BIANCA BRAD - "Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot"

"Soluția salvatoare: Pilates"

- Bianca, toată lumea te cunoaște ca actriță și cântăreață. Ce te-a îndemnat să-ți alegi o nouă profesiune, din zona sportului? De ce Pilates?

- Mie mi-a plăcut mișcarea întotdeauna. Când eram adolescentă, făceam mult sport, fără să fiu împinsă de la spate și fără să fiu influențată de reviste de modă sau emisiuni tv. Pur și simplu simțeam nevoia să-mi lucrez mușchii și nu concepeam să treacă o zi fără să fac sport: de când mă trezeam, începeam încă din pat cu "bicicletă" și "abdomene". Practicam gimnastică aerobică, mergeam la sală. Din păcate, după ce am rămas însăr­cinată cu Luca, nu am mai făcut sport, și nici după nașterea lui. Din motive medicale, am născut prin cezariană, și din cauza anesteziei făcute prost, am avut probleme foarte mari cu spatele. Și încă mai am. Dar nu doar durerile pe care le-am avut după naștere m-au oprit în a relua sportul, ci și faptul că preferam să stau să-l sorb din priviri pe Luca... Când dormea, în loc să mă odihnesc și eu, pur și simplu, îl priveam, îl mângâiam, îi cântam, îl "cercetam" și visam cu ochii deschiși cum va fi.... Apoi am ră­mas însărcinată cu Emma, iar pierderea ei, cu câteva zile înainte de a se naște, mi-a dat viața peste cap, m-a dezechilibrat total și am căzut în­tr-o depresie cruntă. Sentimentul de vinovăție mă copleșea. Am decis că merit să sufăr, și atunci am ignorat total sportul și alte activități care îmi făceau plăcere înainte. Motivul pentru care spun aceste lucruri nu este deloc unul explicativ, ci o fac pentru femeile care dintr-un motiv sau altul trec prin drame puternice. Încerc să ajut cu povestea mea și să le încurajez să nu se aban­doneze niciodată. La mine a durat ceva mai mult, dar, în ultima perioadă, am început să resimt din ce în ce mai tare lipsa sportului și am căutat o soluție pentru a-mi regăsi motivația. Am aflat-o la prietena mea, Cosmina Grigore, care făcuse un curs acreditat pentru a deveni instructor de Pila­tes, iar ea m-a încurajat să-l fac și eu. Dar imediat după ce am luat decizia de a mă pregăti pentru a deveni instructor, au început și îndo­ielile... Oare e bine ce fac? Oare voi face față examenelor di­ficile? Oare vor fi cliente care vor avea încredere în cunoștințele mele și vor veni la clasa mea? Oare voi fi ridiculizată?... M-a ajutat gândul că, având o responsabilitate, voi fi nevoită să țin cursurile și, deci, voi face iar sport, în mod con­secvent. Dar mai mult decât asta, forța și curajul mi-au fost date de gândul că voi inspira și alte femei de vârsta mea care, văzându-mă pe mine, măcar vor în­cerca această excelentă formă de mișcare. Și cu acest țel în minte și ini­mă, m-am aruncat într-o aventură care m-a sur­prins și m-a prins total! A fost mult mai greu de­cât mi-am imaginat, dar nu doar din cauza exer­cițiilor complexe și a durerilor (mă accidentasem rău la umăr, cu puțin timp înainte), ci și din cauza vo­lumului mare de in­for­mații. Am realizat un lucru intimidant și sur­prinzător: nu mai țineam minte ce învăț, nu mai aveam exercițiul me­mo­ratului, mai ales ra­portat la cei tineri. În plus, exact în aceeași perioadă, mama mea s-a îmbolnăvit și am fost extrem de stresată și de obosită, împărțin­du-mă între orele de curs, vizitele la spital și timpul acordat lui Luca. În plus, umărul mă durea în con­­tinuare. Din aceste ca­uze, nu am avut cum să mă pre­­gătesc și să exersez așa cum ar fi trebuit. Zilele tre­ceau și realizam, cu disperare, că se apropiau examenele și eu nu apucasem să fac nimic, pentru că plecam dimineața de acasă și mă întorceam sea­ra, total epuizată, fizic și psi­hic. În dis­perare, mi-am amin­tit de o metodă despre care ci­tisem că ar fi eficientă: seara, cu ulti­mul firicel de energie pe ca­re-l mai aveam, copiam în­tr-un caiet textele din ma­nua­lul primit la curs, desenam exercițiile și, pe măsură ce fă­ceam asta, vizualizam cum fac exercițiul, schițând mișcă­rile, stând pe scaun! Frica pusese totuși stăpânire pe mine, chiar mă gândeam să amân examenul, însă, din fericire, voința a fost mai puternică. Am înțeles că este un test al vieții, așa că am decis să merg la examen și să fac tot ce pot. Am reușit! Mi-am dat seama că, dacă sunt un elev atât de dedicat, cu siguranță voi fi și un profesor pe măsură. A fost o perioadă extrem de grea, cu multe încercări și obstacole, care parcă mi-au umbrit bucuria reușitei, însă am înțeles o dată în plus că, dacă vrei din tot sufletul să-ți îndepli­nești un vis, dacă îți este menit, imposibilul poate deveni posibil. Pare un clișeu, dar vă rog să mă credeți că nu e. Pentru mine, diploma de instructor certificat de Pilates reprezintă, de fapt, dovada că am mai trecut un examen de voință și de perseverență.

