ALEXANDRA VELNICIUC - "Munca mea îmi place la nebunie"

Ines Hristea
"Mi-a dat Dumnezeu o genă bună"

- În Asul Verde din august, fratele mai mic al "Formulei AS", ai dat un interviu despre sti­lul tău de viață, care s-a bucurat de o au­diență-record. Îți propun ca și dialogul nostru de astăzi să por­nească de la aceleași subiect: forma maximă. Care ți-e rețeta de oprit timpul în loc?

- Cred că rețeta cea mai bună de oprit timpul în loc este să nu cauți o rețetă de oprit timpul în loc! (râde) Eu cred că timpul n-a trecut degeaba peste mine și cred c-am știut să-mi trăiesc deplin fie­care etapă a vieții, cu toate provocările și greutățile pe care le-am avut - c-au exis­tat și din astea! Nu mi-am propus niciodată să fac ceva ca să rămân tânără și frumoasă! Pentru simplul fapt că eu consider că nu doar femeile, ci oamenii, în general, câștigă mult trăindu-și viața frumos și lăsând timpul să-și aștearnă tușele pe chipurile și pe trupurile lor. E important să ne bucurăm de fiecare etapă de viață, căci fiecare are valoarea ei, da­că ne asumăm s-o parcurgem cu toată cre­dința și cu tot aplombul, dacă ne asu­măm să-i pătrundem lecția. Deci, eu nu mi-am bătut capul nici cu intervențiile chi­rurgicale, nici cu trata­mentele-minune. E ade­vărat că am, totuși, o genă bună și că Dumnezeu m-a iubit mult de mi-a dat-o! Pe de altă parte, fac și mișcare, dar nu din narcisism și nici din dorința de a arăta nu știu cum, ci pentru că simt nevoia de mișcare! Orele în care fac diverse exerciții sunt oaza mea de liniște, atunci îmi descarc toate tensiunile. N-am o cadență exactă, dar, de obicei, îmi pro­gramez patru ședințe de sport pe săptă­mână, un timp inventat, căci am nevoie de el! Așa că, de cam patru ori pe săptămână, mă trezesc la 5 di­mineața, îmi fac mișcarea și după aceea intru în viață!

- Crezi că și munca întreține "binele" unui om? Dragul pentru profesie? Tu joci enorm, ești extrem de prezentă artistic...

- Cu siguranță! Eu nu mi-am propus să opresc timpul în loc cu operații sau tratamente, în schimb, mi-am propus să fac în viață tot ce-am simțit că trebuie făcut - și pentru mine, și pentru ceilalți. Și, oricât de pompos ar suna, am simțit dintotdeauna că trebuie să dăruiesc ceva din prea­plinul făpturii mele, or, prin natura meseriei de actriță, exact asta fac. Când mă urc pe sce­nă, dau ceea ce simt că am mai bun și oamenii receptează asta, fluxul de energie care se împletește între noi face bine și la psihic, și la suflet, și - se vede treaba! - și la riduri! (râde) Și mai e ceva: foarte multă lume mă oprește pe stradă și-mi spune, uimită, "Dar sunteți atât de normală!". Da, sunt normală, fiindcă nu mi-am creat o imagine ar­tificială de persoană pu­blică. Așa cum sunt când mă duc în parc cu câinele așa sunt și când merg la teatru. Nici din punctul de vedere al as­pectului exterior n-am vrut să "vând" un fals: când trebuie să mă machiez, mă ma­chiez, în rest, în ma­joritatea timpului, sunt adepta unui aspect în­grijit, dar cât se poate de natural - un blush și puțin rimel îmi sunt de-ajuns. Nu sunt scla­va ima­ginii mele, nu umblu cu un kilogram de gene în po­șetă sau cu unghii ma­ro, nu simt nevoia să fiu altfel decât sunt în rea­litate și nu simt nevoia să par altceva decât sunt. Cul­tiv natura­lețea în mod... natural! Și apoi, firește, mai e și faptul că munca mea îmi place la nebunie. Cred că lucrul cel mai important în viață e să-ți alegi sau să te aleagă o profesie pe care s-o faci cu plăcere. Altfel, viața devine chin! Sunt convinsă că dac-ar fi trebuit să stau 8 ore pe zi la un birou, acum deja aș fi fost o bătrână decrepită și trupește, dar și în suflet și la minte. Mi-am dorit foarte mult să am o profesie în care nicio zi să nu semene cu cealaltă și Dum­nezeu mi-a dat această șansă, pentru că meseria asta a mea îmi dă o libertate fantastică. Eu nu mă plic­tisesc niciodată, am permanent mintea ocu­pată cu tot felul de gânduri. Profesia de actor îmi menține mobilitatea men­tală, dar și pe aceea fizică. Mă menține în alertă, la curent cu mersul lucrurilor, nu-mi permite să mă înă­cresc și să decad. Și, apropo de gânduri, deși nu sunt o vi­sătoare, în sensul propriu al cuvân­tului, mie îmi place să creez povești: văd un om și încep să-mi imaginez povestea lui de viață, încep să-i creez o lume. E un exer­cițiu care dă o mare bogăție inte­rioa­ră!

