"Opt ore de operă pe zi"
- Apari şi anul acesta pe afişul Festivalului Enescu. Ce ai creat de această dată?
- Pe data de 4 septembrie, în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu, la Sala Palatului, cea mai veche orchestră Radio a Germaniei, propune publicului o experienţă artistică cu totul specială - "Die Frau ohne Schatten" - "Femeia fără umbră" de Richard Strauss. Este un spectacol eveniment: Maestrul Vladimir Jurowski la pupitrul orchestrei Radiodifuziunii din Berlin, 20 de artişti lirici internaţionali şi proiecţii vizuale semnate de mine, într-una dintre cele mai misterioase piese de operă. Cred că va fi o experienţă de neratat. Vorbim de un basm, de o explozie de vizualuri de mari dimensiuni, de voci fabuloase şi de viziunea unui dirijor de prim rang. Vom încerca să plimbăm publicul prin lumi fabuloase, reale şi fantastice, printre suflete şi umbre. Cred că astfel de evenimente definesc viitorul: experienţe sonore şi vizuale ample, intense, profunde. Vrem să facem spectacol şi sperăm că publicul îl va trăi intens.
- Cum ajungi să pui imagini vizuale pe muzică?
- Probabil am să vă amuz, dar am plâns trei zile după ce am citit libretul, fiindcă era un haos în capul meu şi aveam senzaţia că nu pricep nimic. Am abandonat libretul şi mi-am propus o altă tactică "prin învăluire". Am decis să mă dedic o perioadă cărţilor care au stat la baza libretului şi a vieţii personale a lui Strauss. Apoi am recitit libretul. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar toată lectura a curs uşor, plăcut şi foarte poetic. În faţa mea s-au deschis toate personajele, au devenit oameni, îi vedeam, îi plasam în locaţii clare, le citeam mimica, le înţelegeam răutatea, frica, pofta carnală, lipsa sufletului, mutilarea fizică. Da, libretul e plin de simboluri, dar m-a ajutat faptul că am citit schimbul de scrisori dintre libretistul Hugo von Hofmannsthal şi compozitorul Richard Strauss. Am intrat parcă în familia lor, în intimitatea lor şi asta mi-a adus multă relaxare. Dialogul lor are farmec şi de multe ori m-a ajutat să demitizez opera. Cred că ăsta e pasul cel mai complicat pentru un regizor sau pentru un interpret: trecerea de la privirea admirativă din exterior la cea participativă din interior. Dincolo de simboluri, în libret am regăsit teme foarte actuale: feminismul, familia, protestul, sexualitatea. Pentru mine este o mare bucurie să pot face echipă cu o operă atât de rafinată. Nu este o lectură uşoară. Partitura este complexă, vocile trebuie să fie realmente deosebite. Nu ştiu de câte ori ai ocazia în viaţă să lucrezi pe o asemenea materie preţioasă.
- Cum a fost întâlnirea iniţială cu Festivalul Enescu? Cum e să ilustrezi vizual opere şi concerte simfonice?
- A fost un proiect-şoc, fiindcă nu am mai făcut aşa ceva, nu am mai văzut aşa ceva şi nu aveam niciun reper. Nu puteam să proiectez liniuţe şi cerculeţe ca la concertele pop. Mi s-a cerut să înlocuiesc prin imagini decorul, costumul şi să ajut publicul să călătorească prin firul narativ al operelor. Aproximativ 6 ore de film pentru două opere. Am lucrat jumătate de an. Am ascultat 8 ore de operă în fiecare zi. Am citit despre Enescu. Am învăţat să urmăresc o partitură, am zburat până la Roma că să înţeleg de la dirijorul Vladimir Jurowski unde am greşit în interpretarea vizuală a personajelor din Oedipe-ul lui Enescu. Dialogul cultural presupune educaţie, deschidere şi spargerea mentalităţilor stătute. Norocul meu este că am pendulat constant între publicul de teatru, cel de film, de operă, cel de artă plastică şi cel al evenimentelor comerciale pe care le-am realizat.
"Mult timp am ţinut să fiu regizor de Capitală. Apoi am decis să plec"
"Femeia fără umbră"
- Colaborarea cu Vladimir Jurowski a început în 2016. Mi-a fost descris că fiind un intelectual care taxează amatorismul, superficialitatea şi interpretările fără conţinut. Pentru "Oedipe" am făcut două demo-uri de 10 minute, am urcat în avion şi m-am prezentat la Academia de muzică Sfânta Cecilia din Roma, unde era dirijor. Întâlnirea a fost simplă, curată, plăcută. Am discutat cu un om normal, care îşi dorea ca evenimentul să iasă foarte bine. Mi-a vorbit despre solişti, despre legătura dintre anumite fraze muzicale şi personaje, m-a ghidat uşor şi m-a susţinut în abordarea vizuală. A cântat la pian, şi asta mi-a simplificat linia narativă. După întâlnire pluteam, frica a dispărut şi Roma mi s-a părut incredibilă. De atunci până în prezent, am lucrat strict online. Facem schimb de lecturi de pregătire, apoi trimit materialele spre vizionare. Vladimir Jurowski răspunde rapid şi fără menajamente. Taie săptămâni întregi de muncă şi îmi cere să refac materialele pe care nu le acceptă. Îmi acordă multă libertate şi asta mă provoacă la o intensă documentare. Despre opera "Die Frau Ohne Schatten" mi-a scris încă din 2017. Părea extrem de încântat că o va dirija în Festivalul Enescu din 2019. M-a întrebat dacă îmi doresc să colaborăm, şi momentul acela m-a onorat. Sper ca aceste colaborări să fie doar începutul relaţiei mele cu opera.
