ALEXANDRA VELNICIUC - "Munca mea îmi place la nebunie"

"Mi-a dat Dumnezeu o genă bună"

- În Asul Verde din august, fratele mai mic al "Formulei AS", ai dat un interviu despre sti­lul tău de viaţă, care s-a bucurat de o au­dienţă-record. Îţi propun ca şi dialogul nostru de astăzi să por­nească de la aceleaşi subiect: forma maximă. Care ţi-e reţeta de oprit timpul în loc?

- Cred că reţeta cea mai bună de oprit timpul în loc este să nu cauţi o reţetă de oprit timpul în loc! (râde) Eu cred că timpul n-a trecut degeaba peste mine şi cred c-am ştiut să-mi trăiesc deplin fie­care etapă a vieţii, cu toate provocările şi greutăţile pe care le-am avut - c-au exis­tat şi din astea! Nu mi-am propus niciodată să fac ceva ca să rămân tânără şi frumoasă! Pentru simplul fapt că eu consider că nu doar femeile, ci oamenii, în general, câştigă mult trăindu-şi viaţa frumos şi lăsând timpul să-şi aştearnă tuşele pe chipurile şi pe trupurile lor. E important să ne bucurăm de fiecare etapă de viaţă, căci fiecare are valoarea ei, da­că ne asumăm s-o parcurgem cu toată cre­dinţa şi cu tot aplombul, dacă ne asu­măm să-i pătrundem lecţia. Deci, eu nu mi-am bătut capul nici cu intervenţiile chi­rurgicale, nici cu trata­mentele-minune. E ade­vărat că am, totuşi, o genă bună şi că Dumnezeu m-a iubit mult de mi-a dat-o! Pe de altă parte, fac şi mişcare, dar nu din narcisism şi nici din dorinţa de a arăta nu ştiu cum, ci pentru că simt nevoia de mişcare! Orele în care fac diverse exerciţii sunt oaza mea de linişte, atunci îmi descarc toate tensiunile. N-am o cadenţă exactă, dar, de obicei, îmi pro­gramez patru şedinţe de sport pe săptă­mână, un timp inventat, căci am nevoie de el! Aşa că, de cam patru ori pe săptămână, mă trezesc la 5 di­mineaţa, îmi fac mişcarea şi după aceea intru în viaţă!

- Crezi că şi munca întreţine "binele" unui om? Dragul pentru profesie? Tu joci enorm, eşti extrem de prezentă artistic...

- Cu siguranţă! Eu nu mi-am propus să opresc timpul în loc cu operaţii sau tratamente, în schimb, mi-am propus să fac în viaţă tot ce-am simţit că trebuie făcut - şi pentru mine, şi pentru ceilalţi. Şi, oricât de pompos ar suna, am simţit dintotdeauna că trebuie să dăruiesc ceva din prea­plinul făpturii mele, or, prin natura meseriei de actriţă, exact asta fac. Când mă urc pe sce­nă, dau ceea ce simt că am mai bun şi oamenii receptează asta, fluxul de energie care se împleteşte între noi face bine şi la psihic, şi la suflet, şi - se vede treaba! - şi la riduri! (râde) Şi mai e ceva: foarte multă lume mă opreşte pe stradă şi-mi spune, uimită, "Dar sunteţi atât de normală!". Da, sunt normală, fiindcă nu mi-am creat o imagine ar­tificială de persoană pu­blică. Aşa cum sunt când mă duc în parc cu câinele aşa sunt şi când merg la teatru. Nici din punctul de vedere al as­pectului exterior n-am vrut să "vând" un fals: când trebuie să mă machiez, mă ma­chiez, în rest, în ma­joritatea timpului, sunt adepta unui aspect în­grijit, dar cât se poate de natural - un blush şi puţin rimel îmi sunt de-ajuns. Nu sunt scla­va ima­ginii mele, nu umblu cu un kilogram de gene în po­şetă sau cu unghii ma­ro, nu simt nevoia să fiu altfel decât sunt în rea­litate şi nu simt nevoia să par altceva decât sunt. Cul­tiv natura­leţea în mod... natural! Şi apoi, fireşte, mai e şi faptul că munca mea îmi place la nebunie. Cred că lucrul cel mai important în viaţă e să-ţi alegi sau să te aleagă o profesie pe care s-o faci cu plăcere. Altfel, viaţa devine chin! Sunt convinsă că dac-ar fi trebuit să stau 8 ore pe zi la un birou, acum deja aş fi fost o bătrână decrepită şi trupeşte, dar şi în suflet şi la minte. Mi-am dorit foarte mult să am o profesie în care nicio zi să nu semene cu cealaltă şi Dum­nezeu mi-a dat această şansă, pentru că meseria asta a mea îmi dă o libertate fantastică. Eu nu mă plic­tisesc niciodată, am permanent mintea ocu­pată cu tot felul de gânduri. Profesia de actor îmi menţine mobilitatea men­tală, dar şi pe aceea fizică. Mă menţine în alertă, la curent cu mersul lucrurilor, nu-mi permite să mă înă­cresc şi să decad. Şi, apropo de gânduri, deşi nu sunt o vi­sătoare, în sensul propriu al cuvân­tului, mie îmi place să creez poveşti: văd un om şi încep să-mi imaginez povestea lui de viaţă, încep să-i creez o lume. E un exer­ciţiu care dă o mare bogăţie inte­rioa­ră!

