Şcoala situată peste drum de casa noastră îşi deschisese porţile de câteva zile. Deşi eu mai aveam de aşteptat un an, îmi plăcea să merg în clădirea albă şi răcoroasă, chipurile ca să-mi caut surorile. În ograda noastră, printre vite şi păsări, se afla un căluţ roşcat, cu o stea albă în frunte. Era aşa de frumos, cu o semeţie de care părea el însuşi conştient, încât era imposibil să nu-l îndrăgeşti. Îl iubeam nespus. Îl botezasem Năzdrăvanul, pentru că îl asemuiam cu un căluţ din poveşti. Aproape zilnic, furam din cămară câteva bucăţi de zahăr cubic, pentru a-mi răsfăţa prietenul. Le scoteam, una câte una, din buzunarul rochiţei, le aşezam în palmă şi i le ofeream cu gingăşie. Năzdrăvan le lua cu delicateţe, umflându-şi nările şi privindu-mă lung, cu recunoştinţă. Se închegase între noi, pe nesimţite, o legătură trainică. Deoarece mama lui pleca zi de zi la munca ogorului, micul meu amic stătea închis în grajd. Uneori dărâma singur placa de scânduri pusă pe post de uşă şi ieşea în curte, alergând de colo-colo, nechezând şi zvârlind nărăvaş din copite. Vai de cel care-i stătea în cale! Pe mine mă amuza grozav şi-l urmăream cu încântare de după gărduleţul de sârmă ce împrejmuia grădiniţa de flori. Era greu de prins; abia către seară, când se întorceau părinţii mei de la câmp, intra şi el în grajd, odată cu mama lui. Când nu reuşea el să "evadeze", îl slobozeam eu, minţind că a ieşit singur, numai de dragul de a-l vedea cum zburdă şi se bucură de libertate.
Într-una din peregrinările mele prin cancelariile şcolii, unde ajunsesem să fiu un oaspete obişnuit, aplaudată pentru evoluţiile mele de recitatoare, am primit în dar, de la profesorul de matematică, o cravată de pionier. Eram tare mândră de ea, mai ales că trebuia, conform înţelegerii, să o port ori de câte ori aveam chef de-o "vizită" pe la şcoală. Într-o zi am spălat-o, deşi nu părea deloc murdară, şi am întins-o pe gărduleţul de sârmă, să se usuce la soare. Năzdrăvanului, care scăpase fără ajutorul meu, i s-a părut numai bună de gustat. Ce şi-o fi zis? Că e jăraticul din poveste! Drept pentru care a şi purces a se înfrupta din ea. Până să bag eu de seamă, cravata mea era ferfeniţă. Am plâns cu năduf, dar a doua zi am uitat şi, iertându-mi prietenul, l-am mângâiat cu dragoste şi i-am întins, spre împăcare, bucata de zahăr mult râvnită...
Au trecut ani şi ani, dar şi acum port în suflet, ca pe-o icoană, imaginea căluţului înstelat, prietenul copilăriei mele. Colectivizarea i-a obligat pe părinţii mei să-l predea, odată cu atelajele, deşi el încă nu ajunsese la vârsta să poată fi pus în hamuri... Chinul oamenilor a fost împărtăşit şi de bietele animale.
NICULINA B. - Bucureşti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
