- În Asul Verde din august, fratele mai mic al "Formulei AS", ai dat un interviu despre stilul tău de viață, care s-a bucurat de o audiență-record. Îți propun ca și dialogul nostru de astăzi să pornească de la aceleași subiect: forma maximă. Care ți-e rețeta de oprit timpul în loc?
- Cred că rețeta cea mai bună de oprit timpul în loc este să nu cauți o rețetă de oprit timpul în loc! (râde) Eu cred că timpul n-a trecut degeaba peste mine și cred c-am știut să-mi trăiesc deplin fiecare etapă a vieții, cu toate provocările și greutățile pe care le-am avut - c-au existat și din astea! Nu mi-am propus niciodată să fac ceva ca să rămân tânără și frumoasă! Pentru simplul fapt că eu consider că nu doar femeile, ci oamenii, în general, câștigă mult trăindu-și viața frumos și lăsând timpul să-și aștearnă tușele pe chipurile și pe trupurile lor. E important să ne bucurăm de fiecare etapă de viață, căci fiecare are valoarea ei, dacă ne asumăm s-o parcurgem cu toată credința și cu tot aplombul, dacă ne asumăm să-i pătrundem lecția. Deci, eu nu mi-am bătut capul nici cu intervențiile chirurgicale, nici cu tratamentele-minune. E adevărat că am, totuși, o genă bună și că Dumnezeu m-a iubit mult de mi-a dat-o! Pe de altă parte, fac și mișcare, dar nu din narcisism și nici din dorința de a arăta nu știu cum, ci pentru că simt nevoia de mișcare! Orele în care fac diverse exerciții sunt oaza mea de liniște, atunci îmi descarc toate tensiunile. N-am o cadență exactă, dar, de obicei, îmi programez patru ședințe de sport pe săptămână, un timp inventat, căci am nevoie de el! Așa că, de cam patru ori pe săptămână, mă trezesc la 5 dimineața, îmi fac mișcarea și după aceea intru în viață!
- Crezi că și munca întreține "binele" unui om? Dragul pentru profesie? Tu joci enorm, ești extrem de prezentă artistic...
- Cu siguranță! Eu nu mi-am propus să opresc timpul în loc cu operații sau tratamente, în schimb, mi-am propus să fac în viață tot ce-am simțit că trebuie făcut - și pentru mine, și pentru ceilalți. Și, oricât de pompos ar suna, am simțit dintotdeauna că trebuie să dăruiesc ceva din preaplinul făpturii mele, or, prin natura meseriei de actriță, exact asta fac. Când mă urc pe scenă, dau ceea ce simt că am mai bun și oamenii receptează asta, fluxul de energie care se împletește între noi face bine și la psihic, și la suflet, și - se vede treaba! - și la riduri! (râde) Și mai e ceva: foarte multă lume mă oprește pe stradă și-mi spune, uimită, "Dar sunteți atât de normală!". Da, sunt normală, fiindcă nu mi-am creat o imagine artificială de persoană publică. Așa cum sunt când mă duc în parc cu câinele așa sunt și când merg la teatru. Nici din punctul de vedere al aspectului exterior n-am vrut să "vând" un fals: când trebuie să mă machiez, mă machiez, în rest, în majoritatea timpului, sunt adepta unui aspect îngrijit, dar cât se poate de natural - un blush și puțin rimel îmi sunt de-ajuns. Nu sunt sclava imaginii mele, nu umblu cu un kilogram de gene în poșetă sau cu unghii maro, nu simt nevoia să fiu altfel decât sunt în realitate și nu simt nevoia să par altceva decât sunt. Cultiv naturalețea în mod... natural! Și apoi, firește, mai e și faptul că munca mea îmi place la nebunie. Cred că lucrul cel mai important în viață e să-ți alegi sau să te aleagă o profesie pe care s-o faci cu plăcere. Altfel, viața devine chin! Sunt convinsă că dac-ar fi trebuit să stau 8 ore pe zi la un birou, acum deja aș fi fost o bătrână decrepită și trupește, dar și în suflet și la minte. Mi-am dorit foarte mult să am o profesie în care nicio zi să nu semene cu cealaltă și Dumnezeu mi-a dat această șansă, pentru că meseria asta a mea îmi dă o libertate fantastică. Eu nu mă plictisesc niciodată, am permanent mintea ocupată cu tot felul de gânduri. Profesia de actor îmi menține mobilitatea mentală, dar și pe aceea fizică. Mă menține în alertă, la curent cu mersul lucrurilor, nu-mi permite să mă înăcresc și să decad. Și, apropo de gânduri, deși nu sunt o visătoare, în sensul propriu al cuvântului, mie îmi place să creez povești: văd un om și încep să-mi imaginez povestea lui de viață, încep să-i creez o lume. E un exercițiu care dă o mare bogăție interioară!
