același perimetru, poate să apară un fenomen extrem de interesant. Masculii devin maturi din punct de vedere sexual în jurul vârstei de 15 ani, când organismul le permite să se reproducă. În mod normal, atingerea maturității sexuale devine evidentă cu ochiul liber, grație unor umflături (pernițe) care li se dezvoltă pe obraji, încadrându-le chipul. Un mascul matur din punct de vedere sexual se mai remarcă și prin sunetele lungi pe care le scoate pentru a atrage femelele și a-și intimida rivalii. Atunci când un urangutan adolescent, pe cale să devină matur, întâlnește însă un mascul dominant, care deja și-a dezvoltat pernițele și obiceiul de a scoate sunete înspăimântătoare, el face o mică șmecherie. Ca să nu provoace vreun conflict nedorit, pur și simplu își oprește maturizarea și își păstrează chipul de adolescent, fără să-i mai apară umflături pe obraz. Să nu vă închipuiți însă că discreția lui merge atât de departe încât să renunțe la căutarea unei partenere. Nici pe departe! Doar că în vreme ce masculul urangutan "cu acte în regulă" curtează femelele cu ajutorul sunetelor prelungi, urangutanii "sub acoperire" sunt siliți să procedeze mult mai puțin cavalerește. Ei umblă tăcuți de colo-colo în căutarea femelelor și, în momentul în care dau în sfârșit de una prin pădure, pur și simplu o siluiesc. Nu este, așadar, de mirare că femelele preferă să aibă drept parteneri urangutani cărora li s-au dezvoltat pernițele de pe față, inclusiv pentru a fi protejate în fața pornirilor brutale ale celorlalți.
Veverițele și păsările mănâncă ardei iuți
Explicația este simplă. După cum au aflat cercetătorii, ambele animale au o mutație a proteinei TRPV1, adică tocmai receptorul pentru capsaicină, care le determină să nu mai fie sensibile la substanța activă din ardeiul iute care poate provoca acea acută senzație de usturime. Cu alte cuvinte, veverițele și păsările pot consuma cât ardei iute poftesc, fără a simți vreo urmă de disconfort. Păsările de companie, cum ar fi papagalii, tolerează și cei mai iuți ardei, dând adesea gata cu mare plăcere până și semințele lor. Un ardei iute întreg reprezintă de altfel pentru ele nu doar un deliciu, ci și o distracție, pentru că păsările nu se vor lăsa până nu vor reuși să-l spargă cu ciocul și cu ghearele lor. Atât de apreciați sunt ardeii iuți de către aceste zburătoare, încât și producătorii de hrană pentru păsările de companie bagă câte un pic din leguma picantă în mâncarea lor.
Pentru a scăpa de sex, libelulele își înscenează moartea
Femelele libelule din specia Aeshna juncea au o metodă foarte interesantă de a scăpa de pețitorii pe care nu îi agreează. Descoperirea a fost făcută întâmplător de biologul Rassim Khelifa, de la Universitatea din Zürich, care a și publicat un studiu pe această temă în Jurnalul de știință Ecology. Cercetătorul a observat cum femelele libelule veneau la un iaz, unde masculii le interceptau în aer, pentru a se împerechea cu ele. Cu cât erau mai mulți masculi în jurul iazului, cu atât creștea probabilitatea ca femelele să se prefacă moarte. În 86% dintre cazuri, femelele au căzut la pământ, 77,7% dintre ele reușind să păcălească masculii că ar fi moarte. Motivul "înscenării" rămâne obscur, sau să fie vorba, și în lumea insectelor, de frigiditate?
De ce dansează albinele?
Ați urmărit vreodată comportamentul albinelor, atunci când se întorc în stup? Adesea, ele încep să se rotească de colo-colo, de parcă ar dansa. Ce pare însă o bâțâială fără rost a albinelor cercetașe reprezintă, de fapt, o modalitate precisă de a comunica informații importante. Etologul austriac Karl Ritter von Frisch, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină pe 1973, a fost unul dintre primii cercetători care au reușit să înțeleagă semnificațiile dansului albinelor. Astfel, un dans rapid, cu balans maxim, le transmite celorlalte albine din stup că sursa de cules polen descoperită de cercetașă se află departe, fiind nevoie de multe bătăi din aripi pentru a ajunge la ea. Mișcările sunt atât de precise, încât în funcție de numărul lor, se poate calcula distanța exactă în zeci sau sute de metri. Nu există, practic, detaliu lipsit de importanță în dansul albinelor. Alte mișcări ale cercetașelor oferă indicii importante legate de raportul între răsăritul soarelui, poziția lor în acel moment și locul unde se află mult râvnitele flori. Cu ultimii pași ai acestui dans complex și elaborat, cercetașele le oferă suratelor, spre degustare, bunătățurile găsite, astfel încât să se poate lua decizia finală cu privire la o expediție de anvergură către zona recoltării lor.