Mă simt absolut minunat

- Cârcotașii spun că această formă de sport, "pilates", este o simplă fiță. Ajută-ne să-i contrazicem argumentat.

- Cârcotași au fost și vor fi mereu. Dar ei nu trebuie să te împiedice, ci, din contră, să te motiveze, să te determine să perseverezi. Metoda Pilates a fost concepută la începutul anilor 1900, de Joseph Pilates. Inițial, a fost o metodă medicală, care, datorită beneficiilor dovedite în timp, a devenit o formă de fitness pentru trup, minte și suflet. Deși provenea dintr-o familie care prețuia și promova sănă­tatea, Pilates a fost un copil bolnăvicios, care suferea de rahitism, astm și febră reumatică. Hotărât să devină mai puternic, a început să studieze și să aprofundeze metode de îmbu­nătățire a stării de sănătate. Aș putea vorbi despre el ore întregi, despre cum exercițiile lui au ajutat răniții în război..., dar asta ar face subiectul unui alt material. Ideea e că exer­cițiile Pilates au un mare avantaj: pot fi prac­ticate de oricine, indiferent de vârstă, sex sau con­diție fizică, cu risc minim de a te răni, pu­nân­du-se accentul pe siguranță, motiv pentru care o recomand tuturor, cu toată căldura! Este o me­todă posturală excelentă, care duce la creș­te­rea tonusului muscular, la reducerea nivelului de stres, crește mobilitatea articulațiilor, îmbună­tă­țește circulația și conferă energie întregului organism.

- Completezi mișcarea și cu o dietă specială sau îți îngădui să mănânci orice?

- Am renunțat la așa numitele "otrăvuri albe" - adică am înlocuit zahărul rafinat, făina albă, orezul alb, laptele de vacă pasteurizat și sarea ra­finată, cu făină de secară sau integrală, orez bas­mati sau sălbatic, lapte de migdale sau de cocos și sare nerafinată. De asemenea, am renunțat la carnea roșie, mezeluri și lactate, consumând, în schimb, salate, pește sălbatic, fructe de mare, legume, fructe și nuci. Nu a fost un proces ușor... Deloc, chiar! Dar mi-am educat voința și, odată cu ea, papilele gustative. Reușita a fost răsplătită pe măsură, pentru că mă simt absolut minunat!

