Chef cu domnul Spirică

Am fost un an profesor de română la Negoieşti, co­muna Albeni, judeţul Gorj.

Era în anii 1967-1968, când am absolvit liceul şi am intrat la cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de Litere. Satul era izolat, cocoţat pe dealuri şi dominat de câteva familii de vază, în frunte cu renumitul părinte Gheorghe Verzan. Nepoata lui, Doiniţa, era cea mai silitoare şi mai frumoasă elevă din şcoa­lă. Parcă o văd, premiantă de clasa a VI-a, purtând cu mândrie cravata de pionier şi lăsându-şi părul casta­niu, împletit în codiţe, să-i cadă pe umeri. La câteva săp­tămâni după ce am ajuns în şcoală, prin noiembrie, a ve­nit la ore cu o trăistuţă pământie, plină cu fructe mărunte, cu mustăţi şi galben-verzui. Erau "moşmoane". "Cum?". Am întrebat plin de curiozitate. "Moşmoane, da!". Dulci-acrişoare, tămâioase, pline de miez. Fuseseră aduse din nordul Turciei, de cine-ştie-cine şi de cine-ştie-când... În toamna trecută, sora mea, Maria, a găsit pe internet şi mi-a cumpărat doi puieţi care s-au prins şi care anul viitor vor face primele fructe. În vremea profesoratului meu provizoriu, cu peste 50 de ani în urmă, eleva Verzan m-a încântat cu darul ei simplu. Când, peste un an, fiind student la Bucureşti, Doiniţa mi-a trimis o scrisoare: "Dra­gă Bădiţă, şcoala este bine, domnul director mai face chefuri cu profesorii la pivniţa din crâng, iar noi, cei dintr-a şaptea, vă simţim lipsa la română; moşmonii sunt plini de fructe...". Din păcate, am rătăcit scrisoarea şi n-am mai văzut-o pe nepoata părintelui Verzan nicio­dată. Stăteam în gazdă la gospodarul Titu Birău. care-mi închiriase o cameră curată, cu caiere de lână dă­ră­cită depuse pe lângă pereţi. Le scriam fostelor colege de cla­să, Icuţa şi Diana, despre viaţa la ţară şi la... piv­niţele satului. Potrivit unei străvechi tradiţii, sătenii îşi ţineau vi­nul, carnea şi ceapa într-un "sat" al... pivniţelor, lângă pădure. Când era sărbătoare, directorul Fugaru îşi lua cheia de lemn pe umăr şi ne dădea semnalul: "La treabă, băieţi". Cheia avea peste 60 de centimetri lun­gi­me, era din lemn de stejar, depăşind în greutate mai bine de o jumătate de kilogram. Ca să deschidă uşa pivniţei, domnul director făcea o seamă de mişcări neaşteptate, în sus, în jos şi lateral, mai complicate decât la deschiderea unei bănci. De cum intrai, te aţâţa un miros de afumătură, de usturoi şi ceapă, de slănină şi muşcheţi, toate depuse cu grijă în mici castroane de pământ, ascunse în feres­truici săpate în pereţi. Butoaiele cu vin şi ţuică se odih­neau lângă damigenele cu vişinată şi afinată, toate aşe­zate în jurul unei mese de stejar, pe care ne aşteptau pâini negre, învelite în ştergare de cânepă. Scaunele de fag uscat umpleau colţurile încăperii, iar pe o scăriţă solidă, de anin, se urca solistul tarafului, chemat pe ascuns de dom­nul director. Vinul era uşor şampanizat, se bea din ulcele de lut, în timp ce gustările afumate îţi uscau gura, ce­rând iar şi iar încă o ulcică înspumată. Cheful se în­cheia spre ziuă, când lăutarii aproape că adormeau cu capul pe viori, iar gazda nu mai putea să introducă tâlvul în butoi. Plecam cântând, speriind câinii şi trezind vecinii. Toată lumea ştia că "la domnul Spirică" iar a fost o noapte de pomină. Aşa era viaţa la Negoieşti. Mulţi dintre chefliii acelui timp, în frunte cu admirabilul di­rec­tor Fugaru, nu mai sunt printre noi, fie-le ţărâna uşoară. Din nefericire, odată cu ei s-a dus şi tinereţea noastră.