NAURU
- Tragedia exploatărilor de fosfați -
De la sfârșitul anilor '60 și până la începutul anilor '80, locuitorii de pe insula Nauru, aflată în Pacificul de Sud, erau printre cei mai bogați din lume. Și nici măcar nu trebuiau să muncească. Pentru astfel de activități neatractive au preferat să angajeze imigranți din alte insule mai amărâte din Oceania. În schimb, tot ce aveau de făcut era să-și petreacă timpul în cel mai plăcut mod cu putință. Activitatea lor preferată era să dea ture cu luxoasele lor mașini sport în jurul insulei. Nu dura mult. Nauru are o suprafață de doar 21 km?, fiind cea mai mică republică independentă de pe Terra. La fel de scumpe precum mașinile lor erau și darurile pe care și le împărțeau cu generozitate între ei. Cu prilejul zilelor de naștere, se obișnuia, de pildă, ca pe lângă alte cadouri de lux, sărbătoritul să primească în dar și un copac de bani, un arbore de care atârnau bancnote, pe post de frunze. În vremurile acelea, statul independent Nauru avea cel mai mare venit pe cap de locuitor din lume, în afară de Emiratele Arabe Unite. Banii curgeau șuvoaie. Oamenii erau atât de înstăriți, încât obișnuiau adesea să se urce în avion pentru a merge la shopping prin Hawaii, Fiji ori Singapore. Cel mai apropiat vecin de Nauru este Insula Banaba, aflată la 300 km la est. Cel mai important și puternic "vecin" îi este Australia, de care o despart 4.496 de km (țară care îi asigură, în ciuda distanței, apărarea, Nauru numărându-se printre puținele țări ale lumii lipsite de armată proprie). Singapore se află la peste 7.000 de km, iar Hawaii și Fiji la un pic peste 2000 de km.
Peștera cu comori - rezervele de fosfați
În 1798, a fost prima dată când un occidental a pus piciorul în Nauru, pe atunci o insulă idilică, acoperită în cea mai mare parte de palmieri și care era locuită de o populație formată din micronezieni și polinezieni. Atât de impresionat a fost vânătorul de balene John Fearn de ceea ce a văzut, încât i-a spus "Insula fermecată". Oamenii trăiau în principal culegând nuci de cocos și fructe de pandanus și prinzând puieții de pești pe care îi aclimatizau în apă dulce și îi creșteau într-o lagună.
În secolul al XIX-lea, insula a fost revendicată de Germania și, în 1900, un geolog a descoperit pe insulă o bogăție formidabilă: fosfați naturali, formați, în timp, din excrementele păsărilor care migrau deasupra Pacificului. Odată ce resursa prețioasă a fost descoperită, s-a trecut pe dată la exploatarea ei ca îngrășământ agricol de către compania Pacific Phosphate, Marea Britanie obținând drepturi exclusive de a desfășura aici operațiunile miniere. Și iată cum Nauru a devenit o adevărată mină de aur pentru națiunile din Commonwealth, în special din Australia și Noua Zeelandă, care tocmai își puneau pe picioare propria industrie agricolă. În aceste minunate circumstanțe, în Nauru a început o viață de huzur, serviciile publice erau furnizate gratuit, iar taxele erau inexistente. Mulți oameni au încetat cu totul să lucreze. Guvernul se ocupa de toate cele, în vreme ce oamenii dădeau roată cu mașinile lor scumpe în jurul insulei și se îndopau cu mâncare congelată și de tip fast food, într-o asemenea măsură, încât diabetul a ajuns în Nauru boală de familie, iar obezitatea afectează și acum peste 70% dintre cei aproape 10.000 de locuitori.
De la huzur, la sărăcie lucie
Situația din Nauru a fost descrisă în amănunt de localnici într-un documentar difuzat relativ recent. Ei au explicat că nauruanii au o cultură în care toate bunurile materiale, de la mâncare până la bani, se împart cu generozitate între locuitorii insulei. De altfel, dreptul de proprietate asupra terenurilor în Nauru este unul neobișnuit. Toți locuitorii au anumite drepturi pentru toate terenurile de pe insulă. Guvernul și entitățile corporative nu dețin teren, fiind siliți să încheie un acord de arendă cu proprietarii, pentru a-l putea utiliza. Astfel, fiecare posesor de pământ din Nauru avea de câștigat enorm, atunci când cădea de acord să-l cedeze exploatării miniere. Așa se explică de ce nu doar câțiva localnici, ci toți nauruanii se transformaseră peste noapte în bogătași. Dar viața de lux a durat doar până prin 2002, când principalele rezerve de fosfat erau deja epuizate.
Produsul Intern Brut pe cap de locuitor a scăzut, de la începutul anilor 1980, când era pe locul doi în lume, imediat după Emiratele Arabe Unite, la numai 2.038 de dolari americani. Și iată cum locuitorii din Nauru s-au trezit brusc că, de unde înainte se scăldaseră în belșug, acum nu mai aveau absolut nimic. Nici măcar pământ pe sub picioare...
