Era în anii 1967-1968, când am absolvit liceul și am intrat la cursurile fără frecvență ale Facultății de Litere. Satul era izolat, cocoțat pe dealuri și dominat de câteva familii de vază, în frunte cu renumitul părinte Gheorghe Verzan. Nepoata lui, Doinița, era cea mai silitoare și mai frumoasă elevă din școală. Parcă o văd, premiantă de clasa a VI-a, purtând cu mândrie cravata de pionier și lăsându-și părul castaniu, împletit în codițe, să-i cadă pe umeri. La câteva săptămâni după ce am ajuns în școală, prin noiembrie, a venit la ore cu o trăistuță pământie, plină cu fructe mărunte, cu mustăți și galben-verzui. Erau "moșmoane". "Cum?". Am întrebat plin de curiozitate. "Moșmoane, da!". Dulci-acrișoare, tămâioase, pline de miez. Fuseseră aduse din nordul Turciei, de cine-știe-cine și de cine-știe-când... În toamna trecută, sora mea, Maria, a găsit pe internet și mi-a cumpărat doi puieți care s-au prins și care anul viitor vor face primele fructe. În vremea profesoratului meu provizoriu, cu peste 50 de ani în urmă, eleva Verzan m-a încântat cu darul ei simplu. Când, peste un an, fiind student la București, Doinița mi-a trimis o scrisoare: "Dragă Bădiță, școala este bine, domnul director mai face chefuri cu profesorii la pivnița din crâng, iar noi, cei dintr-a șaptea, vă simțim lipsa la română; moșmonii sunt plini de fructe...". Din păcate, am rătăcit scrisoarea și n-am mai văzut-o pe nepoata părintelui Verzan niciodată. Stăteam în gazdă la gospodarul Titu Birău. care-mi închiriase o cameră curată, cu caiere de lână dărăcită depuse pe lângă pereți. Le scriam fostelor colege de clasă, Icuța și Diana, despre viața la țară și la... pivnițele satului. Potrivit unei străvechi tradiții, sătenii își țineau vinul, carnea și ceapa într-un "sat" al... pivnițelor, lângă pădure. Când era sărbătoare, directorul Fugaru își lua cheia de lemn pe umăr și ne dădea semnalul: "La treabă, băieți". Cheia avea peste 60 de centimetri lungime, era din lemn de stejar, depășind în greutate mai bine de o jumătate de kilogram. Ca să deschidă ușa pivniței, domnul director făcea o seamă de mișcări neașteptate, în sus, în jos și lateral, mai complicate decât la deschiderea unei bănci. De cum intrai, te ațâța un miros de afumătură, de usturoi și ceapă, de slănină și mușcheți, toate depuse cu grijă în mici castroane de pământ, ascunse în ferestruici săpate în pereți. Butoaiele cu vin și țuică se odihneau lângă damigenele cu vișinată și afinată, toate așezate în jurul unei mese de stejar, pe care ne așteptau pâini negre, învelite în ștergare de cânepă. Scaunele de fag uscat umpleau colțurile încăperii, iar pe o scăriță solidă, de anin, se urca solistul tarafului, chemat pe ascuns de domnul director. Vinul era ușor șampanizat, se bea din ulcele de lut, în timp ce gustările afumate îți uscau gura, cerând iar și iar încă o ulcică înspumată. Cheful se încheia spre ziuă, când lăutarii aproape că adormeau cu capul pe viori, iar gazda nu mai putea să introducă tâlvul în butoi. Plecam cântând, speriind câinii și trezind vecinii. Toată lumea știa că "la domnul Spirică" iar a fost o noapte de pomină. Așa era viața la Negoiești. Mulți dintre chefliii acelui timp, în frunte cu admirabilul director Fugaru, nu mai sunt printre noi, fie-le țărâna ușoară. Din nefericire, odată cu ei s-a dus și tinerețea noastră.