"Să joci pentru copii e o experiență unică"

- Așa se explică inventivitatea ta artistică?

- Da, clar, dar ea se mai explică și prin do­rința mea uriașă de in­dependență. Pe care mi-am păs­trat-o integral până în urmă cu doi ani, când m-am angajat la Teatrul "Ion Creangă" - un tea­tru care îmi permite însă o mare libertate! Să joci pentru copii e o experiență uni­­că, pe care orice actor trebuie s-o trăiască măcar o dată, fiindcă ea n-are nicio legătură cu actul de a juca pentru adulți. Copiii sunt mult mai ne­iertători decât adulții, toc­mai prin inocența și prin ones­titatea lor.

- Dar ce te-a determinat să faci și pasul spre angajare?

- În mine s-a născut, nu știu de ce, o curiozitate nouă: cum mi-ar fi? Și uite că mi-e foarte bine! Cul­mea! (râde) La drept vorbind, ex­periența asta e destul de simplă, fi­indcă, în rest, eu joc serile, la Tea­trul Elisa­be­ta, deci nu încurc pe nimeni, cu ni­mic.

- Care e motivația ritmului artistic alert în care trăiești? În loc să stai liniștită în vacanță, în Grecia, vii în țară săptămânal să joci. De ce?

- Pe de-o parte, din motive sen­timentale: mi-e dor de public. Mă simt datoare față de el. Deși nu mi-am dorit să fiu iubită de nimeni, am ajuns să fiu iubită de un public foarte numeros. Probabil pentru că mereu i-am tratat pe oameni cu sinceritate și cu normalitate, am dobândit o apreciere artistică și o afecțiune la care nici n-aș fi visat și pentru care sunt extrem de re­cu­nos­cătoare. Pe de altă parte, ex­pli­cația rit­mului alert din pro­fesie o reprezintă fanatismul meu de a fi la datorie când sunt che­mată. Teatrul Eli­sa­beta e un teatru privat, pe care l-am format noi, adică Patrick Paraschiv și Mihaela Drăgan, cei doi oameni care-l păstoresc, Șerban Puiu, regi­zor, autorul celor mai multe spectacole care se joacă acolo, dar nu singurul...

- Șerban fiind și partenerul tău de viață...

- Întâmplător, da, de 20 de ani! (râde) Re­ve­nind la ce spuneam, când în lumea asta bez­metică se naște ceva curat și sănătos, i te dedici acelui ceva trup și suflet. Așadar, când s-a decis continuarea proiectului de stagiune estivală, care a fost inițiat anul trecut, am zis "OK" fără să cli­pesc, deși, în fiecare an, vara, eu îmi programez o lună de zile de vacanță în Grecia, unde merg să respir mai adânc și să-mi refac stocul de energie. Prin urmare, am căutat o formulă prin care să împac, cumva, lucrurile, și asta a fost formula pe care am găsit-o: în fiecare joi revin în România, vinerea joc, iar sâmbăta o pornesc înapoi, spre Grecia. Total: cam 2000 de km conduși la fiecare sfârșit de săptămână! (râde) Da' zău că merită, când văd cât de mult se bucură oamenii și la spectacolele noastre esti­vale!

"Am luat-o, cu toții, razna"

- Alexandra, oare există suficientă calitate în teatrul de astăzi din România?