Rechinul de Groenlanda trăiește peste 500 de ani
Întrebați care este cel mai longeviv animal de pe Terra, cei mai mulți oameni s-ar gândi, probabil, la broasca țestoasă. Este drept că aceasta se află în topul celor mai longevive animale, putând trăi peste 100 de ani. Ea este însă întrecută de balena de Groenlanda, care este capabilă să viețuiască și 200 de ani. Încă și mai longeviv este rechinul de Groenlanda, care are un ritm extrem de lent de dezvoltare, crescând cu doar un centimetru pe an în lungime și ajungând la maturitatea sexuală abia la vârsta de 150 de ani. Constatările au fost făcute de o echipă de cercetători, care a studiat 28 de femele, între anii 2010 și 2013. Potrivit specialiștilor, două dintre ele aveau între 335+/- 75 de ani și 392+/-120 de ani. Cel mai bătrân exemplar avea cel puțin 272 de ani și cel mult 512 ani, fiind unul dintre cele mai longevive vertebrate cunoscute până în prezent. Dar și alte creaturi s-au dovedit, totuși, cel puțin la fel de longevive. În anul 2006, cercetătorii de la Universitatea Bangor au extras de pe fundul Atlanticului de Nord o scoică vie, pe care au așezat-o frumos într-un frigider, așa cum se obișnuiește, pentru a o putea studia, mai târziu, pe îndelete. Când au dus-o în laborator, au constatat cu stupoare că aceasta avea 400 de ani, motiv pentru care au botezat-o Ming Molusca (după dinastia chineză care era la putere la nașterea vietății marine). Scoica a fost trecută în Cartea Recordurilor, însă, spre marele regret al oamenilor de știință, scoasă din mediul ei de viață, a murit. Studierea ei a continuat, totuși, și cercetătorii au putut astfel afla că se înșelaseră cu privire la vârsta scoicii, care trăise, în realitate, nu mai puțin de 507 ani.
Salamandrele își pot reface corpul amputat
O specie de salamandre din Mexic a atras atenția cercetătorilor din cadrul Departamentului Apărării al Statelor Unite, după ce s-a constatat că deține capacitatea de a-și regenera orice părți amputate din corp. În timpul testelor de laborator, salamandrele Axolotl, cunoscute și sub numele de peștele mexican mergător, s-au dovedit capabile să-și regenereze nu doar picoarele, ci și fălcile, pielea, diferite organe, inculsiv inima și chiar părți din creier, coloana vertebrală și ochii. Pentru orice armată din lume supusă mereu accidentelor fizice, o asemenea abilitate înseamnă aur curat. Nu e deci de mirare că Departamentul american al Apărării a alocat fonduri de peste 6 milioane de dolari pentru ca cercetătorii să poată studia mai îndeaproape straniul fenomen. Dar salamandra nu e singură în performanțele ei. Steaua de mare, de pildă, chiar dacă rămâne cu un singur braț, se poate dezvolta din nou, în totalitate, cu condiția să aibă inelul nervos central intact. La rândul lor, șoarecii țepoși își pot regenera pielea, iepurii își pot regenera părți din lobul urechii, și liliecii, părți din aripi. Un alt caz, cu totul bizar, este cel al viermelui Planaria, care, chiar dacă este decapitat, nu doar că-și regenerează această parte a corpului în maximum 14 zile, dar își păstrează, totodată, amintirile, ca de pildă, cele vizând modul în care poate ajunge la o sursă de hrană.
Ursul de apă - cel mai rezistent animal de pe glob
Este o vietate micuță, având o lungime cuprinsă între 0,5 și 1,5 mm, dar care e răspândită pe tot globul. Tardigradele, numite și "urși de apă", sunt adaptate pentru a supraviețui atât la frig, cât și la căldură, în unele dintre cele mai aspre regiuni de pe Pământ, prezența lor fiind observată, deopotrivă, în munții Himalaya, la altitudini de 5.546 de metri, în geroasa Antarctică, în izvoarele termale fierbinți din Japonia și pe fundul oceanului. Urșii de apă rezistă fără probleme, la doze uriașe de radiații, la temperaturi extreme, precum și atunci când sunt striviți sau uscați. De altfel, ei pot supraviețui timp de decenii fără pic de apă. Pentru a face față provocării, tardigradul își retrage capul dolofan și cele 8 picioare, se încovoaie și intră într-o stare asemănătoare decesului, nemaimișcându-se și reducându-și metabolismul la 0,01% din activitatea normală. Dacă intră din nou în contact cu apa, chiar și după câteva zeci de ani, animăluțul uscat revine în mod spectaculos la viață, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ursul de apă este imun și la căldură. În 1920, călugărul benedictin Gilbert Franz Rahm a reanimat tardigrade, după ce le-a încălzit până la 151 de grade Celsius, timp de 15 minute! La cealaltă extremă, unele tardigrade au rezistat și dacă au fost înghețate la -272,8 grade Celsius, ele tolerând, din câte se pare, formarea de gheață în celulele lor. Nici presiunile extreme nu-i dau gata pe micuții urși de apă, ei fiind capabili să supraviețuiască, în stare latentă, la o presiune de 600 de megapascali (MPa), care este mai mare decât orice presiune care ar putea fi întâlnită în natură. Uimiți de rezistența neobișnuitelor creaturi, cercetătorii au expus urșii de apă inclusiv la doze letale de raze X și la doze mari de radiație ultravioletă, de radiație alfa sau gamma, constatând că tardigradele supraviețuiesc și acestei provocări.
Dar culmea probelor la care au fost supuși urșii de apă a fost trimiterea lor în cel mai ostil loc posibil: spațiul cosmic. Experimentul s-a desfășurat în 2007, când mii de tardigrade au fost atașate unui satelit. După ce satelitul a revenit pe Pământ, oamenii de știință au decoperit nu doar că multe dintre tardigrade supraviețuiseră, ci și că unele femele s-au simțit suficient de confortabil pentru a depune ouă în spațiu, de unde puii au revenit pe Terra cât se poate de sănătoși și de în formă.