- Spectacolul "Jurnal de România. Timişoara" a fost selecţionat la Festivalul Naţional de Teatru. Spune-mi, te rog, cum a luat naştere spectacolul?
- Eu stau de vorbă cu România când fac teatru. Fac interviuri, scriu scenarii, aduc jurnalismul pe scenă şi învăţ un nou limbaj, cel al documentarului. În 2016, am început o etapă nouă în viaţa mea, un proiect documentar: Jurnal de România. În "Jurnal de România" am cunoscut o parte din secuime, din şvabi, dobrogeni. Am fost în Covasna, Constanţa, Mogoşoaia şi Timişoara. Prin "Jurnal de România" am încercat să-mi răspund mie la întrebări care îmi ţineau viaţa în loc. Mulţi ani am ţinut să fiu regizor de Bucureşti, regizor de Capitală, dar în 2016, am decis să plec. În vara lui 2018, am ajuns cu proiectul "Jurnal de România" la Timişoara. Am locuit în centrul oraşului şi am lucrat chiar în clădirea cu balconul de unde s-a vorbit la Revoluţie. Timişorenii sunt cool, sunt cu un picior în România şi cu un picior în occident. Ei au fost aşa tot timpul. Ei se raportează la Budapesta, Viena, Berlin şi mai puţin la Bucureşti. Asta îi face şi "făloşi", dar şi deschişi spre gusturi culturale, vestimentare, culinare, muzicale noi şi, mai ales, diverse. În "Jurnal de România. Timişoara" se vede un oraş care cândva a fost o mlaştină şi care în curând va fi o capitală a culturii europene. Spectacolul l-am făcut la Teatrul German de Stat din Timişoara. Este unul dintre cele mai bine cotate teatre din România. Cred că puterea Jurnalului constă în francheţe. "Jurnal de România. Timişoara" vorbeşte despre şvabii care au fost şi nu mai sunt, despre discriminarea pozitivă a nemţilor, despre minoritari, despre mâncarea şi vestimentaţia pe vremea lui Ceauşescu, despre Revoluţie, despre abuzuri sexuale, despre familie, despre romi, despre mândrie, naţionalism, despre lucruri simple, clare, despre istorii mici şi adevărate.
Jurnalul ei "intim" e România
- Apar numai femei în montarea de la Timişoara. De ce?
- În România se vorbeşte prea puţin despre feminism. Mulţi ignoră fenomenul, alţii îl urăsc, unii devin activişti agresivi. Statutul juridic al femeilor, fără îndoială, s-a îmbunătăţit, dar egalitatea este departe de a fi o realitate. Chiar dacă femeile au aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii, ele nu au întotdeauna acces egal la oportunităţile oferite bărbaţilor, şi deseori nu reuşesc să îşi exercite drepturile. Femeile rămân marginalizate în viaţa politică şi publică, sunt discriminate la locul de muncă sau se confruntă cu dificultăţi în reconcilierea privată şi de familie, sunt plătite mai puţin decât bărbaţii pentru muncă de valoare egală şi mai des decât bărbaţii, suferă de sărăcie şi de şomaj.
- Şi în teatru există discriminări?
- În teatrul românesc există un monopol al vocii masculine. În 30 de ani de la Revoluţie nu au existat mai mult de una sau două regizoare nominalizate sau premiate de UNITER la secţiunile cele mai importante ale galei: cel mai bun regizor şi cel mai bun spectacol. Aceleaşi viziuni, aceleaşi discursuri estetice, aceiaşi bărbaţi. Monopolul ăsta e boală curată, e micime culturală şi umană. Partea bună este că femeile-regizor sunt tot mai prezente în străinătate. În proporţie de 90%, spectacolele regizate de femei sunt cele care reprezintă România în afara ţării. În ce priveşte spectacolele mele, "Jurnal de România. Constanţa" şi "Jurnal de România. Timişoara" sunt două spectacole cu 12 femei şi eu prin ele învăţ istoria cu i mic a femeii de lângă mine. În spectacolul "Jurnal de România. Timişoara" se vorbeşte despre discriminare sexuală, despre abuz emoţional şi psihic în relaţii de iubire, în relaţii cu părinţii, dar şi la locul de muncă, despre nesiguranţa femeii pe stradă. Foarte multe femei se vor recunoaşte în "Jurnal de România. Timişoara". E important să se vorbească despre femei. Teatrul nu e doar entertainment sau evadare din realitate. Teatrul trebuie să aibă un sens. Nu ştiu dacă e o coincidenţă sau nu, poate că suntem generaţia aia de sacrificiu, de maturizare, dar cred că în acest moment România traversează o perioadă intensă, dificilă, agresivă, dar curată şi sănătoasă, de maturizare. Cred că societatea românească începe să gândească, să iasă în stradă, să meargă la vot. Ştiu că nu e absolutul şi că se poate şi mai bine, dar eu cred că e începutul maturizării. Şi pentru asta, eu respect generaţia din care fac parte şi care încearcă, greşit sau necizelat, dar încearcă să îşi spună cuvântul. Şi o face. Şi asta îmi dă forţă. Şi eu respect România pentru asta.