"Să joci pentru copii e o experienţă unică"

- Aşa se explică inventivitatea ta artistică?

- Da, clar, dar ea se mai explică şi prin do­rinţa mea uriaşă de in­dependenţă. Pe care mi-am păs­trat-o integral până în urmă cu doi ani, când m-am angajat la Teatrul "Ion Creangă" - un tea­tru care îmi permite însă o mare libertate! Să joci pentru copii e o experienţă uni­­că, pe care orice actor trebuie s-o trăiască măcar o dată, fiindcă ea n-are nicio legătură cu actul de a juca pentru adulţi. Copiii sunt mult mai ne­iertători decât adulţii, toc­mai prin inocenţa şi prin ones­titatea lor.

- Dar ce te-a determinat să faci şi pasul spre angajare?

- În mine s-a născut, nu ştiu de ce, o curiozitate nouă: cum mi-ar fi? Şi uite că mi-e foarte bine! Cul­mea! (râde) La drept vorbind, ex­perienţa asta e destul de simplă, fi­indcă, în rest, eu joc serile, la Tea­trul Elisa­be­ta, deci nu încurc pe nimeni, cu ni­mic.

- Care e motivaţia ritmului artistic alert în care trăieşti? În loc să stai liniştită în vacanţă, în Grecia, vii în ţară săptămânal să joci. De ce?

- Pe de-o parte, din motive sen­timentale: mi-e dor de public. Mă simt datoare faţă de el. Deşi nu mi-am dorit să fiu iubită de nimeni, am ajuns să fiu iubită de un public foarte numeros. Probabil pentru că mereu i-am tratat pe oameni cu sinceritate şi cu normalitate, am dobândit o apreciere artistică şi o afecţiune la care nici n-aş fi visat şi pentru care sunt extrem de re­cu­nos­cătoare. Pe de altă parte, ex­pli­caţia rit­mului alert din pro­fesie o reprezintă fanatismul meu de a fi la datorie când sunt che­mată. Teatrul Eli­sa­beta e un teatru privat, pe care l-am format noi, adică Patrick Paraschiv şi Mihaela Drăgan, cei doi oameni care-l păstoresc, Şerban Puiu, regi­zor, autorul celor mai multe spectacole care se joacă acolo, dar nu singurul...

- Şerban fiind şi partenerul tău de viaţă...

- Întâmplător, da, de 20 de ani! (râde) Re­ve­nind la ce spuneam, când în lumea asta bez­metică se naşte ceva curat şi sănătos, i te dedici acelui ceva trup şi suflet. Aşadar, când s-a decis continuarea proiectului de stagiune estivală, care a fost iniţiat anul trecut, am zis "OK" fără să cli­pesc, deşi, în fiecare an, vara, eu îmi programez o lună de zile de vacanţă în Grecia, unde merg să respir mai adânc şi să-mi refac stocul de energie. Prin urmare, am căutat o formulă prin care să împac, cumva, lucrurile, şi asta a fost formula pe care am găsit-o: în fiecare joi revin în România, vinerea joc, iar sâmbăta o pornesc înapoi, spre Grecia. Total: cam 2000 de km conduşi la fiecare sfârşit de săptămână! (râde) Da' zău că merită, când văd cât de mult se bucură oamenii şi la spectacolele noastre esti­vale!

"Am luat-o, cu toţii, razna"

- Alexandra, oare există suficientă calitate în teatrul de astăzi din România?