"Să joci pentru copii e o experiență unică"
- Așa se explică inventivitatea ta artistică?
- Da, clar, dar ea se mai explică și prin dorința mea uriașă de independență. Pe care mi-am păstrat-o integral până în urmă cu doi ani, când m-am angajat la Teatrul "Ion Creangă" - un teatru care îmi permite însă o mare libertate! Să joci pentru copii e o experiență unică, pe care orice actor trebuie s-o trăiască măcar o dată, fiindcă ea n-are nicio legătură cu actul de a juca pentru adulți. Copiii sunt mult mai neiertători decât adulții, tocmai prin inocența și prin onestitatea lor.
- Dar ce te-a determinat să faci și pasul spre angajare?
- În mine s-a născut, nu știu de ce, o curiozitate nouă: cum mi-ar fi? Și uite că mi-e foarte bine! Culmea! (râde) La drept vorbind, experiența asta e destul de simplă, fiindcă, în rest, eu joc serile, la Teatrul Elisabeta, deci nu încurc pe nimeni, cu nimic.
- Care e motivația ritmului artistic alert în care trăiești? În loc să stai liniștită în vacanță, în Grecia, vii în țară săptămânal să joci. De ce?
- Pe de-o parte, din motive sentimentale: mi-e dor de public. Mă simt datoare față de el. Deși nu mi-am dorit să fiu iubită de nimeni, am ajuns să fiu iubită de un public foarte numeros. Probabil pentru că mereu i-am tratat pe oameni cu sinceritate și cu normalitate, am dobândit o apreciere artistică și o afecțiune la care nici n-aș fi visat și pentru care sunt extrem de recunoscătoare. Pe de altă parte, explicația ritmului alert din profesie o reprezintă fanatismul meu de a fi la datorie când sunt chemată. Teatrul Elisabeta e un teatru privat, pe care l-am format noi, adică Patrick Paraschiv și Mihaela Drăgan, cei doi oameni care-l păstoresc, Șerban Puiu, regizor, autorul celor mai multe spectacole care se joacă acolo, dar nu singurul...
- Șerban fiind și partenerul tău de viață...
- Întâmplător, da, de 20 de ani! (râde) Revenind la ce spuneam, când în lumea asta bezmetică se naște ceva curat și sănătos, i te dedici acelui ceva trup și suflet. Așadar, când s-a decis continuarea proiectului de stagiune estivală, care a fost inițiat anul trecut, am zis "OK" fără să clipesc, deși, în fiecare an, vara, eu îmi programez o lună de zile de vacanță în Grecia, unde merg să respir mai adânc și să-mi refac stocul de energie. Prin urmare, am căutat o formulă prin care să împac, cumva, lucrurile, și asta a fost formula pe care am găsit-o: în fiecare joi revin în România, vinerea joc, iar sâmbăta o pornesc înapoi, spre Grecia. Total: cam 2000 de km conduși la fiecare sfârșit de săptămână! (râde) Da' zău că merită, când văd cât de mult se bucură oamenii și la spectacolele noastre estivale!
"Am luat-o, cu toții, razna"
- Alexandra, oare există suficientă calitate în teatrul de astăzi din România?
