Și anul acesta, melomanii bucureșteni sunt răsfățați. Ediția 2019 a Festivalului Internațional "George Enescu" se desfășoară în perioada 31 august - 22 septembrie, în mai multe locuri din București: Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Radio, Sala Mică a Palatului și Teatrul Excelsior. Pentru această ediție, organizatorii au ales ca temă centrală "Lumea în armonie". Directorul artistic al Festivalului Enescu este Vladimir Jurowski.
Printre puținii contemporani care l-au ascultat cântând, pe viu, pe George Enescu, s-a numărat și istoricul Neagu Djuvara, dispărut anul trecut dintre noi. Neagu Djuvara l-a ascultat concertând pe George Enescu, la Ateneu. România era în război, și soldatul Djuvara venise la București de pe front, într-o scurtă permisie. Prezent la un concert susținut de Enescu, Neagu Djuvara nu mai avea să uite vreodată întâlnirea "pe viu" cu uriașul muzician. Scurtul interviu pe care îl publicăm ne-a fost acordat, de altfel, tot cu prilejul unui concert din Festivalul Enescu. Ultimul la care marele istoric a asistat.
Pe front, la 24 de ani
- Domnule Djuvara, vă mai amintiți când l-ați ascultat cântând pe George Enescu?
- Sigur că da. Îmi amintesc perfect. Parcă a fost ieri. Era în 1941, perioadă teribilă, de război, când bărbații valizi erau pe front, cum era și cazul meu. Eu aveam doar 24 de ani, dar eram deja însurat și cu un copil mic. Făcusem un doctorat și-mi amânasem satisfacerea stagiului militar. Așa că, atunci când m-au luat în armată, eram deja tată de familie. Am făcut un serviciu militar foarte greu. Când ai 18 ani, mai treacă-meargă, dar când faci armata la 24 de ani și ai și o familie care depinde de tine, e cu mult mai greu.
- Vă mai amintiți evenimentele de atunci?
- Da. Am fost trimis pe front cu 8 zile înainte să înceapă războiul. Nici nu terminasem școala militară de la Ploiești, că am și fost trimiși în linia de front. Am început războiul în noaptea de 22 iunie 1941 și, cu Regimentul 6 "Mihai Viteazul", am ajuns până la Odesa. În luptele acelea, regimentul meu a fost complet distrus. Din 3.000 de oameni nu au mai rămas întregi decât 92. Printre care și eu. M-a iubit Dumnezeu. Așa cum s-a întâmplat și de atunci înainte, de multe ori.
Miros de front și de moarte
- În ce împrejurări l-ați cunoscut pe George Enescu?
- Se anunțase o permisie de șase zile. Eu eram încartiruit la Tiraspol și voiam, ca tot soldatul, să plec acasă. În ultima clipă, s-a anunțat că permisia a fost anulată. A ieșit o nenorocire. O mulțime de soldați au sărit din trenuri, au vrut de disperare să dezerteze și, până la urmă, mareșalul Antonescu, realizând că luase o măsură greșită, a revenit asupra ordinului de revocare a permisiei. Eu eram la cazarmă, când un superior de-al meu m-a informat că aveam, totuși, șase zile libere. Mi-am făcut socoteala că fac patru pe drum, dus-întors, și eram gata să renunț. "Uite că e pe câmp un avion care decolează spre București. Du-te repede!", mi-a spus ofițerul. Am plecat imediat, nu mi-am luat nici bagajele, nici măcar o periuță de dinți. Era prima dată când zburam cu avionul. Ne-am înghesuit mai mulți oameni în avion și în trei ore am fost la București.
I-am făcut o surpriză soției mele. Ea cumpărase pentru seara aceea două bilete la Ateneu, la un concert al lui Enescu. Voia să meargă cu o prietenă. Bineînțeles că prietena s-a sacrificat și am mers eu în locul ei. Am făcut un duș lung, să scot din mine mirosul de front și de moarte, m-am îmbrăcat cu o cămașă curată, ușoară, civilă, și am plecat spre Ateneu. A fost o seară magică.
- Mai țineți minte ce a cântat George Enescu atunci?
- Cum aș putea uita? Concertul pentru vioară și orchestră, de Beethoven.
"Am început, bărbat în toată firea, să plâng"
- Cum a cântat?
- Magnific. Nu știu dacă de vină a fost interpretarea lui sau durerea mea, cert este că am început, eu, bărbat în toată firea, să plâng. Țin minte și acum, eram în rândul întâi și nu îndrăzneam să mă uit nici în stânga, nici în dreapta, de rușine, pentru că lacrimile mi se înnodau în barbă. Nu mă mai puteam stăpâni. Diferența dintre măcelul de pe front, dintre moartea, mirosul de sânge, păduchii, praful, mizeria, groaza care pusese stăpânire pe noi toți, și frumusețea Ateneului, cu sunetul minunat al concertului, era mult prea mare. Pe front trăisem iadul, iar Enescu m-a transportat în Rai. A fost unul dintre cele mai frumoase, dar și cele mai dureroase momente din viața mea. Soarta a făcut ca atunci să fie singura dată când l-am auzit, cum se spune, "pe viu", pe George Enescu. Sigur că aveam toate discurile lui, în 1936 fusesem și la premiera operei "Oedip", dar aceea a fost prima și ultima oară când l-am văzut concertând. E o amintire pe care nu o voi uita câte zile voi mai avea.