- Întotdeauna, teatrul, ca și filmul de-altfel, reflectă lumea în care trăim, iar, după părerea mea, lumea în care trăim noi acum este într-o de­grin­goladă majoră și cred că trebuie să ex­pe­rimentăm cu toții un șoc mondial ca să ne re­venim și să ne repoziționăm. Căci azi ne-am pier­dut reperele, nu mai avem valori reale... Pe scurt, am luat-o razna. Iar teatrul și filmul re­flec­tă tocmai această stare. Eu nu mă simt ca apar­ținând acestei lumi. Pentru mine, tea­trul e teatrul acela, poți să-i spui de modă veche, fiindcă nu văd nimic pe­iorativ în exprimarea asta. Nu mă refer la teatrul desuet, ci la acel tea­tru de calitate, cu texte pline de miez, cu mesaj, cu actori, cu oameni frumoși, la pro­priu, pe scenă, cu sce­nografie adevă­rată, cu pereți, cu uși... cu o lume, cu un univers! Uită-te ce fel de teatru se făcea la noi în perioada co­mu­nistă! Departe de mine de a aprecia acea epocă, dar, pe vremea aia s-a făcut teatru adevărat, s-a făcut un teatru excepțional! Creatorii de teatru - dramaturgi, regizori, actori etc. - aveau o școală mult mai se­rioasă și mai rigu­roasă, aveau o cultură și, în general, un background cultural mai mult decât solid. Crea­torii de teatru de azi nu zic că au neapărat mai pu­țină școală, dar au un alt tip de școală. Iar de­mocrația asta prost în­țeleasă, în care avem impresia că ne e permis să facem orice, că avem dreptul să spu­nem orice și oricum, că dacă-mi vine să mă dez­brac pe stradă, pot să mă dezbrac pe stradă, că "e dreptul meu" nu face bine, nici culturii, nici so­cietății. Demo­crația înseamnă respec­tarea legilor, inclusiv a legilor bunului simț, nu înseamnă anarhie. Să urci pe scenă, ca actor, și să începi să înjuri, să-ți bagi și să-ți scoți, să-ți scuipi flegma, că "așa e autentic", că "așa e în viață", mie nu mi se pare deloc în regulă. Așa cum nu mi se pare deloc în regulă nici ca pu­bli­cul să nu se simtă deranjat, în niciun fel, de astfel de manifestări. Am văzut multe astfel de spec­tacole și, pentru mine, ăsta nu e teatru, asta nu e artă, asta nu e cultură. Spectacolele de ge­nul ăsta pe mine nu doar că mă indispun, dar mă determină să-mi fie jenă că m-am făcut ac­triță. Așadar, cred că avem mare nevoie ca noi, lumea întreagă, să ne scuturăm zdravăn și să ne recuperăm reperele adevărate, fiindcă, repet, nu e sănătos ce se în­tâm­plă acum în so­cietate, nu e sănătos ce se întâmplă cu sufletele noastre, nu e sănătos cum ne privim și reac­ționăm unii față de ceilalți, nu e sănătos cum co­municăm, pentru că, în spatele acestei apa­rente comunicări ins­tan­tanee și ne­îngrădite prin intermediul rețe­lelor de so­cia­lizare, noi, de fapt, nu mai știm să comu­nicăm real, suntem în­gro­zi­tor de însin­gurați și, când din întâmplare, ajun­gem cumva să ne pri­vim ochi în ochi, ne speriem...

"Abia la 40 de ani începe viața"

- Alexandra, peste un an ai să sari în de­cada de vârstă care începe cu cifra 4. Vezi mo­mentul ăsta ca pe un impas?