- Întotdeauna, teatrul, ca şi filmul de-altfel, reflectă lumea în care trăim, iar, după părerea mea, lumea în care trăim noi acum este într-o de­grin­goladă majoră şi cred că trebuie să ex­pe­rimentăm cu toţii un şoc mondial ca să ne re­venim şi să ne repoziţionăm. Căci azi ne-am pier­dut reperele, nu mai avem valori reale... Pe scurt, am luat-o razna. Iar teatrul şi filmul re­flec­tă tocmai această stare. Eu nu mă simt ca apar­ţinând acestei lumi. Pentru mine, tea­trul e teatrul acela, poţi să-i spui de modă veche, fiindcă nu văd nimic pe­iorativ în exprimarea asta. Nu mă refer la teatrul desuet, ci la acel tea­tru de calitate, cu texte pline de miez, cu mesaj, cu actori, cu oameni frumoşi, la pro­priu, pe scenă, cu sce­nografie adevă­rată, cu pereţi, cu uşi... cu o lume, cu un univers! Uită-te ce fel de teatru se făcea la noi în perioada co­mu­nistă! Departe de mine de a aprecia acea epocă, dar, pe vremea aia s-a făcut teatru adevărat, s-a făcut un teatru excepţional! Creatorii de teatru - dramaturgi, regizori, actori etc. - aveau o şcoală mult mai se­rioasă şi mai rigu­roasă, aveau o cultură şi, în general, un background cultural mai mult decât solid. Crea­torii de teatru de azi nu zic că au neapărat mai pu­ţină şcoală, dar au un alt tip de şcoală. Iar de­mocraţia asta prost în­ţeleasă, în care avem impresia că ne e permis să facem orice, că avem dreptul să spu­nem orice şi oricum, că dacă-mi vine să mă dez­brac pe stradă, pot să mă dezbrac pe stradă, că "e dreptul meu" nu face bine, nici culturii, nici so­cietăţii. Demo­craţia înseamnă respec­tarea legilor, inclusiv a legilor bunului simţ, nu înseamnă anarhie. Să urci pe scenă, ca actor, şi să începi să înjuri, să-ţi bagi şi să-ţi scoţi, să-ţi scuipi flegma, că "aşa e autentic", că "aşa e în viaţă", mie nu mi se pare deloc în regulă. Aşa cum nu mi se pare deloc în regulă nici ca pu­bli­cul să nu se simtă deranjat, în niciun fel, de astfel de manifestări. Am văzut multe astfel de spec­tacole şi, pentru mine, ăsta nu e teatru, asta nu e artă, asta nu e cultură. Spectacolele de ge­nul ăsta pe mine nu doar că mă indispun, dar mă determină să-mi fie jenă că m-am făcut ac­triţă. Aşadar, cred că avem mare nevoie ca noi, lumea întreagă, să ne scuturăm zdravăn şi să ne recuperăm reperele adevărate, fiindcă, repet, nu e sănătos ce se în­tâm­plă acum în so­cietate, nu e sănătos ce se întâmplă cu sufletele noastre, nu e sănătos cum ne privim şi reac­ţionăm unii faţă de ceilalţi, nu e sănătos cum co­municăm, pentru că, în spatele acestei apa­rente comunicări ins­tan­tanee şi ne­îngrădite prin intermediul reţe­lelor de so­cia­lizare, noi, de fapt, nu mai ştim să comu­nicăm real, suntem în­gro­zi­tor de însin­guraţi şi, când din întâmplare, ajun­gem cumva să ne pri­vim ochi în ochi, ne speriem...

"Abia la 40 de ani începe viaţa"

- Alexandra, peste un an ai să sari în de­cada de vârstă care începe cu cifra 4. Vezi mo­mentul ăsta ca pe un impas?