"În voia lui Dumnezeu"

- Te numeri printre femeile care n-au nici o legătură cu vârsta. La 50 de ani arăți ca la 30. În afară de sport, mai există ceva care te face, pur și simplu, să iradiezi?

- Consider că 51 de ani, cât am exact, este doar o cifră de pe actul de naștere. Spiritul meu este mult mai tânăr de-atât. În afară de sănătate și forma fizică, cred că mintea are rolul cel mai important în lumina de care vorbeai. Felul în care privești lucrurile, obstacolele, încercările, viața în general. Apoi, degeaba ai un aspect fizic plăcut, dacă înlăuntrul tău este urât. Degeaba ai cei mai frumoși ochi, dacă privirea ți-e goală, rece, plină de ură și nu vede dincolo de aparențe. Degeaba ai frunte fru­moasă, dacă ești mereu încruntat și în spatele ei forfotesc doar gânduri ne­gre, nemulțumiri, neîncredere, teamă, răzbunare, invidie. Degeaba ai buze frumoase, dacă nu zâmbești, dacă vorbești urât, dacă bârfești și dacă rănești cu cuvintele tale. Degeaba ai urechi bine proporționate și mâini frumoase, dacă nu-i auzi și nu-i ajuți pe cei din jurul tău. Degeaba ai statu­ra frumoasă, dacă ești arogant și nu te apleci să ridici pe cineva de jos sau, pur și simplu, să strângi gunoiul. Degeaba ai bani, dacă ești egoist și zgârcit. În mod curios, sufletul meu este, în același timp, tânăr și bătrân. Bătrân, în sensul înțelepciunii dobân­dite de-a lungul timpului (departe însă de înțelepciunea unui Înțelept...). Tânăr? Sincer, nu mi-e foarte clar de unde vine... Poate pentru că sunt o visătoare și văd, mai ales, binele și frumosul din oameni. Tind să cred însă că rolul cel mai mare în "lumina mea" îl joacă faptul că m-am apropiat foarte mult de Dum­nezeu... Credința în El îmi dă speranță, putere și curaj, mai ales în momentele în care mă cople­șesc grijile și problemele. Credința te ajută să vezi binele din orice rău și să fii recunoscător pentru tot. Ți se ridică un mare bolovan de pe ini­mă, orizontul și chipul ți se înseninează și ți se deschide drumul spre o mare de infinite posi­bilități... Iubirea, acceptarea, iertarea, recunoș­tința, imaginația, speranța, răbdarea sunt ingre­dientele "rețetei" cu ajutorul căreia poți atrage în viața ta ceea ce ai nevoie cu adevărat.... Mă ajută enorm faptul că îmi încep și închei fiecare zi mulțumindu-I lui Dumnezeu și lăsându-mă în voia Lui... 

Teatrul, filmul și stelele de pe cer

- Bianca, lansa­rea ta în atenția pu­blică a por­nit, totuși, de la televi­ziu­ne și tea­tru. Nu ți-e dor, măcar câteodată, de scenă și de aplauze?

- Ooo, ba da! Chiar foar­te tare! Resimt tot mai mult lipsa energiei creative de pe scenă și de pe plato­urile de filmare și îmi do­resc foarte, foarte mult să revin. Îmbucu­rător este fap­­tul că, deși nu mai sunt prezentă pe ecrane sau prin re­viste, lumea încă mă recunoaște, mi se în­tâmplă des să-mi spună că ar dori să mă vadă din nou în fil­me sau pe micul ecran. Am mai primit pro­­puneri, dar am simțit că nu era lo­cul meu în acele proiecte și le-am refuzat. Oricât de mult îmi lipsește ac­ti­vi­tatea artistică, nu vreau să accept ceva doar de dra­gul de a apărea din nou în lu­mina reflec­toarelor. Încă mai am multe de spus și de oferit, ba chiar mai multe decât îna­inte, iar dacă mi-e scris în stele să revin în dome­niul ar­tis­tic, atunci toate se vor așeza așa cum trebuie în dru­mul meu.