- Nu, n-am absolut nicio temere în legătură cu schimbarea de prefix, fiindcă de pe la 18 ani am renunțat să mai țin contabilitatea timpului și niciodată n-am făcut mare caz de vârsta mea. A nu se înțelege că mă cred tot jună și tentantă! Pur și simplu, deși am trecut prin multe în viață, eu tot cam prin epoca aia mă simt. În esență, cred că mie nu mi-a căzut în mână și deci n-am citit prospectul cu "drama/pragul de la 40 de ani", despre care tot aud vorbindu-se. Mi-e bine cu mine însămi, așa cum "mă prezint", ca om, și pe dinafară, și pe dinăuntru. Îmi doresc doar ca timpul să treacă peste mine frumos, din toate punctele de vedere, îmi doresc să am des­tulă înțelepciune, ca să-mi conduc bărcuța vieții în așa fel, încât atunci când vârsta chiar mi se va citi pe trup, atunci când felul în care mă percep la in­terior se va afla într-o opoziție vizibilă cu ima­gi­nea mea din oglindă, să nu fiu traumatizată. În rest, am senzația că pentru mine abia de-acum, din pragul celor 40 de ani, încep lumea și viața. Mă simt ca o adolescentă la momentul debutului și al descoperirilor! Nu mă simt deloc ca un om purtând în spate o trenă de experiențe. Chiar și profesional, odată cu fiecare proiect nou, mă des­copăr la fel de proaspătă ca la început: cu ace­leași temeri, cu aceleași nedumeriri, cu aceleași emoții... Cred că trăsăturile astea sunt o moș­tenire de la cele două bunici ale mele - una are 91 de ani, iar cealaltă are 92 de ani, dar ambele sunt mai prezente la minte și mai active chiar și de­cât mine, uneori. Închipuiește-ți că una dintre bunici îmi ține agenda: îmi dă telefoane și-mi spu­ne "Vezi că ai întâlnire cu X la ora Y. Să nu în­târzii!" sau "Vezi să nu uiți că trebuie să te duci la...". Iar cealaltă bunică, aceea care lo­cu­iește în Viena, a suferit un AVC, care i-a făcut "ca­­dou" o pareză totală pe partea dreaptă, însă ea, cu o ambiție extraordinară, a reușit, în doar doi ani, să se recupereze astfel că azi merge foar­­te bine, scrie, mănâncă singură... Prac­tic, și-a re­lu­at exis­tența normală! Or, epi­sodul ăsta, pen­tru mine, reprezintă o lecție de viață nepre­țuită.

- Crezi că la starea asta de bine și de echilibru interior contribuie și relația ta solidă cu Șerban?

- Între noi doi e un asemenea firesc, o asemenea naturalețe, încât ar fi imposibil ca acest confort să nu ne infuzeze și psihicul, și sufletele. Pe de altă parte, tot datorită aces­tui firesc pe care-l resimțim în relația dintre noi, ni se pare ciudat că au trecut deja 20 de ani de când suntem împreună. Chiar ziceam că poate nu mai știm noi să cal­cu­lăm! (râde) Și, în al treilea rând, starea noas­tră de bine se reflectă și în profesie: Șerban face niște spectacole de foarte bună calitate, formează noi actori - în facultate, unde e conferențiar de pes­te 20 de ani - cu o bucu­rie și cu o pasiune ne­alterate, iar eu joc fre­netic. Trăim, pur și simplu, și ne e bine. Ceea ce ne dă acest con­fort, ceea ce ne ține împreună e com­pa­ti­bilitatea, e o formă de înțelegere a lu­crurilor co­mună, e faptul că noi vor­bim împreună despre câte-n lună și-n stele, con­versațiile putând să se iște din nimic și să se du­că spre orice, e faptul că noi doi râdem mult îm­­­preună... Știi, e foarte important să ai ce să vorbești cu omul de lângă tine și să poți să râzi cu el, iar noi doi râ­dem în­con­tinuu! Plus că ne-am descoperit o igi­enă a re­lației: acasă nu vorbim niciodată despre profesie! Adică eu repet cu Șerban și am multe să-l întreb despre rol și des­pre piesă, dar îl toc mă­runțel numai la teatru, în schimb, când ajun­gem acasă, temele acestea devin tabu.

- Dacă ar fi să-ți pictezi "peisajul interior", ce stil ai alege?

- Fauvismul! Peisajul meu interior e spumos, e foarte colorat, cu nuanțe dintre cele mai ne­așteptate, în fundal are și focuri de artificii și, neapărat, e și parfumat - are un parfum intens și oriental, baza o reprezintă santalul, moscul și o doză mare de paciuli, la care se adaugă o com­binație de mi­ro­denii, cu scorțișoară, cuișoare... Se cunoaște că sunt o Fecioară cu as­cen­dent în Leu, pentru că sunt foarte olfactivă!

Foto: MARIUS BĂRĂGAN, AGERPRES, MEDIAFAX, TEATRUL ELISABETA, TVR