80% din suprafața insulei e complet lipsită de pământ
Cine vizitează acum Nauru rămâne complet șocat. Oamenii sunt îmbrăcați în zdrențe. Mașinile de lux de altădată sunt abandonate și mâncate de rugină. Multe case sunt pline de găuri, ca un șvaițer. Rata șomajului e undeva la 90%, iar dintre cei care au un loc de muncă nu mai puțin de 95% lucrează pentru Guvern. Puținele magazine alimentare oferă doar câteva produse de strictă necesitate. La o veste de tipul "se dau portocale", nauruanii se bulucesc disperați la uși, pentru a pune mâna pe prețioasele surse de vitamine. Ei nu mai au cum să cultive. În urma exploatărilor de fosfați, Nauru a rămas, pur și simplu, fără țărână. După cum se vede și din imaginile transmise din satelit, ceva pământ mai există numai în zona de coastă, unde sunt construite și casele localnicilor și unde mai cresc niscaiva cocotieri, precum și în zona unei lagune numite Buada, unde se găsesc bananieri, ananași, legume, arbori pandanus și unii copaci cu lemn de esență tare. În rest, adică pe 80% din suprafața insulei Nauru, nu mai există decât teren arid, înțesat cu bolovani de calcar, a căror înălțime poate atinge și 15 m. Nici vorbă de agricultură aici. E un deșert de roci, pe care nici măcar o clădire nu mai poți să construiești. Și pescuitul a fost distrus. Mineritul a avut efecte dramatice și asupra zonei economice exclusive din jurul insulei: nu mai puțin de 40% din formele de viață marine au pierit, căzând victime reziduurilor de fosfați. În ce privește turismul, în prezent, "Insula fermecată" a rămas fără luxurianta ei vegetație, nemaioferind decât un peisaj dezolant, dominat de piatră și rugină.
HAITI
- Tăierea pădurilor a dus la curgerea munților -
Din nefericire, Republica Nauru nu este singura țară din lume rămasă în ultimele decenii fără sol. Un alt exemplu este cel al Republicii Haiti, din Marea Caraibilor, care a ajuns însă în această situație din motive de altă natură: tăierea pădurilor.
În urmă cu 500 de ani, când europenii au pus pentru prima dată piciorul aici, Haiti era acoperit de păduri în proporție de 75%. În perioada colonială, ele au fost însă în mare parte defrișate, astfel încât să poată fi practicată agricultura la o scară cât mai largă. În 1804, Haiti și-a obținut independența, dar autoritățile locale s-au pus la rândul lor pe defrișat - de această dată, pentru a exporta lemnul și a obține astfel niște bani. În paralel, mulți dintre locuitorii republicii insulare, care trăiesc într-o proporție covârșitoare la limita subzistenței, au fost nevoiți să practice în continuare agricultura, pentru a-și putea duce traiul de pe o zi pe alta. Pe la 1900, Haiti era încă împădurit în proporție de 50%. Astăzi, procentul s-a redus la circa 30%. Unui dezastru i-a urmat altul. După tăierea pădurilor, pământul a început să curgă. Haiti vine de la termenul Ayiti, care se poate traduce prin "ținutul munților înalți". Ei bine, când munții nu mai au suficientă vegetație cât să țină solul pe loc (fenomenul se petrece și-n România, în zonele de mari tăieri), pământul ajunge, în urma ploilor, să se scurgă treptat și inexorabil în ape. Problema este acutizată de viituri, care se produc tot mai des și în forme tot mai dramatice, din moment ce în calea apei care se scurge de pe versanți nu mai este niciun obstacol. Așa se face că munți întregi din Haiti au devenit astăzi complet arizi, semănând cu cei pe care-i vedem prin Afganistan. Soluții există. O mulțime de fundații și ONG-uri s-au implicat în regiune, încercând să remedieze problema, în special prin diverse programe de reîmpădurire. Lucrurile nu sunt însă atât de simple. Din cauza sărăciei lucii cu care se confruntă populația rurală, s-a ajuns la un cerc vicios. Țăranii au o producție agricolă tot mai mică, pentru că solul este din ce în ce mai puțin și de calitate tot mai îndoielnică, în urma procesului de eroziune. Pentru a supraviețui următorului sezon, ei sunt siliți să defrișeze noi porțiuni de teren. În plus, oamenii au nevoie să taie lemn și pentru a se încălzi. Iar defrișările nu fac, pe termen mediu și lung, decât să agraveze problema eroziunii. Riscând să moară de foame, în absența următoarei recolte, țăranii nu au privit cu ochi buni inițiativele privind reîmpădurirea care le-ar fi luat din puținul teren rămas. Din fericire, ONG-urile implicate în zonă s-au lămurit, între timp, cum stau lucrurile, și au schimbat strategia, punând un mare accent pe educarea oamenilor, care trebuie făcuți să înțeleagă că, dacă persistă în defrișări, vor rămâne doar cu stâncă stearpă sub picioare. Autoritățile au decis să intervină, la rândul lor, pentru a remedia situația, și au susținut un amplu proiect vizând plantarea a nu mai puțin de cinci milioane de copaci pe an.
Nauru și Haiti sunt doar două dintre nenumăratele exemple care ilustrează că natura nu se lasă violentată în exces. Doamne ferește de răzbunarea ei. Cine se joacă cu echilibrul ecologic sfârșește prin a plăti un preț amar. În cauză este și România, o țară aflată, și ea, în plină febră a defrișărilor. Inundațiile din ultimul timp arată că prețul nechibzuinței începe să fie plătit. Poate nu acum și nu de noi, dar cu certitudine într-un viitor nu prea îndepărtat de urmașii noștri, cărora, ar fi o crimă să le lăsăm moștenire doar pământ pârjolit și amintirea totalei lipse de responsabilitate a înaintașilor lor.