Depresia, marele dușman

- Ești suplă, blondă, ai ochi albaștri, s-ar cuveni să ai un destin fericit, de zână... Ai avut partea ta de dramă în viață, între care pierderea fetiței tale ocupă primul loc... Crezi că te-ar mai putea pândi depresia?

- Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru faptul că mi-a dat înțelepciunea și puterea de a nu mă înrăi sau acri din cauza suferințelor. Îi mulțumesc pentru că m-a luminat, ca să pot ac­cepta greutățile cu smerenie și să le întorc în fa­voarea mea. Viața e plină de neprevăzut și de provocări, așa că, în mod sigur, oricât de puternic ești, este posibil să ți se întâmple ceva care să te dă­râme... din nou. Am trecut prin asta, nu doar o dată. Din fericire, m-am ridicat mereu - poate mai obosită, dar în mod cert mai puternică. Nem­ții spun așa: "Übung macht den Meister" - "exer­cițiul îl face pe maestru" , iar eu cred că e adevărat.

- Cum ne ferim de pe­ri­colul depresiei?

- Demontând tiparele de gândire care ne blochează sau ne trag în jos. Găsind preocupări, făcând lucruri noi. Uneori, ajută și niște analize me­dicale, care pot dezvălui carențe sau deze­chi­libre, ce pot declanșa depresia. Căutând și cerând ajutor atunci când simți că nu mai faci față. Re­amintindu-ți că nu ești singur, că Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce și rugându-L să-ți dea putere, curaj, înțelepciune și răbdare, pentru a putea înfrunta încercările cu seninătate. 

- Aș adăuga că pruncii noștri, pe care îi naștem și-i creștem, sunt "me­di­camentul" perfect pentru toate frus­trările pe care ni le scoate în față viața.

- Câtă dreptate ai! Îi multumesc zil­nic lui Dumnezeu că mi l-a dăruit pe Luca și Îl rog tot timpul să aibă gri­jă de el! Este un copil reușit - solar, fru­mos, vesel, empatic, inteligent, cre­ativ, inimos, afectuos, generos...., dar și căpos. La vârsta lui au început să apară și efectele secundare, provocate de hormonii specifici pubertății. Din fericire, sunt ușoare și se contra­ca­rează cu dialoguri constructive, îmbrățișări și cu multă iubire.

- Băiatul tău are deja 14 ani. Crezi că sunt tinerii de azi suficient de pregătiți, și de capabili sufletește, ca să schimbe destinul României?

- Dacă nu am crede așa, dar mai ales, dacă nu i-am călăuzi într-acolo, atunci am fi pierduți. Însă nu avem voie și nu este corect să lăsăm totul pe umerii lor. Noi, părinții, avem un rol foarte important în a-i pregăti pentru această misiune. Este una dificilă în contextul actual, dar nu imposibilă. Că este vorba de gândire, atitudine sau vocabular, copiii copiază și redau ce văd în casă, dar și la televizor sau în mediul online. Or, aces­tea din urmă au, din păcate, o influență foarte proas­tă asupra lor. În special televiziunea care, în loc să educe, se coboară la un nivel frustrant și demoralizator de jos. Dacă și părinții acceptă și încurajează vulgaritatea, minciuna, urâtul, superficialitatea, cauza tinerilor e pierdută.  Cred că primul și cel mai simplu pas spre o societate echi­librată ar fi aplicarea unei reguli simple, auzită des, dar folosită prea rar și superficial: "Ce ție nu-ți place, altuia nu face!". Nu mai avem voie și nici timp să așteptăm de la alții să ne salveze. Schim­barea e în fiecare dintre noi. La fel și vin­de­carea. Trebuie doar să conștientizăm, să vrem cu ade­vă­rat și să acționăm. Cu iubire, în­țelepciune și curaj. Așa să ne ajute Dumnezeu!