- Nu, n-am absolut nicio temere în legătură cu schimbarea de prefix, fiindcă de pe la 18 ani am renunţat să mai ţin contabilitatea timpului şi niciodată n-am făcut mare caz de vârsta mea. A nu se înţelege că mă cred tot jună şi tentantă! Pur şi simplu, deşi am trecut prin multe în viaţă, eu tot cam prin epoca aia mă simt. În esenţă, cred că mie nu mi-a căzut în mână şi deci n-am citit prospectul cu "drama/pragul de la 40 de ani", despre care tot aud vorbindu-se. Mi-e bine cu mine însămi, aşa cum "mă prezint", ca om, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Îmi doresc doar ca timpul să treacă peste mine frumos, din toate punctele de vedere, îmi doresc să am des­tulă înţelepciune, ca să-mi conduc bărcuţa vieţii în aşa fel, încât atunci când vârsta chiar mi se va citi pe trup, atunci când felul în care mă percep la in­terior se va afla într-o opoziţie vizibilă cu ima­gi­nea mea din oglindă, să nu fiu traumatizată. În rest, am senzaţia că pentru mine abia de-acum, din pragul celor 40 de ani, încep lumea şi viaţa. Mă simt ca o adolescentă la momentul debutului şi al descoperirilor! Nu mă simt deloc ca un om purtând în spate o trenă de experienţe. Chiar şi profesional, odată cu fiecare proiect nou, mă des­copăr la fel de proaspătă ca la început: cu ace­leaşi temeri, cu aceleaşi nedumeriri, cu aceleaşi emoţii... Cred că trăsăturile astea sunt o moş­tenire de la cele două bunici ale mele - una are 91 de ani, iar cealaltă are 92 de ani, dar ambele sunt mai prezente la minte şi mai active chiar şi de­cât mine, uneori. Închipuieşte-ţi că una dintre bunici îmi ţine agenda: îmi dă telefoane şi-mi spu­ne "Vezi că ai întâlnire cu X la ora Y. Să nu în­târzii!" sau "Vezi să nu uiţi că trebuie să te duci la...". Iar cealaltă bunică, aceea care lo­cu­ieşte în Viena, a suferit un AVC, care i-a făcut "ca­­dou" o pareză totală pe partea dreaptă, însă ea, cu o ambiţie extraordinară, a reuşit, în doar doi ani, să se recupereze astfel că azi merge foar­­te bine, scrie, mănâncă singură... Prac­tic, şi-a re­lu­at exis­tenţa normală! Or, epi­sodul ăsta, pen­tru mine, reprezintă o lecţie de viaţă nepre­ţuită.

- Crezi că la starea asta de bine şi de echilibru interior contribuie şi relaţia ta solidă cu Şerban?

- Între noi doi e un asemenea firesc, o asemenea naturaleţe, încât ar fi imposibil ca acest confort să nu ne infuzeze şi psihicul, şi sufletele. Pe de altă parte, tot datorită aces­tui firesc pe care-l resimţim în relaţia dintre noi, ni se pare ciudat că au trecut deja 20 de ani de când suntem împreună. Chiar ziceam că poate nu mai ştim noi să cal­cu­lăm! (râde) Şi, în al treilea rând, starea noas­tră de bine se reflectă şi în profesie: Şerban face nişte spectacole de foarte bună calitate, formează noi actori - în facultate, unde e conferenţiar de pes­te 20 de ani - cu o bucu­rie şi cu o pasiune ne­alterate, iar eu joc fre­netic. Trăim, pur şi simplu, şi ne e bine. Ceea ce ne dă acest con­fort, ceea ce ne ţine împreună e com­pa­ti­bilitatea, e o formă de înţelegere a lu­crurilor co­mună, e faptul că noi vor­bim împreună despre câte-n lună şi-n stele, con­versaţiile putând să se işte din nimic şi să se du­că spre orice, e faptul că noi doi râdem mult îm­­­preună... Ştii, e foarte important să ai ce să vorbeşti cu omul de lângă tine şi să poţi să râzi cu el, iar noi doi râ­dem în­con­tinuu! Plus că ne-am descoperit o igi­enă a re­laţiei: acasă nu vorbim niciodată despre profesie! Adică eu repet cu Şerban şi am multe să-l întreb despre rol şi des­pre piesă, dar îl toc mă­runţel numai la teatru, în schimb, când ajun­gem acasă, temele acestea devin tabu.

- Dacă ar fi să-ţi pictezi "peisajul interior", ce stil ai alege?

- Fauvismul! Peisajul meu interior e spumos, e foarte colorat, cu nuanţe dintre cele mai ne­aşteptate, în fundal are şi focuri de artificii şi, neapărat, e şi parfumat - are un parfum intens şi oriental, baza o reprezintă santalul, moscul şi o doză mare de paciuli, la care se adaugă o com­binaţie de mi­ro­denii, cu scorţişoară, cuişoare... Se cunoaşte că sunt o Fecioară cu as­cen­dent în Leu, pentru că sunt foarte olfactivă!

Foto: MARIUS BĂRĂGAN, AGERPRES, MEDIAFAX, TEATRUL ELISABETA, TVR