- Întotdeauna, teatrul, ca și filmul de-altfel, reflectă lumea în care trăim, iar, după părerea mea, lumea în care trăim noi acum este într-o degringoladă majoră și cred că trebuie să experimentăm cu toții un șoc mondial ca să ne revenim și să ne repoziționăm. Căci azi ne-am pierdut reperele, nu mai avem valori reale... Pe scurt, am luat-o razna. Iar teatrul și filmul reflectă tocmai această stare. Eu nu mă simt ca aparținând acestei lumi. Pentru mine, teatrul e teatrul acela, poți să-i spui de modă veche, fiindcă nu văd nimic peiorativ în exprimarea asta. Nu mă refer la teatrul desuet, ci la acel teatru de calitate, cu texte pline de miez, cu mesaj, cu actori, cu oameni frumoși, la propriu, pe scenă, cu scenografie adevărată, cu pereți, cu uși... cu o lume, cu un univers! Uită-te ce fel de teatru se făcea la noi în perioada comunistă! Departe de mine de a aprecia acea epocă, dar, pe vremea aia s-a făcut teatru adevărat, s-a făcut un teatru excepțional! Creatorii de teatru - dramaturgi, regizori, actori etc. - aveau o școală mult mai serioasă și mai riguroasă, aveau o cultură și, în general, un background cultural mai mult decât solid. Creatorii de teatru de azi nu zic că au neapărat mai puțină școală, dar au un alt tip de școală. Iar democrația asta prost înțeleasă, în care avem impresia că ne e permis să facem orice, că avem dreptul să spunem orice și oricum, că dacă-mi vine să mă dezbrac pe stradă, pot să mă dezbrac pe stradă, că "e dreptul meu" nu face bine, nici culturii, nici societății. Democrația înseamnă respectarea legilor, inclusiv a legilor bunului simț, nu înseamnă anarhie. Să urci pe scenă, ca actor, și să începi să înjuri, să-ți bagi și să-ți scoți, să-ți scuipi flegma, că "așa e autentic", că "așa e în viață", mie nu mi se pare deloc în regulă. Așa cum nu mi se pare deloc în regulă nici ca publicul să nu se simtă deranjat, în niciun fel, de astfel de manifestări. Am văzut multe astfel de spectacole și, pentru mine, ăsta nu e teatru, asta nu e artă, asta nu e cultură. Spectacolele de genul ăsta pe mine nu doar că mă indispun, dar mă determină să-mi fie jenă că m-am făcut actriță. Așadar, cred că avem mare nevoie ca noi, lumea întreagă, să ne scuturăm zdravăn și să ne recuperăm reperele adevărate, fiindcă, repet, nu e sănătos ce se întâmplă acum în societate, nu e sănătos ce se întâmplă cu sufletele noastre, nu e sănătos cum ne privim și reacționăm unii față de ceilalți, nu e sănătos cum comunicăm, pentru că, în spatele acestei aparente comunicări instantanee și neîngrădite prin intermediul rețelelor de socializare, noi, de fapt, nu mai știm să comunicăm real, suntem îngrozitor de însingurați și, când din întâmplare, ajungem cumva să ne privim ochi în ochi, ne speriem...
"Abia la 40 de ani începe viața"
- Alexandra, peste un an ai să sari în decada de vârstă care începe cu cifra 4. Vezi momentul ăsta ca pe un impas?