- Prin ce sunt diferite cele trei spectacole din "Jurnalul de România"?
Jurnal de România. Constanţa
- Ai un proiect în zona rurală. Despre ce e vorba?
- Fac exerciţii de film documentar în patru sate din România. Am început în Osica de Sus (lângă Caracal), apoi în Bazna (lângă Mediaş), urmează Berinţa (în Maramureş) şi un sat din Vrancea. Drumurile sunt obositoare, dar întâlnesc la sat elevi care îmi povestesc de o Românie mai puţin televizată. Descopăr prin aceşti elevi detalii din viaţa la sat: ce mănâncă dimineaţa, unde lucrează mama, în ce ţară e plecat tata, cum arată prăvălia din colţ, ce relaţie au cu animalele. Am discutat despre abandon, case de copii, plasamente, fotbal, gimnastică, păpuşi, animale, yoga challenge, am făcut poze şi ne-am aplaudat după fiecare prezentare.
- Cum ai ajuns să faci teatru şi documentar?
- Am căutat mereu să fiu în realitate şi să am o relaţie personală cu viaţa. Mulţi ani am trăit în lumi-fantezie, în lumi care îmi adormeau angoasele. M-am minţit mult timp fiindcă eu credeam că aşa se rezolvă lucrurile. Apoi am declarat război artei care adoarme publicul, artei care spune poveşti de noapte bună publicului adult. Mi-am zis că e vremea să cresc. Am învăţat o nouă artă, cea a documentarului. Din 2006 am colaborat cu Festivalul Internaţional de film documentar Astra Film Festival Sibiu. A fost un contact puternic: antropologi, sociologi, documentarişti, cineaşti. O lume foarte diferită de cea din teatru. În teatrul românesc nu există dialog internaţional şi nici cercetare. Pentru mine, Astra Film Festival a fost o şcoală. Eu mă ocupam de gala de decernare a premiilor, de spoturi, de making-of-uri. Aşa am ascultat zeci de ore de interviuri şi am văzut sute de filme documentare. Am învăţat să fac documentar şi animaţie, am învăţat să-l cercetez pe celălalt, fiindcă aşa mă voi înţelege mai bine pe mine.
"Cu primul meu film documentar am luat premiul Gopo"
Ultima repetiţie
- Televiziunea a fost prima care mi-a dat curaj şi a investit în mine. Îmi amintesc că regizam cele mai importante evenimente pentru Pro Tv. De multe ori, Adrian Sârbu îmi era direct superior. Coordonam echipe masive de artişti, vedete, tehnicieni. Nu aveam frică. Schimbam 10 concepte pe zi. Lucram dinamic. Eram pe power. Apoi lucram în teatru, unde managerul îmi spunea că-mi dă doar sala mică să fac spectacol, fiindcă nu are încredere în mine că pot să vând şi să conduc echipe mari de oameni. Era frustrant să ştiu că regizam evenimente de sute de mii de euro pentru televiziune şi că în teatru nu primeam buget mai mare de 7-8000 de euro. Teatrul mi-a frânt mereu aripile. M-a trimis mereu la colţ, mi-a spus mereu că-s copil, femeie, şi că nu e cazul să cer prea multe de la viaţă. Cu primul film documentar am luat premiul Gopo, aşadar, aş putea spune că mi-am luat curajul din televiziune şi din film, ca să pot să răzbat în teatrul românesc. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume fără graniţe culturale. Să nu existe graniţă între România şi restul lumii, între public şi artişti, între mine şi teatru. Emoţia mea ţine de dorinţa de a fi un artist internaţional care să plaseze România în prezentul european.
- Ce urmează după Festivalul "Enescu"?
- De câţiva ani încerc să fiu prezentă prin film şi prin teatru în industria culturală din Europa. Să încep să realizez producţii de teatru şi de film în afara României. Faptul că mi-au fost jucate spectacolele în America, în Germania, Italia, Austria, adică în ţări şi în oraşe culturale de prim rang, mi-a dat o putere care m-a echilibrat ca artist. Premiile internaţionale pe care le-am luat cu scurtmetrajele regizate de mine m-au făcut să am o voce în mine. Eu mult timp ascultam vocile altora. Alţii mă formau, mă educau, îmi vorbeau. Experienţa internaţională m-a obligat să devin o voce. Cred că ăsta e cel mai mare succes din viaţa mea: să pot să îmi articulez gândurile, să am o viziune şi să o exprim. Lucrez mult şi-mi place că pot să trăiesc din cultură. În realitate, am un singur proiect: să pun România pe o hartă a dialogului internaţional real şi constant.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