- Nu, n-am absolut nicio temere în legătură cu schimbarea de prefix, fiindcă de pe la 18 ani am renunțat să mai țin contabilitatea timpului și niciodată n-am făcut mare caz de vârsta mea. A nu se înțelege că mă cred tot jună și tentantă! Pur și simplu, deși am trecut prin multe în viață, eu tot cam prin epoca aia mă simt. În esență, cred că mie nu mi-a căzut în mână și deci n-am citit prospectul cu "drama/pragul de la 40 de ani", despre care tot aud vorbindu-se. Mi-e bine cu mine însămi, așa cum "mă prezint", ca om, și pe dinafară, și pe dinăuntru. Îmi doresc doar ca timpul să treacă peste mine frumos, din toate punctele de vedere, îmi doresc să am destulă înțelepciune, ca să-mi conduc bărcuța vieții în așa fel, încât atunci când vârsta chiar mi se va citi pe trup, atunci când felul în care mă percep la interior se va afla într-o opoziție vizibilă cu imaginea mea din oglindă, să nu fiu traumatizată. În rest, am senzația că pentru mine abia de-acum, din pragul celor 40 de ani, încep lumea și viața. Mă simt ca o adolescentă la momentul debutului și al descoperirilor! Nu mă simt deloc ca un om purtând în spate o trenă de experiențe. Chiar și profesional, odată cu fiecare proiect nou, mă descopăr la fel de proaspătă ca la început: cu aceleași temeri, cu aceleași nedumeriri, cu aceleași emoții... Cred că trăsăturile astea sunt o moștenire de la cele două bunici ale mele - una are 91 de ani, iar cealaltă are 92 de ani, dar ambele sunt mai prezente la minte și mai active chiar și decât mine, uneori. Închipuiește-ți că una dintre bunici îmi ține agenda: îmi dă telefoane și-mi spune "Vezi că ai întâlnire cu X la ora Y. Să nu întârzii!" sau "Vezi să nu uiți că trebuie să te duci la...". Iar cealaltă bunică, aceea care locuiește în Viena, a suferit un AVC, care i-a făcut "cadou" o pareză totală pe partea dreaptă, însă ea, cu o ambiție extraordinară, a reușit, în doar doi ani, să se recupereze astfel că azi merge foarte bine, scrie, mănâncă singură... Practic, și-a reluat existența normală! Or, episodul ăsta, pentru mine, reprezintă o lecție de viață neprețuită.
- Crezi că la starea asta de bine și de echilibru interior contribuie și relația ta solidă cu Șerban?
- Între noi doi e un asemenea firesc, o asemenea naturalețe, încât ar fi imposibil ca acest confort să nu ne infuzeze și psihicul, și sufletele. Pe de altă parte, tot datorită acestui firesc pe care-l resimțim în relația dintre noi, ni se pare ciudat că au trecut deja 20 de ani de când suntem împreună. Chiar ziceam că poate nu mai știm noi să calculăm! (râde) Și, în al treilea rând, starea noastră de bine se reflectă și în profesie: Șerban face niște spectacole de foarte bună calitate, formează noi actori - în facultate, unde e conferențiar de peste 20 de ani - cu o bucurie și cu o pasiune nealterate, iar eu joc frenetic. Trăim, pur și simplu, și ne e bine. Ceea ce ne dă acest confort, ceea ce ne ține împreună e compatibilitatea, e o formă de înțelegere a lucrurilor comună, e faptul că noi vorbim împreună despre câte-n lună și-n stele, conversațiile putând să se iște din nimic și să se ducă spre orice, e faptul că noi doi râdem mult împreună... Știi, e foarte important să ai ce să vorbești cu omul de lângă tine și să poți să râzi cu el, iar noi doi râdem încontinuu! Plus că ne-am descoperit o igienă a relației: acasă nu vorbim niciodată despre profesie! Adică eu repet cu Șerban și am multe să-l întreb despre rol și despre piesă, dar îl toc mărunțel numai la teatru, în schimb, când ajungem acasă, temele acestea devin tabu.
- Dacă ar fi să-ți pictezi "peisajul interior", ce stil ai alege?
- Fauvismul! Peisajul meu interior e spumos, e foarte colorat, cu nuanțe dintre cele mai neașteptate, în fundal are și focuri de artificii și, neapărat, e și parfumat - are un parfum intens și oriental, baza o reprezintă santalul, moscul și o doză mare de paciuli, la care se adaugă o combinație de mirodenii, cu scorțișoară, cuișoare... Se cunoaște că sunt o Fecioară cu ascendent în Leu, pentru că sunt foarte olfactivă!
Foto: MARIUS BĂRĂGAN, AGERPRES, MEDIAFAX, TEATRUL ELISABETA, TVR